La circa o săptămână după Revoluţie, m-au dus drumurile laintersecţia Bulevardului (pe atunci) 1 Mai cu strada Turda. Eraacolo o Galerie a Fondului Plastic, unde puteai găsi, de la pensulela sticlării de doi bani (simili Gallé), o sumedenie de obiectedelectante. Pe un raft stăteau nişte sfeşnice (opaiţe, suporturi delumânări), nişte albeţuri, nişte tanagre albe, în număr de patru.Cariatidele de lumină erau făcute din albul faianţei şi dintr-unadaos venit din Delft, din albastrul acela rece, cu miros decobalt, care, fără să-mi placă, m-a fascinat totdeauna. După cele-am achiziţionat (pe un preţ absolut derizoriu), am părăsit pefuriş magazinul, uitându-mă mereu înapoi şi simţindu-mă ca JeanValjean după rapt. Valoarea mărfii era prea mare, banii pe care îidădusem, prea puţini. Sfeşnicele era semnate de Silvia Radu. Unnume care avea, pentru mine cel puţin, un halou mitic. Au trecut 20de ani de atunci şi nu încetez să mă uit în urmă, aşteptând cacineva să-mi ceară preţul corect şi să risipească acel mic miracolvenit în preajma Crăciunului.
Cu sau fără legătură cu acest accident biografic, fiecare nouăîntâlnire cu sculpturile & picturile Silviei Radu (n. 1935) îmiprilejuieşte o stare de vertij admirativ şi de bucurie plenară,aproape inexplicabilă, din care spiritul critic se retrage. Înacelaşi timp, nu pot să nu constat că operele sale, ca un făcut, înmomentul în care sunt oferite privirilor publicului, nu au parte deexpunerea sărbătorească pe care o merită. Ca şi atunci, când erauînghesuite pe un raft dintr-o galerie prăfuită, acum*, în, dealtfel, splendida retrospectivă din clădirea ASE, sunt etalate înnişte săli complet improprii, înghesuite şi sufocate din pricinalipsei de perspectivă. În plus, amfitrionii, prea grăbiţi, excesivaţâţaţi de febra Sărbătorilor, au proţăpit în mijlocul săliiprincipale de expunere, în care lucrările oricum sunt prea multeiar gâlgâitul lor cromatic prea intens, au proţăpit, deci, un bradpestriţ şi lucios de Crăciun.
Sculpturile, cu precădere, dar şi frescele, tablourile,crochiurile sau acuarelele Silviei Radu au nevoie de perspectivă şide mult aer ca să respire. Nu e vorba doar despre intensa lorprezenţă individuală, despre faptul că aripile îngerilor săireclamă spaţiu ca să agite văzduhul, ci şi de râvna detaliilor,despre acumularea de nuanţe mărunte care, în zarva generală, riscăsă fie trecute cu vederea. Or, în tot ceea ce face cu sculpturilesale, cu îngerii săi tatuaţi, cu sfinţii ei războinici sau cuportretele ei de ghips pictat, tremurul desenului şi delicateţeacâte unei culori produc o vibraţie fără de care ansamblul nu poatefi simţit şi înţeles cum se cuvine.
Trecând peste aceste neajunsuri ce ţin de punerea în scenă,expoziţia trebuie neapărat vizitată şi contemplată pe-ndelete, curăbdare, pentru că sintetizează căutările de-o viaţă ale artistei(una dintre cele mai importante pe care le are arta românească deazi) şi exprimă, cu elocvenţă, infinita scară plastică pe caredomnia-sa a aşezat-o între pământ şi cer (ca o continuă provocareascensională, ca o experienţă a progresului spre înalt) şi laarticulaţiile căreia încă mai lucrează cu sârg. Şi cu convingereacă ne va sprijini să păşim în grădinile acelea de sus, unde îngeriişi-au abandonat morga şi hieratismul bizantin, arătându-se dispuşisă stea de vorbă jovial şi să alunge plictiseala din Paradis.
*) Silvia Radu, Grădina cu îngeri, Clădirea veche ASE, etajul1, 15 noiembrie 2010 - 15 ianuarie 2011
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al UniversităţiiBucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză.Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) laEditura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară,cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale,începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţiidin ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum deinterviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarulde Duminică.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
