La 6 octombrie 1889, la marea paradă a celor 22.000 de soldaţi participanţi la manevre, Ferdinand defilează cu regimentul lui. Reîntors de la manevre, el îi povesteşte fratelui său de concertele de pian pe care le dădea Elena Bibescu, fiica lui Manolache Costache Epureanu. Talentata pianistă făcuse studii la Viena, dar şi la Paris, unde luase lecţii cu Arthur Rubinstein. Debutase la Teatrul din Bucureşti în februarie 1873, când e cerută în căsătorie de Al. Bibescu, fiul fostului domnitor Gh. Bibescu. Este şi perioada în care concerta la Bucureşti Andriczek, unul din marii violonişti ai vremii. Tocmai vine la Bucureşti şi un teatru de operă. Ferdinand îi scrie fratelui său Carlo despre toate aceste desfăşurări de manifestări culturale pentru a-i arăta că Bucureştiul era legat de Europa şi lumea în care trăia acum nu era una străină de frumuseţea strălucirilor culturale. De aceea, el susţine propunerea pe care Unchiul şi Mătuşa i-o făcuseră, aceea de a petrece la Bucureşti vacanţa de iarnă. Îi şi recomandă varianta cea mai bună de călătorie: „pleci dimineaţa la ora 8 din Berlin şi ajungi la Viena la ora 10 noaptea, înnoptezi acolo, îţi recomand hotelul Munsch, a doua zi pleci din Viena la ora 8.45 dimineaţa, prin Pressburg (Bratislava) la Budapesta şi apoi mai departe până la Vârciorova şi a doua zi eşti aici.” De data aceasta Carlo n-a venit. În iarna 1889-1890, Europa a fost prinsă de o epidemie de gripă. Mai mult, toată regalitatea europeană e în doliu, ca urmare a decesului împărătesei Augusta, soţia lui Wilhelm I. Împărăteasa era foarte apropiată de familia lui Ferdinand, „cea mai bună prietenă a bunicului şi mereu o prietenă devotată a familiei şi cea mai solidă verigă de legătură între noi şi împărat; acum va trebui menţinută această legătură, căci ca să fim bine văzuţi de împărat sau ca să mă folosesc de o expresie mai comună, ca să fim bine notaţi la el, este extrem de important!”. Şi pentru că venise vorba de această legătură cu împăratul, Ferdinand face o nteresantă constatare: „Există ceva de care vreau să te avertizez foarte serios, dragul meu Carlo, anume să nu-ţi scape vreun cuvânt dezaprobator la adresa împăratului, căci se va afla imediat totul şi asta îţi poate face enorm de mult rău. Acesta este sfatul pe care ţi-l dau şi care merită urmat, îţi mai spun din când în când asemenea lucruri pentru că îţi vreau binele şi pentru că nimeni nu-ţi va spune aşa ceva.” Într-adevăr, se ştie că Wlihelm al II lea era foarte suspicios cu rudele sale. Dar nu se bănuia că şi la Bucureşti ar fi putut fi un control al comportamentelor acestora. Ferdinand îi mai atrage atenţia şi asupra persoanei lui Albert von Sachsen-Altenburg, care fusese în serviciul ţarului Alexandru al III lea şi ajunsese general în armata germană după 1885, comandant al Brigăzii 3 de Cavalerie a Gărzii Imperiale. În 1890 îl însoţise pe împăratul Wilhelm al II lea
Aşa îşi leagă destinul tânărul Ferdinand de România. O ţară în care ajunge din nou la 20 aprilie/2 mai 1883. Vine însoţit de fratele său Karl-Leopold. Cel care îi aduce la Bucureşti e regele Carol. Cei doi prinţi sunt găzduiţi la Palatul Cotroceni şi vor rămâne în ţară vreme de două luni, timp în care regele Carol s-a străduit să-i înveţe „tot felul de lucruri folositoare şi interesante”.
Despre Ferdinand el îi scrie fratelui său că, mai ales în ultimii doi ani, a făcut multe progrese în pregătire. Doar că era mult prea timid şi reţinut, spre deosebire de Karl Leopold, fratele său, mult mai prezent şi comunicativ.
