Prolog
Îşi simte stomacul gol, nu mai are ce vomita. Dar mai primeşte un pumn zdravăn în burtă şi încă unul, icneşte, nu mai are putere să strige. Saltă puţin capul proptit în piept, plecat uşor într-o parte şi-i priveşte pe cei doi care se agită în faţa lui. Abia îi vede, ochii îi sunt tumefiaţi de lovituri, dâre de sânge i se scurg pe pleoape, îl ustură, în gură – parcă tone de sare. E legat cu mâinile la spate de lemn, gleznele îi sunt prinse şi ele cu aceeaşi sârmă groasă. Un scaun fixat cu şuruburi în pardoseala de ciment, să nu se clatine, altfel nu înţelege cum nu cade pe spate când primeşte câte o lovitură puternică.
Un pumn în mărul lui Adam, îşi simte cartilajul cum pârâie, i se taie respiraţia, durerea îi reverberează în cap ca un nesfârşit dangăt de clopot, a leşină, nu mai poate respira, e convins că a venit sfârşitul. Nu mai are voce.
Oricum e sfârşitul. Niciunul din cei doi nu se lasă, au primit ordine stricte, l-au chestionat şi l-au lovit privindu-l în faţă cu ochii lor mici, siguri că nu li se poate întâmpla nimic, siguri că nu-i va putea da în gât vreodată. Voiau să ştie ce aflase şi ce divulgase, dacă fusese singur, dacă avea o reţea, dacă spusese poliţiei, cât spusese, dacă nu cumva era poliţist, dacă mai erau şi alţi infiltraţi, cine erau, cu cine vorbise despre trafic. Voiau să afle tot, să nu le scape nimic. Au luat de la capăt de câteva ori întrebările. Răspunsurile, mai ales cele monosilabice, erau urmate de lovituri. Nu poţi să nu ştii! strigau. O să spui tot! strigau. Apoi nu mai răspundea şi se înfuriau, loviturile înteţite alternau cu întrebările repetate.
Nu-şi amintea cum ajunsese aici, sigur îl drogaseră. A fost convins din prima clipă că nu mai iese viu, prea îl lăsau să vadă tot ce se întâmplă, tot ce e în jur. Când deschisese ochii, încă ameţit, a zărit subsolul cu pereţi de beton, nicio fereastră, nicio uşă, nicio mobilă, doar scaunul lui. Totul era umed, i se părea că miroase a sânge vechi, o fi fost o cameră de tortură. Nu-şi amintea să fi coborât vreo scară, subsolul putea fi oriunde, o casă părăsită, o uzină dezafectată, un poligon, n-avea rost să se chinuie să-şi imagineze, n-o să apuce să spună niciodată nimănui.
Era legat de scaun, dar nu-i acoperiseră ochii, trebuia să vadă ce i se întâmplă, ce i se pregăteşte şi să prevadă. Ştiau că e mai mare chinul când prevezi. Ştiau că e un tip capabil să prevadă. Se informaseră bine ori aveau experienţă, ori poate aşa lucrau întotdeauna, metodic.
Erau doi zdrahoni care făcuseră, n-avea niciun dubiu, arte marţiale, raşi în cap, umeri de taur, palmele cât lopeţile, năduşeau repede, nu prea se mai antrenaseră în ultima vreme, ori se îngrăşaseră prea mult, tricourile mulate aveau pete vechi de transpiraţie înainte să se umple de pete de sânge proaspăt.
Îl luaseră la palme, păreau scânduri negeluite şi lăsau urme adânci, i-au spart nasul şi arcadele, i-au sfâşiat urechile, mai să i le smulgă din cap cu nişte cleşti. A leşinat, l-au stropit cu apă. La picioarele lui se lăţea pe ciment o baltă roşiatică. Nu putea plânge. Nu putea striga, să ceară ajutor, ştia că nu-l aude nimeni. Ar fi fost în zadar. Beciul era sigur în vreo uzină dezafectată, sigur nu călca pe acolo picior de om. Oricum n-avea de gând să strige, i-ar fi interpretat strigătul ca pe o dovadă de înfrângere şi n-avea de gând să le dea satisfacţie. Nu putea cere îndurare, n-aveau de gând să-l cruţe. Oricum n-ar fi făcut-o, cum să ceri îndurare? Nici doctorului nu-i ceruse, venise doar să constate cât îl mai puteau tăbăci. Sigur nu era doctor, era felcer. Dacă o fi şi felcer.
Îndura.
Şi-a amintit că citise sau i se povestise cum fusese torturat un agent american celebru, Kiki Camarena, în timp ce bătăile şi torturile erau înregistrate pe o bandă de magnetofon, să nu le scape nimic, nici cea mai mică informaţie. Sigur zdrahonii din faţa lui nu făceau parte din aceeaşi reţea, cel mult dintr-una copiată, cu metode asemănătoare. Sigur n-aveau habar de Kiki Camarena. Nu vedea niciun magnetofon. Nu era atât de important încât să aducă pentru el şi un magnetofon. Nu înregistrau nimic. N-aveau nevoie de dovezi, trecuseră la alt nivel de sofisticare. Dincolo de pivniţa asta nu exista nimic. El însuşi nu exista sau n-avea să mai existe curând.
Îl pedepseau pentru trădare. Dar el nu trădase, ar fi vrut s-o facă, dar încă nu ştia destule, doar pusese întrebările nepotrivite şi probabil pricepuseră ce are de gând. Niciunul nu era prost, cel puţin la vârf. Habar n-avea însă cât de aproape fusese de vârf. Întrebase cum ar putea ajunge la Tati. Nimeni nu vorbea de Tati, nimeni din jurul lui nu-l ştia, nimeni nu ajunsese la el. Nimeni n-avea voie să ajungă la el. Îl pedepseau pentru trădare şi imixtiune. Li se părea de neconceput să se apropie de ce trebuia să rămână neştiut.
În urmă cu o zi, cu un sac pe cap, fusese adus în beciul ăsta, fără ferestre, cu pereţii cenuşii, aproape negri, de beton învechit, luminaţi din tavan de un bec puternic prins într-un cuib de plasă de sârmă. Dacă n-ar fi fost vorba de el însuşi, ar fi gândit că asistă la un film, văzuse destule filme cu torturi. Cu scene copiate parcă.
A spus ce ştia. Nimic. Nu-l credeau. Cum ai aflat de Tati? întrebau din nou. Ce ştii de Tati? De ce te interesează cum dai de Tati? Când a leşinat, l-au stropit cu apă ca gheaţa, din nou şi din nou. L-au pocnit până i-au spart dinţii. I-au zdrobit nasul. L-au lovit cu cleştele în rotule până i le-au spart. I-au fărâmat oasele degetelor. I-au ataşat fire electrice de testicule şi i-au aplicat electroşocuri. Iar întrebări. Apoi unul dintre zdrahoni, teribil de enervat, s-a apropiat cu un piron şi i l-a înfipt în cap. Durerea era sfâşietoare, dar nu mai avea glas să strige. Zdrahonul a luat un ciocan şi se pregătea să bată pironul.
Ştia că e sfârşitul, înainte de prima lovitură, înainte să i se întunece mintea.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
