Caută doar în titlu
Ziarul de Duminică

Şi a fost să fie Ferdinand! (III)/ de Ion Bulei

Un pact de familie e semnat la Sigmaringen, la 21 noiembrie/ 3 decembrie 1880, patronat de Wilhelm I, şef al Casei regale. Numele lui Wilhelm I, la cererea lui Bismarck, nu apare pentru a nu stârni suspiciuni din partea altor suverani europeni. Ferdinand, împreună cu tatăl său Leopold şi cu Carl Anton, fratele său mai mare, asistă la serbările încoronării lui Carol I, la 10/ 22 mai 1881.

La împlinirea unui an de la aceste serbări, Ferdinand îi scria lui Carol I că îşi aminteşte cu şi mai multă plăcere „de acele zile minunate pe care le-am trăit alături de voi. Şi astăzi parcă îmi trec pe dinaintea ochilor delegaţiile de ţărani în costumele lor pitoreşti şi care v-au salutat cu urale entuziaste. Văd şi acuma mulţimea multicoloră de pe străzile Bucureştiului pe care le-am străbătut seara, când în jurul nostru mergeau mii de oameni în cele mai diferite costume”.  La 30 decembrie 1881 îşi exprima speranţa „că în curând vom putea să venim din nou în România şi atunci vom cunoaşte ceva mai bine ţara pe care am îndrăgit-o”.

Despre România are prilejul să se întreţină mult şi cu mare bucurie cu pictorul  August Becker. Acesta fusese în România în 1882. Făcuse aici o mulţime de schiţe şi studii. „Ne-a povestit mai ales despre Sinaia şi despre minunatele plimbări prin acea pădure străveche. Pictează de zor tablouri şi a avansat destul de mult cu cel pentru tine”. Peisagistul german va executa mai multe tablouri privind frumuseţea României şi personajele de la Curtea regală română. Înainte de România el călătorise în Norvegia, în 1844, la Londra, în 1854. E apreciat de regina Victoria şi la invitaţia ei vizitează Scoţia, iar în 1869 reşedinţa reginei Victoria de la Osborne House, de pe insula Wight. Pictorul german îi trezeşte lui Ferdinand amintirile legate de România. La 25 ianuarie îi scria unchiului din Dusseldorf că se gândea adesea „la frumoasele zile pe care le-am petrecut la voi, la Cotroceni. Să sperăm că te vizităm din nou în România”. Voia să fie bine văzut de unchi sau chiar îi plăcuse în România? (p. 43) Şi una şi alta. La urma urmei nu avea de ce să nu-i placă în exotica noastră ţară. Cel puţin nu acum.

Aproape că nu este scrisoare din anii săi de studii în care Nando să nu îşi declare dorinţa de a revedea România. Luna mai stârnea în sufletul lui „frumoasele amintiri pe care le-am adus de la Bucureşti şi care mă leagă tot mai mult de această frumoasă ţară”. Şi abia aştepta să le împrospăteze. De anul nou 1885 îşi promitea sieşi şi îi anunţa şi pe ai lui că în noul an 1886 va fi în România. Nu va reuşi, dar gândul lui spre ea se îndrepta.   

În sfârşit, la 15 martie 1889, studiile lui Nando de la Leipzig se termină. „Epoca studenţiei mele la Leipzig, îi scrie Ferdinand regelui Carol, la 20 martie 1889, a fost foarte interesantă şi plăcută, chiar dacă am stat prea puţin ca să cunosc toate detaliile, am căpătat o privire de ansamblu asupra întregului sistem juridic şi acum am înţeles multe lucruri care înainte erau neclare, aşa că în orice caz şederea la Leipzig mi-a fost de folos. Profesorii au fost în general persoane simpatice cu care era plăcut şi interesant să ai de-a face şi în afara prelegerilor. Pe unii dintre ei i-am invitat joia trecută la noi, la masă”. Tânărul învăţa cum merge lumea şi avea grijă să meargă şi el odată cu ea. Cu studenţii nu are relaţii foarte strânse. „Am cunoscut doar puţini, dar unii erau chiar simpatici”. Seara de obicei se ducea la teatru. Deseori şi la concertele de la Gewandhaus. Doar că durau prea mult aceste concerte şi „la final erai obosit”. Nu participă la evenimente militare, cu excepţia conferirii unei panglici regimentului său de la Postdam, prilej cu care a vorbit şi împăratul german („a vorbit foarte frumos şi foarte bine”) (p. 49). În ultima parte a perioadei de studiu e tot mai preocupat de viitorul său. „Sigur că mă preocupă foarte mult viitoarea mea şedere în România, îi scrie el lui Carol I la 20 martie 1889. Mă bucur nespus să vă revăd şi să-mi cunosc temeinic ţara şi oamenii ei, cu atât mai mult cu cât din presă nu afli mai nimic. În orice caz din ştirile ziarelor nu-ţi poţi face o imagine veridică, pentru aceasta trebuie să trăieşti în mijlocul evenimentelor, să ştii ce simt şi cum gândesc oamenii”. În scrisoare Ferdinand dă şi o dovadă a capacităţii sale de înţelegere a situaţiei de moment a României în conjunctura creată de abdicarea regelui Milan al Serbiei. După el, Milan nu trebuia să abdice, pentru că succesorul său era prea tânăr şi era „o minge în mâinile regenţilor”, care, la rândul lor, erau dependenţi de majorităţile parlamentare, majorităţi foarte schimbătoare într-o ţară ca Serbia în care poporul de rând era slab educat politiceşte. Abdicarea lăsa deci un haos politic. Dacă ne gândim la lovitura de stat din 1903 nu putem să nu constatăm că Ferdinand avea dreptate. Aceasta era însă părerea tuturor şi Ferdinand nu era un original. Arăta însă că era cu capul pe umeri. La răspunsul lui Carol la părerile lui Ferdinand, din care reieşea că situaţia era ceva mai complicată în Serbia, Ferdinand se scuza că ştia şi el „doar ce scrie în ziare şi alte veşti directe nu am”.

La 27 martie/ 8 aprilie trimite răspunsul său generalului Florescu (acceptul de a face parte din Senat). Şi adaugă, pentru unchiul său: „poţi să-ţi imaginezi cu ce mare bucurie voi veni acum în România, unde acum, ca român, pot lua parte eu însumi la viaţa politică într-o poziţie de a cărei importanţă şi deosebită semnificaţie sunt pe deplin conştient şi îmi voi da toată silinţa să o duc la îndeplinire. Mă bucur nespus să cunosc toate raporturile, să intru în contact cu liderii politici, să-i cunosc din propriile mele observaţii şi din relaţiile mele cu ei, cu atât mai mult cu cât până acum nu i-am putut judeca aşa cum trebuie, doar din relatările ziarelor unde adesea precumpăneşte senzaţionalul”. Visa mult tânărul Nando. În curând va constata că aşteptările sale vor rămâne neîmplinite. La 8 aprilie 1889 îi scria regelui de la Cannes: „la sfârşitul lunii mă voi duce în România ca să mă instalez definitiv acolo; (începe) un mare şi important capitol din viaţa mea, chiar cel mai important”.  „Acum se apropie clipa plecării mele, nota el de la Lugano, şi deja mă simt cu totul român şi sunt mândru că-mi voi putea dedica toată activitatea acestui brav popor”.

