Ziarul de Duminică

Şantajul/ de John Grisham

Sunt avocat şi sunt la închisoare. E o poveste lungă.

Am 43 de ani şi mai am de ispăşit jumătate din sentinţa de zece ani pronunţată de un judecător federal slab şi ipocrit din Washington, D.C. Mi-am epuizat toate căile de recurs şi nu a mai rămas nicio procedură, mecanism, statut obscur, detaliu tehnic, portiţă legislativă sau rugăciune în arsenalul meu golit. Nu mai am nimic. Deoarece ştiu bine legile, aş putea face ca alţi deţinuţi care aglomerează instanţele cu teancuri de moţiuni, înscrisuri şi alte documente fără rost, însă nimic din toate astea nu mi-ar fi de folos. Nimic nu m-ar ajuta. Adevărul este că nu am nicio şansă să ies de aici în următorii cinci ani, asta dacă nu pun la socoteală cele câteva săptămâni scurtate la sfârşit pentru bună purtare, iar purtarea mea a fost exemplară.

Nu ar trebui să mai spun că sunt avocat, deoarece din punct de vedere tehnic nu mai sunt. Baroul statului Virginia s-a autosesizat şi mi-a ridicat licenţa de practică la scurt timp după ce am fost condamnat. Este scris cât se poate de clar, negru pe alb – o condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni atrage după sine excluderea din barou. Mi s-a retras licenţa de practică şi problemele mele disciplinare au fost consemnate cu conştiinciozitate în Registrul Avocaţilor din Virginia. Au fost trei excluderi din barou în acea lună, ceea ce se încadrează în media obişnuită.

Totuşi, în cercul meu restrâns sunt cunoscut drept avocat de închisoare, astfel încât îmi petrec câteva ceasuri bune pe zi ajutându-i pe ceilalţi deţinuţi cu problemele lor juridice. Le studiez cererile de apel şi le înaintez moţiunile în instanţă. Întocmesc testamente simple şi, din când în când, câte un act de proprietate. Studiez contractele unora dintre infractorii cu gulere albe. Am dat chiar şi statul în judecată pentru nişte plângeri întemeiate, însă niciodată pentru cele pe care le consider neserioase. Şi mai sunt şi o grămadă de divorţuri.

La opt luni şi şase zile de la începutul detenţiei, am primit un plic gros. Deţinuţii tânjesc după scrisori, dar acesta era un pachet de care aş fi putut să mă lipsesc cu dragă inimă. Era din partea unei firme de avocatură din Fairfax, Virginia, reprezentând-o pe soţia mea, care, în mod surprinzător, îmi intenta divorţ. În decursul a doar câteva săptămâni, Dionne se transformase dintr-o soţie grijulie, alături de mine la bine şi la rău, într-o victimă descurajată ce voia să scape din această căsnicie. Nu-mi venea să cred. Am citit documentele într-o stare de şoc absolut, simţind cum îmi tremură genunchii şi cum mi se umezesc ochii, şi când mi-am dat seama că o să mă podidească plânsul, m-am retras în celulă, unde nu mă vedea nimeni. Sunt multe lacrimi într-o închisoare, însă întotdeauna ascunse.

Când am plecat de acasă, Bo avea doar şase ani. Era singurul nostru copil, dar plănuiam să mai avem şi alţii. Calculele sunt simple, şi le-am repetat de un milion de ori. El va avea şaisprezece ani când voi ieşi eu de aici, va fi un adolescent în toată firea, iar eu voi fi ratat zece dintre cei mai importanţi ani pe care îi pot avea un tată şi un fiu. Până pe doisprezece ani, băieţii îşi venerează taţii şi cred că aceştia nu pot greşi niciodată. L-am antrenat pe Bo la baseball şi la fotbal, iar el se ţinea după mine ca un căţeluş. Mergeam la pescuit şi în excursii, iar uneori venea cu mine la birou sâmbătă dimineaţa, după un mic dejun luat împreună. El era toată lumea mea, şi momentul în care am încercat să îi explic că voi fi plecat pentru multă vreme ne-a frânt inimile amândurora. După ce am ajuns în spatele gratiilor, am refuzat să-l las să mă viziteze. Oricât de mult mi-aş fi dorit să îl strâng în braţe, nu puteam îndura gândul ca băieţelul meu să-şi vadă tatăl întemniţat.

