Ziarul de Duminică

Sete de iubire/ de Yukio Mishima

Sete de iubire/ de Yukio Mishima

Autor: Ziarul de Duminica

29.08.2013, 23:45 99

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. S-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Sete de iubire (1950), Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi oţel (1970; Humanitas, 2008). Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele Cai în galop (1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul Zorilor (1970; Humanitas Fiction, 2011) şi Îngerul decăzut (1970). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şi trei de piese de teatru. Întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.

 

Sub masca imperturbabilă a chipului delicat, Etsuko este un personaj tragic, fascinant. Se avântă orbeşte spre Saburo, fără să-i pese că nesocoteşte tabuul social (ea e o văduvă de familie bună, el – un grădinar de la ţară), tabuul vârstei (Saburo e mai tânăr decât ea), tabuul specific japonez al exhibării sentimentelor (Etsuko face gesturi necugetate, care o trădează). Asemenea Medeei, ea distruge tot pentru o iubire care nu îi poate aduce decât suferinţă şi dezonoare.

Romanul Sete de iubire va apărea la editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, traducerea purtând semnătura Iulianei Oprina.

*

*       *

La ţară, urletele câinilor răsună înfiorător în noapte. Maggie, setterul bătrân, era legată în şopronul din spate. Prin crângul de la marginea livezii trecea o haită de câini vagabonzi. Maggie şi-a ciulit urechile şi a slobozit un urlet cumplit, prelung, exprimându-şi parcă propria însingurare. Foşnind prin frunzele bambuşilor pitici, câinii s-au oprit şi i-au răspuns. Etsuko i-a auzit şi s-a trezit.

Trecuse abia o oră de când reuşise să adoarmă. Un somn lung era datoria pe care încă o mai avea de îndeplinit ca să întâmpine dimineaţa. Etsuko a căutat o speranţă care să o lege de ziua de mâine. Putea fi orice, una oricât de mică sau de banală. Fără o astfel de speranţă, nu poţi supravieţui nopţii. Ceva rămas de cârpit pe a doua zi, biletele pentru călătoria care avea să înceapă, sake-ul rămas pe fundul sticlei – lucruri pe care oamenii le aduc ofrandă zilei de mâine. Astfel li se îngăduie să întâmpine zorile. Ea ce avea de oferit? Da, cele două perechi de şosete, una bleumarin, alta maro. Acest cadou pentru Saburo avea să fie totul pentru ea, în ziua ce urma. Aidoma unei femei pioase, ea găsise un înţeles pur în deşertăciunea dorinţei sale. Etsuko a apucat strâns cele două fire delicate, unul bleumarin şi unul maro, şi a rămas astfel agăţată de ziua de mâine – un balon enigmatic, pântecos, negru şi mohorât – fără să se gândească unde avea să o poarte. Lucrurile la care nu se gândea erau fundamentul feri­cirii ei, raţiunea ei de a fi.

Încă îşi mai simţea trupul învăluit în atingerea degetelor uscate şi noduroase ale lui Yakichi. Era o senzaţie care nu se ştergea după o oră sau două de somn. Femeia care a cunoscut mângâierea unui schelet nu mai poate scăpa de ea. Pe pielea ei stăruia senzaţia unui strat de piele imaginar, transparent, acoperit parcă într-o acuarelă invizibilă anumitor ochi, ne­z­vântată bine, mai subţire decât crisalida lepădată de un fluture. Dacă s-ar fi mişcat, ar fi văzut-o cum crapă peste tot în întuneric.

Odată ce ochii i s-au mai obişnuit cu bezna, Etsuko s-a uitat împrejur. Yakichi nu sforăia. Ceafa goală îi lucea slab, ca o pasăre jumulită. Ticăitul ceasului de pe raft şi ţârâitul greierilor de sub podea ofereau nopţii un contur pământesc. Fără ele, această noapte apă­sătoare, care o asalta pe Etsuko şi o împresura cu o teamă sufocantă, ca pe o muscă prinsă în gelatină, n‑ar mai fi fost de pe acest tărâm.

Cu greu, Etsuko şi-a ridicat uşor capul. Sideful uşiţelor de la vitrină strălucea albăstrui.

Şi-a închis ochii, strângând puternic pleoapele. O amintire i-a reînviat în minte. Se întâmplase doar cu o jumătate de an în urmă. La scurt timp după ce venise în această casă, începuse să se plimbe des de una singură, fapt care îi făcuse imediat pe săteni să o catalogheze drept excentrică. Etsuko îşi continuase plimbările solitare, fără să-i pese. Încă de atunci oamenii au observat mersul ei ca de femeie gravidă şi au conchis că avea un trecut destrăbălat.

Dintr-un colţ al proprietăţii familiei Sugimoto se vedea, dincolo de pârâu, întreaga cuprindere a cimi­tirului Sălaşul Sufletelor Hattori. În afara perioadei de higan1, extrem de puţină lume venea la morminte. După-amiaza, nenumăratele pietre funerare albe, înşi­ruite pe vasta suprafaţă terasată, proiectau mici umbre pe pământ. Întinderea cimitirului, plină de unduiri şi împrejmuită de coline împădurite, oferea o pri­velişte curată şi luminoasă. Când şi când, se zărea în depărtare piatra de granit de la vreun mormânt stră­lucind în bătaia soarelui, în sclipiri albe de cuarţ.

Etsuko iubea în mod aparte întinderea cerului de deasupra cimitirului şi liniştea cărării ample care îl străbătea. Pacea aceea luminoasă, de un alb imaculat, alături de mirosul ierbii şi al mugurilor de copaci tineri, o făcea să-şi simtă sufletul mai dezgolit ca nici­odată.