O problemă creează numirea unui profesor de limba română pentru prinţul moştenitor şi pentru Karl Leopold. Carol se gândise la un om pe care îl aprecia foarte mult: Dimitrie Gusti. Ieşean de baştină, născut aici în 1818, D. Gusti urmase cursurile Academiei Mihăilene şi ale Conservatorului din Iaşi. Fusese profesor de geografie, retorică şi filosofie la mai multe şcoli din Iaşi, deputat, senator, ministru al Instrucţiunii în 1867-1868 şi primar al Iaşilor, în mai multe rânduri. Numele său era strâns legat de primăria Iaşului. Era primar în 1866, când are loc mişcarea separatistă de la Iaşi şi, în această calitate, are un rol important în potolirea spiritelor. Este acela care înmânează un memoriu domnitorului Carol, de neuitare a Iaşilor. În numele acestei instituţii, a Primăriei Iaşului, alături de M. Kogălniceanu, V. Alescsandri, G. Mârzescu, D. Gusti, reprezintă Iaşul la festivitatea de la Putna din 1871. „Un om foarte popular şi iubit de cetăţeni”. Dar, lucru foarte rar, iubit şi de suveranul ţării. E numit de Carol I drept „extraordinarul Gusti”. Despre el scrie Carol I că este „o mare personalitate politică pe care pot conta ca pe mine însumi. Gusti a fost ministru Cultelor încă din anii 1867-1868, „unde mi-a confirmat pe deplin speranţele”. Era respectat de toate partidele şi în cei 16 ani de domnie ai lui Carol, „nu a şovăit niciodată”. Nu demult, la marile festivităţi de la Focşani, în calitatea sa de primar al Iaşilor, a ţinut o cuvântare „care ne-a electrizat pe toţi şi ne-a smuls lacrimi. Nimeni nu regretă mai mult ca mine că ne-a scăpat acest om destoinic, cel puţin pentru moment. Stăpâneşte extraordinar limba în care face şi poezii.” După ştiinţa noastră nu e nicio altă personalitate politică din România despre care Carol I să scrie atât de entuziast. Din păcate, D. Gusti se înbolnăveşte grav şi Carol I trebuie să găsească pe altcineva, care să-i înveţe pe Ferdinand şi pe fratele său Leopold limba română şi tot ce era mai important din ceea ce numim civilizaţie română. Înlocuitorul lui D. Gusti se va numi Vasile Păun. Era profesor de liceu. Absolvise gimnaziul Gh. Lazăr, apoi liceul Sf. Sava şi Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Profesor şi director în 1878 la gimnaziul Dimitrie Cantemir, apoi la liceul Sf. Sava, din 1879. Om modest şi liniştit, un bărbat scund, cu barba neagră, purtând ochelari, cu maniere plăcute. Vorbea puţin germană, puţin franceză. Fiica lui Ion C. Brătianu făcuse ore cu el şi garanta pentru el. Avea o fată de 11 ani, de care nu accepta să se despartă şi care, în caz de numire a tatălui ei, urma a fi înscrisă la o şcoală germană din Dusseldorf. Păun face o bună impresie şi în Germania familiei celor doi tineri şi e angajat cu 12 mii de franci pe an. La 20 aprilie 1884, profesorul Păun îi raporta lui Carol I că orele de limba română merg bine. Nando avea mai mare uşurinţă în învăţarea acestei limbi decât Karl, dar avea dificultăţi cu pronunţia.
Un an mai târziu, în 1884, cei doi copii ai lui Leopold veneau din nou în România, „lucru care este pentru noi o mare bucurie şi acum casa noastră, atât de tăcută, este plină de viaţă”, cum îi scria Carol fratelui său. În privinţa limbii „vorbesc amândoi româneşte foarte bine, spre bucuria şi surprinderea tuturor. Karl este mai dezinvolt şi mai îndrăznet decât Nando şi în felul acesta a cucerit din nou inimile celor de aici. Eu încerc mereu să-l pun în evidenţă mai mult pe cel de-al doilea, căci el are primul drept de moştenire.” Orele de studiu ale celor doi principi se ţineau cu regularitate. În restul timpului ei se găseau fie la rege fie la Elisabeta. Vizitau stabilimente ale armatei, vizitau diverşi oameni politici, precum pe IC Brătianu, Dimitrie Ghica, diverşi diplomaţi, ca pe contele Tornielli, baronul Saurma. La Sinaia, în aprilie 1885, ţin compania reginei Suediei şi celor doi fii ai ei, aflaţi în vizită în România. La 10 mai 1885 sunt şi ei prezenţi la inaugurarea palatului regal refăcut de la Bucureşti.