Este practic imposibil să te împotriveşti unui divorţ când te afli la închisoare şi nu poţi ieşi prea curând. Averea noastră, care şi-aşa nu fusese niciodată prea mare, s-a dus pe apa Sâmbetei după ce guvernul federal a tocat-o în mod repetat vreme de optsprezece luni. Am pierdut totul în afară de copil şi de loialitatea dintre noi. Copilul a rămas tare ca o stâncă; loialitatea a pierit. Dionne mi-a făcut nişte promisiuni frumoase despre cum va rezista şi va îndura, dar după ce am plecat, a dat ochii cu realitatea dură. Se simţea singură şi izolată în orăşelul nostru. „Oamenii mă văd şi şuşotesc între ei“, mi-a scris într-una dintre primele ei scrisori. „Sunt atât de singură“, mi s-a plâns apoi în alta. Nu după multă vreme, scrisorile au început să fie mai scurte şi tot mai rare. La fel şi vizitele.

Dionne a crescut în Philadelphia şi nu s-a acomodat niciodată cu viaţa la ţară. Când un unchi de-al ei i-a oferit o slujbă, s-a grăbit să se întoarcă acasă. S-a recăsătorit acum doi ani, iar Bo, care are acum unsprezece ani, este antrenat de un alt tată. Ultimele douăzeci de scrisori pe care i le-am trimis fiului meu au rămas fără răspuns. Sunt sigur că nici nu le-a văzut măcar.

Mă întreb adesea dacă îl voi mai vedea vreodată. Cred că voi încerca să o fac, deşi încă ezit în această privinţă. Cum dai ochii cu un copil pe care îl iubeşti la nebunie, dar care nici măcar nu te mai recunoaşte? Nu vom mai trăi niciodată împreună ca tată şi fiu. Ar fi oare corect faţă de Bo să se trezească deodată că tatăl său demult pierdut se întoarce pe nepusă masă şi insistă să facă parte din viaţa lui?

Am mult prea mult timp la dispoziţie ca să mă gândesc la asta.

Sunt deţinutul cu numărul 44861-127 din lagărul federal de lângă Frostburg, Maryland. Un „lagăr“ este o instituţie cu securitate redusă pentru cei consideraţi nonviolenţi şi condamnaţi la maximum zece ani de închisoare. Din motive pe care nu le-am înţeles niciodată, mi-am petrecut primele douăzeci şi două de luni de închisoare într-un penitenciar cu securitate medie din apropiere de Louisville, Kentucky. În nesfârşitele hăţişuri ale limbajului birocratic, acesta este cunoscut sub numele de IFC – instituţie federală corecţională – şi a fost un loc cu totul şi cu totul diferit de lagărul de la Frostburg. IFC-urile sunt pentru persoane violente, condamnate la mai mult de zece ani. Viaţa de acolo era mult mai dură, deşi am reuşit să scap nevătămat. M-a ajutat enorm şi faptul că am fost puşcaş marin la viaţa mea.

În comparaţie cu alte închisori, un lagăr este ca o staţiune. Nu există ziduri, garduri, sârmă ghimpată sau turnuri de pază, şi doar câţiva gardieni sunt înarmaţi. Frostburg este destul de nou, iar clădirile sale arată mai bine decât majoritatea liceelor de stat. Nici nu-i de mirare: în Statele Unite se cheltuiesc 40 000 de dolari pe an pentru încarcerarea unui deţinut şi numai 8 000 de dolari pentru educaţia unui elev de şcoală elementară. Avem aici consilieri, manageri, asistenţi sociali, infirmiere, secretare, tot felul de asistenţi şi zeci de administratori, care ar avea multă bătaie de cap să explice în mod sincer cum îşi petrec cele opt ore de muncă pe zi. La urma urmei, e vorba de guvernul federal. Parcarea angajaţilor, plasată în apropierea intrării principale, este ticsită cu maşini şi camionete care mai de care.