Era vremea la care se culegeau ierburi. Etsuko se plimba pe malul pârâului, adunând steluţe şi coada-calului în mâneca de la chimono. Într-un loc, pârâul ieşise din matcă, inundând iarba. Acolo a găsit pă­trunjel. Cursul apei trecea pe sub un pod în dreptul porţii cimitirului, acolo unde se sfârşea şoseaua de beton care pornea de la Osaka.

Etsuko a înconjurat parcela rotundă cu iarbă din faţa intrării în cimitir şi s-a îndreptat către cărarea pe care o apuca de obicei. Se minuna şi ea de acest răgaz care i se îngăduia. Îl simţea ca pe o graţiere.

A trecut pe lângă nişte copii care se jucau cu mingea. Puţin mai departe a ajuns într-o porţiune acoperită cu iarbă, încă nemarcată cu pietre funerare, aflată dincoace de gardul care străjuia malul pârâului. A dat să se aşeze, dar a observat silueta unui tânăr întins pe iarbă cu faţa în sus, cufundat în lectura unei cărţi pe care o ţinea ridicată în dreptul ochilor. Era Saburo. Simţindu-i umbra pe faţă, acesta s-a ridicat cu repeziciune în capul oaselor.

— Doamna Sugimoto! a exclamat el.

În acel moment, din mâneca lui Etsuko s-a revăr­sat pe faţa lui un potop de steluţe şi de coada-calului. Felul în care expresiile s-au succedat pe chipul lui Saburo i-a oferit lui Etsuko bucuria clarităţii, cum simţi în faţa unei ecuaţii simple, uşor de dezlegat. Când a văzut florile căzându-i pe chip, a luat-o drept o glumă a lui Etsuko şi s-a ferit de ele cu mişcări exagerate. Apoi a dedus din expresia ei că fusese o simplă întâmplare, nicidecum o glumă. Într‑o clipită, privirea lui a devenit spăşită şi serioasă. S-a ridicat, apoi s-a lăsat în patru labe şi a ajutat-o pe Etsuko să le strângă la loc.

„După aceea, eu l-am întrebat aşa“, şi-a reamintit Etsuko:

— Ce făceai?

— Doamnă, citeam o carte!

Roşu la faţă, Saburo i-a arătat cartea de povestiri. Tonul său i-a sunat cumva milităresc lui Etsuko, dar a socotit că nu avea cum să fi fost în armată pentru că abia împlinea optsprezece ani. Născut în Hiroshi­ma, el încerca de fapt să-şi mascheze inflexiunile dia­lectale şi să imite cât mai bine limba literară.

Apoi, Saburo i-a mărturisit că se dusese în sat să ia raţia de pâine, iar Etsuko tocmai ce îl prinsese trăgând chiulul, în drum spre casă. Pledoaria lui era mai degrabă imploratoare decât defensivă.

— N-o să te pârăsc, i-a promis Etsuko.

Îşi amintea cum l-a întrebat despre distrugerile pro­vocate de bomba atomică de la Hiroshima. Saburo i-a spus că ai lui locuiau în afara oraşului şi că nu păţiseră nimic, dar că, dintre rudele lui, o familie în­treagă pierise. Aici discuţia s-a încheiat. Saburo a dat s-o întrebe ceva, dar s-a sfiit s-o mai facă.

„Când l-am văzut prima dată pe Saburo, arăta de vreo douăzeci de ani. Nu-mi aduc aminte câţi ani să‑i fi dat atunci, privindu-l cum stătea întins pe iarbă, în cimitir. Arăta în floarea tinereţii. Cămaşa lui din bumbac, peticită toată, era descheiată la piept şi avea mânecile suflecate. Poate se simţea jenat de cât de zdrenţuită o fi fost pe la manşete. Avea nişte braţe grozave, cum băieţii de la oraş nu au până la două­zeci şi cinci de ani. Braţe arse de soare, pline de firişoare de păr auriu, parcă ruşinate de propria lor maturitate.“

Etsuko l-a privit dojenitor. Era o căutătură care ei nu i se potrivea, dar nu avea încotro. Oare el ghicise ceva? Nu, era imposibil. El n-o percepea decât ca pe încă o femeie nesuferită, venită să locuiască în casa nesuferitului de stăpân. Şi vocea lui! Vocea aceea nazală, calmă şi melancolică, şi totuşi atât de copilăroasă! Cuvintele acelea rostite unul câte unul, ca smulse cu cleştele de pe buzele lui tăcute. Cât de simple şi naturale, cărnoase ca nişte fructe sălbatice…

Cu toate acestea, când l-a întâlnit a doua zi, Etsuko a putut să-l privească fără nici o emoţie – zâmbind, fără reproş în ochi.

Aşa e… nu se întâmplase nimic. Apoi, într-o bună zi, la o lună după ce sosise la Maidenmura, Yakichi a rugat-o să‑i cârpească o haină şi nişte pantaloni vechi, pe care le purta la câmp. Cum o tot zorea, Etsuko a stat până târziu ca să termine. La unu noaptea, oră la care ar fi trebuit deja să doarmă, Yakichi a venit la ea în cameră. I-a lăudat hărnicia, şi-a tras pe el haina pe care tocmai i-o terminase de cârpit, apoi a pufăit o vreme din pipă, în tăcere.

— Dormi bine în ultima vreme? a întrebat-o el.

— Da, aici e linişte, nu ca la Tokyo…

— Minţi, a insistat el.

— Adevărul e că în ultimul timp nu pot să dorm deloc, a răspuns Etsuko sincer. Cred că e prea multă linişte.

 

Fragment din romanul Sete de iubire, care va apărea la editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Oprina

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO