Multi dintre muzeografii si studiosii istoriei artei cu contract la stat au, din chiar acest motiv pur administrativ, tendinta sa gandeasca si sa se exprime ca autoritati in orice priveste lumea obiectelor de arta. Desi specialitatea in care activeaza i-ar indreptati sa aiba pareri pe un culoar bine marcat. Altfel spus, o anume specializare nu devine insasi desteptaciunea suprema doar fiindca persoana in chestiune e angajatul unui muzeu.
Un "Repertoriu al muzeografilor, cercetatorilor si documentaristilor din muzeele Romaniei", tiparit de Institutul de Memorie Culturala in anul 2000, probeaza o realitate jenanta: majoritatea celor lucrand pe posturile in cauza n-au studii adecvate si nici macar o vechime de natura sa le permita vulnerabila, totusi, "calificare la locul de munca". De aceea, numarul stiutorilor "de stat" care le pot fi si buni sfetnici colectionarilor e mic si intr-o continua restrangere.
Pricina pentru care mai toti functionarii din muzee se simt legitimati sa aiba ultima parere, chiar si atunci cand nu le-o cere nimeni, e rigiditatea protectoare a sistemului de care tin. Spre deosebire de anticarul, de cumparatorul anonim si de avizatul care, tranzactand un lucru de arta, trebuie sa decida si financiar, nu numai estetic, slujbasul cu o leafa de mizerie la stat compenseaza saracia prin fudulie. Isi iubeste nedreptatirea - isi apara saracia, si nevoile, si neamul - cu convingerea ca, in ciuda vicisitudinilor de moment, viitorul e totusi al slujbasului la stat. Am intalnit muzeografi care, printr-un ciudat transfer de cauze, culpabilizeaza comertul liber cu obiecte de arta pentru intreg complexul lor de neimpliniri profesionale.
Colectionarul care-si cauta un sfetnic printre cei ce isi zic specialisti, cu toate ca nu si-au dovedit public nici o dexteritate a ochiului, a mainii si a mintii altfel decat cu cartea de munca, trebuie sa fie mai chibzuit ca in ziua in care achizitioneaza un tablou sau o mobila stil.
Testul sfetnicului bun e la trufia cu care acesta isi proclama profesionalitatea, vizavi de "amatorismul" negustorilor de arta si in final si al angajatorilor lor. Cunosc astfel de sfatuitori "de la muzeu" care nutresc un subtil dispret pentru cei care le cumpara sfaturile. Indelung neluati in seama in lancezeala ierarhizata a institutiei, ei par sa recupereze rapid in balanta frustrarilor, de indata ce li se solicita ajutorul. Nedeprinsi cu rigorile subantelese ale contractului intre particulari, se sumetesc cand nu trebuie in dauna propriilor interese.
Din ce stiu, ori mai bine zis din ce-am invatat frecventand asiduu lumea belle-artelor, socot ca cei mai buni consilieri sunt la noi restauratorii, deoarece - cunoscand temeinic tehnologii - n-au nici unul dintre complexele culturale ale cercetatorilor scoliti intr-un invatamant mai plin de obtuzitati decat de deschideri. Retinerile in atribuiri si datari ale restauratorilor de tablouri, bunaoara, sunt mult mai folositoare ca verdictele abrupte ale muzeografilor. Prietenia unui restaurator e, pentru orice colectionar, o investitie de durata cu amortizare sigura. Pe un restaurator il poti auzi adesea spunand "asta nu cunosc, trebuie sa ma documentez". Pe un cercetator, niciodata. Iar cum ierarhiile intotdeauna au fost viciate de presiunile politicului, asocierea cu un muzeograf tanar, abia iesit din facultate, e hotarat mai productiva decat aceea cu un functionar de muzeu cu un trecut cultural incetosat de prejudecati. De pilda, cu prejudecata ca valoare e doar ce cunoaste el si ca operele cu adevarat semnificative pentru spiritualitatea nationala se gasesc doar in muzee si neaparat in expunere.
Ca sa fie clar cat de separate sunt cele doua destine, al "oficialului" cu motivatii profesionale extrem de modeste si al "vanatorului de obiecte de arta (numit astfel si de ghidurile pietelor nationale de antichitati - Antiques Hunter's Guide to Europe" de Judith Miller, Marshall Editions, London, 2001), e destul sa observam ca in galerii, consignatii si targuri intalnim frecvent colectionari si restauratori, nu insa si muzeografi, istorici de arta si cercetatori.
Iata un minunat portret de Eustatiu Stoenescu (Sotia artistului) care, desi nesemnat - intrucat semnatura a fost pierduta cand unul dintre proprietari l-a transferat din formatul dreptunghiular in cel oval - prezinta in mod frapant toate datele stilistice ale autorului. Foarte murdar, ascunzandu-si virtutile de factura sub straturi vechi de jeg domestic, tabloul a fost vazut intr-o Consignatie de nenumarati amatori de arta, unii cunoscand bine creatia pictorului. Faptul insa ca nu stiu pana unde merge maiestria unui restaurator, i-a impiedicat sa vada in panza cenusie, botita si manjita pe margini cu bronz de soba "semnatura stilului".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