Sunt şase sute de deţinuţi la Frostburg şi, cu câteva excepţii, formăm un grup de oameni binecrescuţi. Cei cu un trecut violent şi-au învăţat lecţia şi sunt recunoscători pentru mediul civilizat. Cei care şi-au petrecut întreaga viaţă prin închisori şi-au găsit în sfârşit cea mai bună casă. Mulţi dintre aceşti băieţi de carieră nici nu vor să plece. S-au integrat atât de bine aici, încât nu se mai pot obişnui cu lumea de afară. Un pat cald, trei mese pe zi, îngrijire medicală – cum ar putea să o ducă mai bine de-atât odată ajunşi pe stradă?

Nu vreau să se înţeleagă că ar fi un loc plăcut. Nu este. Sunt mulţi oameni ca mine, care nici nu au visat măcar că pot ajunge cândva atât de rău. Oameni cu profesii, cariere, afaceri; oameni cu bani, familii şi membri de club. În Gaşca mea Albă se află Carl, un oftalmolog care şi-a cam făcut de cap cu facturile de la asigurarea medicală; Kermit, un speculant de terenuri care a pus ca garanţie aceleaşi proprietăţi la mai multe bănci; Wesley, un fost senator al statului Pennsylvania care a luat mită; şi Mark, un cămătar de ipoteci care a încălcat nişte reguli.

Carl, Kermit, Wesley şi Mark. Toţi albi, cu o medie de vârstă de 51 de ani. Toţi îşi recunosc vinovăţia.

Şi-apoi sunt eu. Malcolm Bannister, negru, 43 de ani, condamnat pentru o infracţiune pe care nu ştiu să o fi comis.

În acest moment sunt singurul negru de la Frostburg care ispăşeşte o pedeapsă pentru culpa de a fi fost un infractor cu guler alb. Halal distincţie!

În Gaşca mea Neagră, membrii nu sunt la fel de bine definiţi. Cei mai mulţi sunt puşti de pe străzile din D.C. Şi Baltimore, arestaţi pentru infracţiuni legate de droguri, şi care, odată puşi în libertate, se vor întoarce pe străzi, cu numai 20 la sută şanse de a evita o nouă condamnare. Cum ar putea să răzbată în viaţă fără educaţie, fără o calificare oarecare şi cu cazier?

În realitate, într-un lagăr federal nu există nici găşti, nici violenţă. Dacă te baţi cu cineva sau dacă îl ameninţi, te scot pur şi simplu de aici şi te trimit într-un loc mult mai rău. Sunt multe ciondăneli, mai ales în privinţa televizorului, dar nu am văzut încă pe cineva să dea cu pumnul. Unii dintre indivizii de aici au trecut şi prin penitenciarele de stat, iar poveştile pe care le spun sunt înfiorătoare. Nimeni nu vrea să schimbe locul ăsta cu un altul.

Aşa că ne purtăm frumos, în timp ce numărăm zilele. Pentru infractorii cu gulere albe, pedeapsa constă în umilire şi în pierderea statutului social, a reputaţiei profesionale şi a stilului de viaţă. Pentru cei de culoare, viaţa într-un lagăr este mai sigură decât cea din care vin sau decât cea către care se îndreaptă. Pedeapsa lor constă într-o nouă însemnare în cazier, un alt pas spre obţinerea statutului de infractor de profesie.

Iată de ce mă simt mai degrabă alb decât negru.

Mai sunt încă doi foşti avocaţi la Frostburg. Ron Napoli a fost un avocat de drept penal flamboaiant în Philadelphia ani buni, până ce l-a nenorocit cocaina. S-a specializat în narcotice şi a reprezentat mulţi dintre cei mai importanţi traficanţi şi vânzători ilegali de droguri din regiunea central-atlantică, din New Jersey până în cele două Caroline. Prefera să fie plătit în bani gheaţă şi în cocaină, ceea ce l-a făcut să piardă totul în cele din urmă. Fiscul l-a prins pentru neplata taxelor, şi acum se află la jumătatea executării unei pedepse de nouă ani. Ron nu o duce prea bine în prezent. Pare deprimat şi nu vrea, sub nicio formă, să facă exerciţii fizice şi să încerce să-şi poarte de grijă. Este tot mai gras, greoi, ţâfnos şi bolnav. Obişnuia să spună poveşti fascinante despre clienţii lui şi aventurile lor în traficul de droguri, însă acum stă pur şi simplu în curte, cu privirea pierdută şi mâncând întruna chipsuri. Cineva îi trimite bani, iar el îi cheltuieşte în mare parte pe mâncare nesănătoasă.

Cel de-al treilea fost avocat este un rechin din Washington pe nume Amos Kapp, un şmecher care ştie toate dedesubturile şi care şi-a petrecut cariera dând târcoale tuturor scandalurilor politice majore. Kapp şi cu mine am fost judecaţi împreună şi condamnaţi la zece ani de închisoare fiecare, de către acelaşi judecător. Au fost opt inculpaţi – şapte din Washington şi eu. Kapp a fost mereu vinovat de câte ceva, şi în mod sigur a fost vinovat în ochii juraţilor. Însă Kapp ştia şi atunci, aşa cum ştie şi acum, că eu nu am avut nimic de a face cu conspiraţia, însă a fost prea laş şi prea ticălos ca să spună ceva. Violenţa este strict interzisă la Frostburg, dar dacă aş rămâne fie şi numai cinci minute singur cu Amos Kapp, i-aş suci gâtul. Ştie asta şi cred că i-a spus directorului închisorii de la bun început. Îl ţin în aripa de vest, cât mai departe de celula mea.

Dintre cei trei avocaţi, eu sunt singurul dispus să-i ajute pe ceilalţi deţinuţi cu problemele lor juridice. Îmi place munca asta. E o provocare şi mă ţine ocupat. De asemenea, îmi păstrează abilităţile juridice intacte, deşi mă îndoiesc că voi mai avea vreun viitor ca avocat. Pot cere să fiu primit din nou în barou după ce ies, dar procedura este destul de complicată. Adevărul e că nu am făcut niciodată cine ştie ce bani din această profesie. Eram un avocat de provincie, negru pe deasupra, şi doar câţiva clienţi îmi puteau oferi un onorariu decent. Pe Braddock Street mai erau câteva zeci de avocaţi care se băteau pe aceiaşi clienţi; competiţia era dură. Nu sunt sigur ce voi face după ce scap de aici, dar mă îndoiesc foarte tare că mă voi întoarce la cariera mea juridică.

Voi avea 48 de ani, voi fi singur şi, sper eu, sănătos.

Cinci ani sunt o veşnicie. În fiecare zi mă plimb de unul singur pe o pistă de alergare de la marginea lagărului, care urmează hotarul, sau „linia“, cum i se mai spune. Dacă treci de linie, se consideră că ai evadat. Deşi este locul unei închisori, zona este frumoasă, iar priveliştea este spectaculoasă. Când mă plimb şi admir dealurile unduite din zare, trebuie să îmi înăbuş impulsul de a merge mai departe, de a păşi dincolo de linie. Nu este niciun gard care să mă oprească, niciun gardian care să-mi strige numele. Aş putea să mă fac nevăzut în codrul des, şi-apoi să dispar pentru totdeauna.

Mi-aş fi dorit să existe un zid, unul de trei metri înălţime, făcut din cărămizi, cu rotocoale de sârmă ghimpată deasupra, unul care să mă împiedice să admir dealurile şi să visez la libertate. Este o închisoare, la naiba! Nu putem pleca. Puneţi un zid şi nu ne mai ispitiţi!

Ispita este mereu acolo şi, oricât de mult m-aş împotrivi, jur că devine tot mai puternică pe zi ce trece.

Fragment din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura RAO

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.