Motto: „Nu există poeţi, există poezie”
Cu mai bine de 70 de ani în urmă, un important critic literar scria despre dispariţia unui poet: „Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Textul ar putea părea puţin exaltat, istoria însă a dovedit adevărul vizionar al criticului.
Pentru a demonstra aceasta, vom face o scurtă incursiune în parcursul istoric al poeziei româneşti.
Astfel, pe la 1600, poetul românesc vieţuitor al acelor vremuri scria:
„Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.”
Mai apoi, pe la 1700, un poet al acelui veac scria astfel:
„Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?
Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.”
De la începutul secolului al XIX-lea, reţinem versurile:
„Am iubit şi cunosc gustul dragostei peste măsură,
Ascultaţi, că vă grăieşte amoriul prin a mea gură.
Acest împărat a lumii, stăpînitor de plăcere,
Tiran la împrotivire şi milostiv la durere...”
Iar din a doua jumătate a aceluiaşi veac, menţionăm:
„De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!”
Începutul de secol XX îl ilustrăm cu:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”
O mare înflorire cunoaşte poezia românească odată cu victoria luptei de eliberare de sub jugul fascist. Din această fastă perioadă, aduc atenţiei dumneavoastră două exemple:
„Trece-o noapte şi mai trece-o zi,
Se ascute lupta între clase,
Iar chiaburii se arat-a a fi
Elemente tot mai duşmănoase.”
şi:
„În noaptea asta udă ca o ploaie
Am scris întâiul cântec comunist
De zece zile toamna se jeleşte
Şi totuşi pe şantier nu-i nimeni trist…”
Urmează apoi pentru poezia română o perioadă de rătăciri evazioniste, pe care o exemplificăm cu versurile:
„Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,
astfel stau, palid şi trist, fumegând.”
Mai apoi nu se mai poate reţine mai nimic din conul de umbră în care a intrat poezia românească. Asta însă până de curând, când profeţia criticului evocat în deschiderea acestui studiu s-a întrupat în versuri care sunt precum o floare pe trunchiul vechi de peste patru veacuri al liricii autohtone. Iată-le, spre delectarea dumneavoastră şi a viitorimii. Sunt versuri care plasează, în sfârşit, sensibilitatea românească pe orbita universalităţii:
„Dau vieţii mele scurt răgaz,
Un ceas.
Sunt stâncă, munte şi zăgaz,
Nu voi ceda ce mi-a rămas.
Caut răspunsuri la întrebări
Nescrise,
Şi-mi spun că-n viaţă
Sunt şi momente triste…”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