Ceea ce se încerca evident era încadrarea lui Ferdinand în contextul general românesc. Nando devine ofiţer al armatei germane. Într-un astfel de context, Consiliul de Miniştrii român îi propune suveranului ca Ferdinand să fie şi ofiţer al armatei române. Carol I declară că trebuia încuviinţarea împăratului german, a bunicului şi a tatălui principelui moştenitor şi îi cere lui Leopold să facă demersurile necesare pentru a o obţine. Din motive neclare, care ţineau probabil de ritmul lucrărilor Ministerului de Externe german, aprobarea lui Wilhelm al II lea întârzie. Într-o scrisoare către fratele său Leopold, Carol declara că în România nu va fi niciodată situaţia din Bulgaria. Îi cerea fratelui său să vină în România cu cei doi fii ai săi şi să participe la sfinţirea bisericii Curtea de Argeş. În ceea ce priveşte uniforma, el îşi declara certitudinea că Ferdinand va purta uniforma armatei române. Păun îi făcea şi un portret lui Ferdinand: „bălai, năltuţ şi subţirel la trup, cu ochii albaştri închişi, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel caracteristic al liniei suabe de Hohenzollern, cu expresia gurii şi a feţii aşa de fină şi curată, că ai crede-o fată mare, amestec armonic al sângelui latin, dăruit de soarele Franţei şi Portugaliei- din partea a două străbune- cu şi a mamei, cu tipul plăviţ, gânditor şi vesel totodată al germanilor de la sud, Alteţa sa regală este icoana vie a flăcăului desăvârşit la chip şi la făptură”. Şi V, Păun continuă: „Principele Ferdinand şi-a petrecut copilăria la Dusseldorf, oraşul cel mai frumos de pe Rin, cuib de artişti renumiţi, focar de cultură elegantă.” Aici, departe de părinţi, îşi face Ferdinand studiile secundare şi trece cu laudă examenul de Abiturient, corespunzător bacalaureatului din alte părţi. Ajunge sublocotenent, în regimentul I de gardă imperială de la Postdam şi după doi ani de practică ostăşească la cazarmă şi pe câmp, ia din nou drumul şcolii, intrând în mediul universitar.
În ianuarie 1886, Păun îi scria regelui Carol că Ferdinand continuă studiile sale de limbă română, purtate de aici înainte prin corespondenţă. Regele sfătuieşte să i se instaleze lui Ferdinand un telefon „ceea ce i-ar spori şi mai mult sârguinţa şi ar fi o relaxare plăcută în orele libere”. În privinţa studiilor pe care trebuia să le facă tânărul Ferdinand este consultat şi D.A. Sturdza. Temeinic aşa cum era totdeauna, D.A. Sturdza întocmeşte un proiect de studii care lui Carol I i se pare bun, dar prea încărcat. În privinţa universităţii de urmat, Sturdza recomandă pe aceea din Tubingen sau –şi mai bine, pe aceea din Gottingen, cea dintâi universitate prusiană. Nu neapărat pe aceea din Berlin. Şi Carol era de părerea lui Bismarck, după care de la unificarea Germaniei toate universităţile din cuprinsul ei erau în primul rând germane, în jurul ideii pangermanice. În slujba acestei idei megalomane se puseseră nu numai politicieni ambiţioşi şi generali crescuţi în spiritul dominaţiei. Erau şi eminenţi oameni de ştiinţă. Între ei, de pildă, Wilhelm Ostwald, fostul profesor de la Universitatea din Leipzig, laureat al premiului Nobel. „Francezii şi englezii, scria el, au rămas pe treapta de dezvoltare culturală pe care noi am părăsit-o: pe treapta individualismului. Deasupra ei este însă treapta organizaţiei, la care a ajuns astăzi Germania. Ea vrea să apuce pe un drum nou: să realizeze ideea muncii colcctive şi să facă să beneficieze întreaga Europă de această măreaţă operă. Ea vrea să organizeze Europa scoţând de la fiecare individ un maximum de producţie în înţelesul cel mai favorabil societăţii; e chipul cel mai bun pentru indivizi de a fi liberi, e pentru dânşii libertatea sub forma cea mai înaltă, libertatea care salvează toate forţele, făcându-le să curgă spre acelaşi scop.” După Oswald nimic nu se putea obţine pe lume decât printr-o transformare de energie. Dar nu se poate transforma o formă de energie într-o altă formă şi mai folositoare fără ca forma veche să nu se împotrivească. Pornind de la această teorie se definea civilizaţia ca fiind reducerea la minimum a energiilor negative, neascultătoare. Aşa se stabilea şi doctrina unei Germanii mari, stăpână pe ea însăşi şi pe lumea întreagă prin disciplină. Astfel de teorii sunt percepute de un tânăr ca Ferdinand ca un mijloc de a înţelege lumea.
Regele Carol apreciază proiectul lui Sturdza şi pentru că dădea o pondere deosebită dreptului roman şi codului lui Napoleon elaborat pe baza lui şi astfel de studii îşi puteau găsi mai târziu o întrebuinţare practică. Tot Sturdza dă sfat ca Ferdinand să fie dat în grija unui tânăr jurist, sfat care e întrutotul aprobat de rege. Studiile urmau să înceapă în iarna lui 1887. Se cere şi părerea unor profesori ca Geffken şi Schonberg. Şi Ferdinand îşi începe studiile universitare la Tubingen. Studiile merg bine. Ferdinand dă dovadă de multă străduinţă. Regele Carol sfătuieşte în primăvara lui 1889 o călătorie la Atena, considerată de el ca fiindu-i absolut necesară educaţiei sale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