Despre primirea făcută la sosirea în ţară Nando scrie fratelui său Carlo. Tot acestuia îi scrie despre oamenii politici cu care a intrat în contact. Despre L. Catargiu şi Gh. Vernescu, atât de rău văzuţi la Berlin, el scrie că sunt oameni foarte cumsecade, în niciun caz nu sunt rusofili. Adaugă aici ceea ce îi spusese unchiul său Carol, şi anume că este absolut incorect ceea ce se crede la Berlin. „Despre Orient, scrie Nando, nu poate judeca decât cineva care îl cunoaşte şi care trăieşte aici de mulţi ani şi cunoaşte oamenii precis, aşa ca Unchiul”. L-a cunoscut şi pe P.P. Carp, care i s-a părut „extrem de pătimaş” (cel puţin aşa i s-a părut în chestiunea numirilor partizane făcute de G. Vernescu la Curtea de Casaţie (C. Orbescu, preşedinte, A. C. Şendrea şi M. Antonescu, membri), pe Th. Rosetti, „un om foarte liniştit”, pe D.A. Sturdza, „care încă mai păstrează ranchiună”, pe Al. Marghiloman, „un om încă tânăr, foarte distins şi care arată cam ca un sportman, ceea ce, de altfel, şi este”. A cunoscut şi câteva doamne şi observă că „unele sunt persoane foarte amuzante”. Îi cunoaşte pe toţi miniştrii, respectiv pe Al. Lahovari, N. Gherassi, C. Boierescu, Gr. Păucescu şi G. Manu, în afara lui L. Catargiu şi G. Vernescu, deja menţionaţi. „O impresie absolut deosebită”, cum se exprimă el, i-a făcut generalul G. Manu, „un om care ţine cu fermitate la principiile sale, antirus, trecut prin şcoala prusiană şi care gândeşte ca un prusac în toate privinţele”. Referindu-se din nou la P.P. Carp, laudă lipsa de egoism a acestuia care ar putea fi de folos ţării, dar critică aplicarea lui spre chestiuni exclusiv personale. Poporul român e la fel ca elita lui, se întreabă Ferdinand? El e împotriva judecării poporului după elita lui conducătoare. Aceasta din urmă nici nu este românească, spune principele, preluând o judecată comună în veacul 19. „Cu puţine excepţii are toate defectele unei anumite societăţi din Paris. La o privire mai atentă observă că doamnele sunt în majoritate foarte cochete, iar tinerii foarte spilcuiţi. Ofiţerii îi fac o impresie în general bună. Sunt destoinici, cu maniere distinse mai toţi. N-au unii dintre ei o disciplină de serviciu, mai cu seamă la cavalerie. Soldatul este destoinic. Nu e niciun partid rusofil în ţară, observă Ferdinand. Sunt doar câţiva mauvais sujets, cumpăraţi cu bani ruseşti, pe seama cărora de obicei se face haz.   Cumpărate sunt şi unele ziare, care sunt pur şi simplu gropi de bălegar, care doar aruncă minciuni prin lume, pe care însă oamenii cu ceva minte le recunosc ca atare. Toate laolaltă nu pot servi decât ca water closet paper, dar cel puţin fundul meu îmi este prea gingaş ca să mă pot folosi de ele”.

Programul lui Ferdinand, cu unele excepţii, după venirea sa în România: serviciu de la ora 6 la 9 la compania pe care o conduce, apoi audienţe; uneori mai vine Păun şi face exerciţii de limba română. După amiază alte audienţe, seara plimbare cu unchiul, uneori plimbat călare. După masa de seară biliard cu unchiul. Din scrisorile sale ne facem o idee despre felul în care Nando îşi petrecea timpul liber. Făcea călătorii în diferite părţi ale ţării şi ale Europei, îi plăceau zonele montane şi pe acestea le frecventa cu predilecţie. Îi plăcea vânătoarea şi de aceea nu refuza nici ca principe, nici ca rege o invitaţie pe terenurile de vânat ale lui P.P. Carp sau Al. Marghiloman. Îl atrag tenisul de câmp, patinajul pe gheaţă şi participă la balurile de la Palat sau organizate de protipendada bucureşteană. Se duce la teatru, practică jocuri de societate, ca biliardul. Şi mai ales citeşte. „Se ţinea la curent cu toate manifestările cugetării şi geniului omenesc, citea într-una cărţile cele mai variate şi literaturile cele mai diverse”, cum ne spune I.G. Duca. „Nimeni nu-l întrecea în bibliofilie, în heraldică şi în tactul cu care ştia să aleagă o ţigară bună de Havana”, ne spune C. Argetoianu. (Scrisori, p. 10).

Participă şi el, ca toată lumea din jurul lui, la cursa pentru găsirea unei principese ca logodnică. „Problema logodnei” lui era pentru el „problemă de cea mai mare însemnătate”. Aude de Helene d’Orleans, fiica pretendentului la tronul Franţei Louis Philip d’Orleans. Între concurenţii la mâna ei erau Albert Victor, fiul cel mare al viitorului rege al Marii Britanii Edouard al VII-lea, era Nicolae al II-lea, viitorul ţar al Rusiei. Amândoi au fost refuzaţi pe motive religioase. De aceea Ferdinand credea că el, care prefera o prinţesă catolică uneia protestante, avea şanse. Voia să aibă şi pentru că, desigur, prinţesa vorbea franţuzeşte la perfecţie („lucru important pentru România, unde toată lumea vorbeşte franţuzeşte”) şi, mai ales, pentru că prinţesa era fermecătoare, „nu numai foarte frumoasă, dar şi o fire foarte simpatică”. „Trebuie însă să ne grăbim, altminteri ne va fi suflată de sub nas”, îi scria el unchiului la 12/ 24 iulie 1889. Lucru care s-a şi întâmplat, domnişoara căsătorindu-se cu ducele Emanuel d’Aosta.

În vara lui 1889 călătoreşte prin Elveţia şi Austria. La întoarcere se opreşte la Sinaia, „unde a avut loc obişnuita primire plicticoasă”. În septembrie merge în Dobrogea, la Constanţa. „Mă interesează acum foarte mult să cunosc şi această zonă a ţării”. Descrie trecerea Dunării, peste braţul Borcea, păsările şi animalele din Deltă: bâtlanii cenuşii, albi, negri, păsările de pradă, mai ales vulturii cenuşii şi şoimii. Merge pe Dunăre cu iahtul Ştefan cel Mare. La Cernavodă sunt întâmpinaţi de prefectul Scheletti, care vorbeşte foarte bine germana, de primar, care-i întâmpină cu pâine şi sare. Era zona intrată de curând în componenţa ţării. La Constanţa primire strălucitoare, cu gardă de onoare, primarul cu pâine şi sare. Găzduire într-un hotel foarte mare (neclar care). Seara dineu şi luminaţie, retragere cu torţe. A doua zi vizitează şcoli şi clădiri publice, cunoaşte o mulţime de oameni, vede spitale, închisoarea, trebuie să asiste la slujbele de la biserica grecească, armenească, de la geamie şi de la sinagogă. Aici vizitează noua navă de luptă „Elisabeta”, crucişătorul cu patru tunuri de 15 cm şi alte vase mai mici. În drum spre Constanţa vizitează Galaţiul, pentru fortificaţiile de aici. În octombrie ia parte la manevrele de la Iaşi pe care le descrie cu multe amănunte fratelui său Carlo, insistând pe desfăşurările de trupe în retragere spre Bacău. „Au fost câteva momente foarte frumoase şi în general s-a manevrat bine, dar mai ales trupa a fost incredibil de energică după patru zile de marşuri şi bivuacuri”. El merge şi la Focşani pentru a inspecta fortificaţiile construite aici de ofiţerul german Maximilian Schumann. Celebrul constructor de edificii militare tocmai murise în august 1889 („Moartea lt. colonelului Schumann, notează principele, este o mare pierdere nu doar pentru noi, ci şi pentru întreaga ştiinţă.”). Ferdinand menţionează şi întâmplări pe care vârsta sa nu putea să nu le reţină. La Focşani, scrie el, „noi am locuit în casa unui mare domn, Apostoleanu, care are o fată foarte drăguţă; eu am locuit şi am dormit în camera ei. La chambre exhalait un delicieux parfum de femme fille, regret că nu a dormit şi ea în acelaşi pat, ar fi fost ceva”. Dincolo de această glumă de tinereţe, e de observat că în respectiva casă a deputatului liberal Gh. Apostoleanu se va semna armistiţiul României cu Puterile Centrale, de la Focşani, din 26 noiembrie 9 decembrie 1917.

 

FOTO: Principesa Maria şi Prinţul Ferdinand

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.