Romancieră, producătoare şi critic literar, Sarah Dunant este una dintre autoarele britanice care se bucură de un succes răsunător atât în Europa, cât şi în SUA. S-a născut în 1950 în Londra şi a studiat istoria la Newnham College, Cambridge. S-a făcut cunoscută ca actriţă, iar în 1974 a devenit producătoare pentru BBC. În prezent scrie recenzii pentru publicaţii prestigioase precum The Times şi The Observer şi prezintă emisiunea „Night Waves“ la BBC Radio 3. De la debutul literar din 1983 cu Examinating Angels (pe care-l semnează cu pseudonimul Peter Dunant), Sarah Dunant a mai scris încă zece romane şi două cărţi de eseuri. Unul dintre personajele sale emblematice este Hannah Wolfe care apare în Birth Marks (1991), Fatlands (1993) - câştigător al Crime Writers' Association Macallan Silver Dagger for Fiction - şi Under My Skin (1995). În anii următori publică Transgressions (1997; Transgresiuni, Humanitas Fiction, 2008) şi Mapping the Edge (1999), care confirmă pe deplin succesul la public de care se bucură autoarea. Cele mai recente romane ale sale, Naşterea lui Venus (Humanitas Fiction, 2007; The Birth of Venus, 2003) - bestseller internaţional tradus în peste douăzeci şi şapte de limbi - şi În compania curtezanei (Humanitas Fiction, 2007; In the Company of the Courtesan, 2006) - intrat imediat după apariţie pe lista de bestselleruri a New York Times şi tradus în treizeci de ţări -, au propulsat-o pe Sarah Dunant în topul celor mai de succes scriitoare de romane istorice. Ultimul său roman, Sânge şi splendoare. Familia Borgia, e cronica înălţării şi decăderii celebrei familii spaniole care a condus Roma, datorită minţii strălucite a Papei Alexandru, braţului de fier al lui Cesare Borgia şi farmecului dublat de inteligenţă care o caracteriza pe Lucrezia Borgia.
„Sarah Dunant îi transformă pe cumpliţii Borgia, pe ticăloşii curteni şi cardinali din Europa Renaşterii în personaje perfect conturate, pline de viaţă şi de dorinţe.” - New York Times
În data de 3 decembrie autoarea va fi prezentă la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, unde vor avea loc lansarea cărţii şi o sesiune de autografe, iar pe 4 decembrie va participa la FILB 2013.
*
* *
Îngână o rugăciune scurtă către Maica Preacurată, îşi ia pălăria de cardinal şi porneşte cu paşi uşori de-a lungul coridorului de marmură dintre chiliile improvizate până ajunge în dreptul celei pe care o caută.
Înăuntrul ei, oarecum secătuit de căldură şi politichie, stă un tânăr cu o burticică bahică şi o faţă păstoasă. La cei şaptesprezece ani ai săi, Giovanni de’ Medici este cel mai tânăr cardinal numit vreodată de Sfântul Colegiu, şi încă nu s-a hotărât în slujba cui să se pună.
— Vicecancelare! se ridică tânărul dintr-un salt. Adevărul e că nu poţi să te lupţi la nesfârşit cu problemele bisericeşti şi mintea îi alunecase spre imaginea sânilor albi ca laptele ai unei fete cu care împărţea patul la Pisa, pe când se afla acolo la învăţătură. Avea ea ceva – poate un anumit râs sau poate mirosul pielii – încât, atunci când tânărul simte nevoia de alinare, se freacă de corpul ei în gând. Iertare, nu v-am auzit.
— Dimpotrivă, eu sunt cel care trebuie iertat. Te întrerup din rugăciune!
— Nu… Nu tocmai. Îi oferă singurul scaun, dar cardinalul Borgia îl respinge cu o mişcare a mâinii, instalâdu-şi dosul amplu pe patul de scânduri.
— Aici e numai bine pentru mine, zice el cu un aer jovial, lovind salteaua cu pumnul.
Tânărul Medici îl priveşte fix. În vreme ce toţi ceilalţi sunt toropiţi de căldura cotropitoare, e remarcabil cum un asemenea om voinic continuă să fie cât se poate de vioi. Lumina lumânărilor scoate în evidenţă o frunte lată sub o claie de păr alb cu tonsura de rigoare, un nas mare şi încovoiat, buze pline şi un gât gros. Nu îţi venea, nu puteai să spui despre Rodrigo Borgia că ar fi arătos; era prea bătrân şi prea solid pentru una ca asta. Totuşi, odată ce te-ai uitat la el nu-ţi este uşor să-ţi dezlipeşti privirea, pentru că în ochii aceia întunecaţi şi iuţi există o energie mult mai tânără decât anii lui.
— După ce am trecut prin alegerea a patru papi, aproape că am ajuns să îndrăgesc – cum să le numim? – „provocările“ vieţii de conclav. Vocea, ca şi trupul, produc impresie, o voce plină şi adâncă, cu urmele accentului spaniol împodobind gutural anumite cuvinte. Dar mi-aduc şi acum aminte cum a fost prima oară. Nu eram mult mai mare decât eşti dumneata acum. Şi atunci era tot august – o lună cât se poate de rea pentru sănătatea sfinţilor noştri părinţi, din păcate. Închisoarea noastră nu era atât de minunată ca acum, fireşte. Ţânţarii ne mâncau de vii şi patul îmi dădea dureri de oase. Şi totuşi, am supravieţuit. (Şi râde, cu hohot puternic, aproape fără să-şi dea seama şi fără nici un artificiu.) Deşi nu aveam un asemenea tată remarcabil care să mă îndrume, bineînţeles. Lorenzo de’ Medici ar fi mândru să te vadă luându-ţi locul în conclav, Giovanni. Îmi pare sincer rău că a murit. E o pierdere nu doar pentru Florenţa, pentru toată Italia.
Tânărul îşi înclină capul. Fii atent, fiule. Roma zilelor noastre este o văgăună a ticăloşiei, locul unde s-a adunat ca într-un nucleu tot ce este rău. Sub robă ţine o scrisoare: sfaturi de la tatăl său despre cum să pătrundă în cuibul de vipere al politicii bisericeşti, sfaturi din partea unui om care avea darul să alunece pe stratul cel mai subţire de gheaţă şi să aibă aerul că dansează. Sunt puţini cei în care poţi avea încredere. Păstrează-ţi gândurile pentru tine până ajungi să stai bine pe picioarele tale. De la moartea lui Lorenzo, în urmă cu doar câteva luni, tânărul cardinal învăţase scrisoarea pe dinafară, deşi acum şi-ar dori cu disperare ca vorbele să fie mai puţin generale, mai precise.
— Spune-mi, Giovanni… Rodrigo Borgia îşi coboară vocea prea din cale-afară, ca şi cum ar anticipa secretele pe care sunt gata să şi le împărtăşească, cum faci faţă probei ăsteia de trecere prin labirint?
— Mă rog lui Dumnezeu să găsim omul potrivit care să ne conducă.
— Bine spus! Sunt convins că tatăl dumitale rostea cuvinte grele la adresa corupţiei din Biserică şi te prevenea împotriva aşa-zişilor prieteni care vor să te atragă pe calea greşită.
Actualul colegiu al cardinalilor e sărac în oameni de valoare şi ar fi bine să fii rezervat şi mereu în gardă. Fără să vrea, tânărul îşi ridică o mână spre piept, să verifice dacă scrisoarea e bine ascunsă. Fii cu băgare de seamă la cei care vor să te ispitească, oameni răi care nu se lasă până nu te doboară, mizând pe tinereţea care te face o pradă uşoară. Ce mai calea valea, nici măcar privirea de şoim a Vicecancelarului nu poate să răzbească prin două rânduri de ţesătură şi să citească secrete, nu?
Afară, un strigăt străpunge aerul, urmat de zgomotul unei archebuze; la timpuri noi, arme noi. Tânărul îşi înalţă iute capul spre înaltul ferestrei întunecate.
— Nu te nelinişti. E doar o încăierare obişnuită.
— O, nu… Nu-mi fac griji.
Poveştile sunt binecunoscute: se ştie că în perioada dintre domniile a doi papi, Roma devine brusc de nestăpânit, răfuieli vechi sunt reglate prin lovituri de cuţit pe alei întunecate, altele noi se clocesc sub acoperirea unui val de banditism general care alunecă voios de la tâlhărie la încăierare şi crimă. Dar oamenilor care au beneficiat prea mult de favoruri, lor le este rezervat ce e mai rău, pentru că au cel mai mult de pierdut.
— Ia să fi fost aici când a murit ultimul papă della Rovere, Sixt IV – deşi nici măcar Lorenzo de’ Medici n-ar fi putut să-şi facă fiul cardinal la vârsta de zece ani, nu? Rodrigo râde iarăşi. Nepotul lui era atât de mult detestat încât mulţimea i-a devalizat casa mai iute decât o invazie a lăcustelor. Când s-a terminat conclavul, nu mai rămăseseră decât pereţii şi grinzile. Totuşi, presupun că te simţi ca acasă stând aici sub lucrarea făcută de mâinile protejaţilor tatălui dumitale. Îşi ridică privirea spre fresca de pe peretele din spate al chiliei: un grup de siluete subţiri ca trestia şi atât de graţioase încât parcă ar continua să se mişte sub penelul pictorului: E făcută de acel Botticelli, nu?
— Da, Sandro Botticelli.
Stilul îi este la fel de familiar tânărului florentin ca şi Tatăl Nostru.
— Ce om talentat! E minunat cât de mult… cât de mult reuşeşte să îmbrace spiritul în carne. Am fost mereu de părere că Papa Sixt a fost din cale-afară de norocos să pună mâna pe el, având în vedere că erau abia trei ani de când omul urzise o conspiraţie menită să ducă la uciderea propriului patron, tatăl dumitale, şi la dispariţia întregii familii Medici. Din fericire, eşti prea tânăr să-ţi aminteşti nelegiuirea.
Dar nu atât de tânăr încât să-i fie vreodată îngăduit să uite. Singurul lucru mai sângeros decât atacul însuşi fusese răzbunarea.
— Din fericire, a supravieţuit şi a prosperat. În ciuda familii della Rovere, adaugă Rodrigo cu un zâmbet.
— Tata avea cuvinte de laudă la adresa minţii ascuţite a Eminenţei voastre, vicecancelare. Ştiu că o să am multe de învăţat de la domnia-voastră.
— A, da! Văd că ai de pe-acum isteţimea şi simţul lui diplomatic, spune el, şi zâmbetul i se topeşte într-un hohot de râs.
Flacăra lumânării de pe masă tremură în ritmul suflului său, iar trăsăturile generoase dansează în lumina ei. Bărbatul cel tânăr simte cum o broboană de sudoare i se scurge din păr şi o şterge cu mâna. Îşi simte degetele murdare. La polul opus, Rodrigo Borgia continuă să fie perfect neafectat de căldură.
— Ei bine, trebuie să mă ierţi dacă mă port cu o anumită afecţiune paternă. Şi eu am un fiu care are nevoie de îndrumare în urcuşul pe treptele ierarhiei bisericeşti. A, dar îl cunoşti, desigur. Aţi învăţat amândoi la Pisa. Cesare te pomenea adesea drept un bun prieten. Şi un student remarcabil într-ale dreptului şi retoricii.
— Exact ce pot spune şi eu despre el.
În public. Nu între patru ochi. Nicidecum. Între patru ochi, tânărul şi fălosul Borgia era mult prea înconjurat din toate părţile de anturajul lui spaniol ca să poată fi prietenul cuiva. Cu atât mai bine, pentru că oricât de mulţi bani ar fi avut în spate (şi avea cu grămada; când venea undeva la cină abia vedeai ţesătura hainei de bijuteriile cusute pe ea) un bastard din neamul Borgia n-ar fi putut fi cât veacul egalul social al unui Medici legitim. Era totuşi un băiat deştept şi-i mergea mintea cu o asemenea viteză încât în orice dispută publică era capabil să spună esenţialul, născocind argumente ca un şir de panglici colorate care-i ieşeau din cap, până când negrul părea să se transforme în alb, iar răul devenea doar o altă nuanţă de gri. Până şi laudele tutorilor săi aveau aerul să-l plictisească: trăia mai mult prin cârciumi decât prin sălile de clasă. Dar, la drept vorbind, nu era nici pe departe singurul.
Tânărul Medici se bucură că este învăluit în umbră. Nu i-ar plăcea deloc ca asemenea gânduri să se arate la lumina zilei. Deşi emblema de pe blazonul Borgia înfăţişează un taur, toată lumea ştie că familia are în sânge viclenia vulpii.
— Să ştii că admir felul în care îţi urmezi menirea şi năzuinţa spre bine, cardinale. Rodrigo Borgia se apleacă şi-şi aşază încetişor mâna pe genunchiul lui. Va cântări cu prisosinţă în ochii lui Dumnezeu. (Face o pauză.) Dar mă tem că nu şi în analele omeneşti. Tristul adevăr este că vremurile în care trăim sunt cât se poate de corupte şi fără un papă capabil să poată face faţă apetitului lupilor care-i dau târcoale, nici el, nici Italia nu vor supravieţui.
În timp ce dosul mâinii e gros ca o halcă de carne, degetele îi sunt surprinzător de elegante, îngustate spre vârf şi perfect îngrijite şi, preţ de o clipă, tânărul se trezeşte gândindu-se la femeia care cinsteşte patul vicecancelarului de la o vreme. Se spune că este o adevărată Venus în carne şi oase: cu piele albă ca laptele, păr de aur şi suficient de tânără pentru a-i fi nepoată. Bârfa e spoită cu dezgust la gândul împreunării dintre o asemenea dulceaţă şi o asemenea putreziciune, dar mai e şi invidie la mijloc; cât de lesne se lasă atrasă frumuseţea de magnetul puterii, indiferent de aspectul bărbatului.
— Vicecancelare, dacă vă aflaţi aici ca să mă iscodiţi în legătură cu votul…
— Eu? Nu, nu, nici gând. Eu nu sunt decât un miel în turma aceasta plină de putere. Ca şi dumneata, nu am altă dorinţă decât să-l slujesc pe Dumnezeu şi sfânta maica noastră Biserica.
Ochii bărbatului vârstnic scânteiază. Se spune că în vreme ce Giuliano della Rovere are un temperament tocmai bun de fript carnea, cel mai de temut este zâmbetul unui Borgia.
— Nu. Şi dacă insist este doar pentru că am mai văzut asemenea treburi şi mă tem că un impas ne-ar putea împinge în mâinile cuiva chiar şi mai puţin capabil decât mine.
Giovanni rămâne cu ochii la el, uimit de puterea unui om care poate să mintă atât de flagrant şi totuşi să dea impresia că-ţi ţine inima în palmă. Oare ăsta să fie secretul său? În ultimele zile, a avut ocazia să-l vadă la treabă; a băgat de seamă cu câtă hărnicie urzeşte fire cercetând neobosit dilemele celorlalţi, cum este primul care sare să-i ajute pe cei mai în vârstă să ajungă la chiliile lor sau care simte nevoia să se uşureze atunci când negocierile se împotmolesc şi se cer stimulente noi. De câteva ori, tânărul se dusese spre latrine şi ajuns acolo, conversaţiile se opriseră brusc. Şi aproape de fiecare dată se afla acolo şi vicecancelarul, dând din cap radios, cu burta lui mare şi scula ţinută slobod în mână, de parcă ar fi fost cea mai naturală postură de pe lume pe care cardinalii lui Dumnezeu să o adopte unii faţă de alţii.
Înăuntrul chiliei, aerul e gros ca o supă.
— Sfântă Fecioară şi voi toţi sfinţilor. Dacă nu suntem atenţi, o să fierbem de vii la foc mic, ca Sfântul Cirin.
Rodrigo îşi vântură palma pe la nas cu un aer teatral, apoi bagă mâna adânc în interiorul robei şi scoate un flacon de sticlă cu un dop sofisticat de argint.
—Poţi să-ţi ofer ceva care să te ajute?
— Nu, nu, mulţumesc.
Îşi afundă degetul în fiolă şi se unge cu generozitate. Când tânărul simte izul de iasomie, îşi aminteşte că, în ultimele zile, i-a detectat urmele – alături de alte câteva arome – prin spaţiile publice. Oare fiecare tabără se identifică prin miros, aidoma unei haite de câini?
Cardinalul face o întreagă afacere din a-şi vârî la loc sticluţa în adâncul robei în timp ce se ridică să-şi la rămas bun. După care, brusc, pare să se răzgândească.
— Giovanni, mi se pare că semeni prea mult tatălui dumitale ca să nu-ţi dai seama ce se petrece aici. Aşa încât am să-ţi spun ceva ce nu am spus niciodată în public. Şi îşi înclină trupul corpolent ca să fie mai aproape de faţa tânărului. Nu te alarma. Ia ceea ce-ţi spun drept un tribut plătit familiei tale: o lecţie despre cum se mişcă valurile influenţei când aerul devine gros ca o brânză puturoasă. Della Rovere nu are cum să câştige alegerile, indiferent cum ar părea lucrurile acum.
— De unde ştiţi? spune tânărul cu repeziciune, supriza – şi poate tămâierea – învingând reticenţa pe care îşi jurase să o arate.
— Ştiu pentru că, pe lângă faptul că sunt capabil să număr, am privit cu atenţie în inimile oamenilor de aici. (Surâde, dar acum nu mai respiră aceeaşi veselie.) La următorul scrutin public tabăra lui della Rovere va culege mai multe voturi, ceea ce-l va plasa înaintea lui Sforza, dar nu suficient încât să-i asigura o victorie totală. Când se ajunge aici, Ascanio Sforza, care n-ar fi un papă rău, deşi ar ţine prea mult partea Milanului în detrimentul Florenţei – şi al dumitale – ca să-l putem răbda vreodată, are să intre în panică. Şi pe bună dreptate. Pentru că o papalitate pe care ar controla-o della Rovere ar fi una care l-ar favoriza pe cel care plăteşte cel mai bine. Iar banii de care se foloseşte acum ca să-şi cumpere drumul spre scaun nici măcar nu sunt ai lui. Ştii de unde vin? Din Franţa! Închipuieşte-ţi. Un cardinal italian cumpărat de Franţa. Sunt sigur că ţi-au ajuns la urechi zvonurile. Să fie o defăimare grosolană? Doar că în oraşul ăsta defăimarea e de obicei mai puţin dezgustătoare decât adevărul însuşi. Borgia scoate un un suspin exagerat: Ar fi un dezastru, fireşte: o putere străină instalată în camera papală . Drept care, ca să-şi doboare rivalul, Ascanio Sforza va face apel la mine.
Face o pauză, parcă pentru a lăsa cuvintele să-şi facă efectul.
— Pentru că în acea clipă am să fiu singurul care ar putea împiedica apa să se reverse într-acolo.
— Să facă apel la Eminenţa Voastră? Dar… „Îţi mai spun o dată, fiule: până nu te obişnuieşti cu toate, ai face bine să te foloseşti mai mult de urechi decât de gură. Dar credeam… Şi îşi lasă vorbele neterminate.
— Ce ai crezut? Că un papă Borrja ar fi tot un străin, spune el, reînviind accentele guturale ale numelui său. Un om care i-ar ridica doar pe cei din neamul său şi ar fi mai loial Spaniei decât Italiei. (Preţ de o clipă, în ochi i se zăreşte o străfulgerare de mânie nemascată.) Spune-mi – oare unui papă Medici i-ar păsa mai puţin de Sfânta Maică Biserica doar pentru că îşi iubeşte familia şi e de fel din Florenţa?
— Cardinale Borga, nu am avut nici o intenţie…
— Să mă jigneşti? Nu. Şi nici eu n-a avut. Familiile puternice trebuie să-şi vorbească deschis. Nici nu mă aştept la mai puţin.
Surâde, pe deplin conştient că simpla comparaţie dintre cele două poate fi luată drept o jignire.
— Da, sunt un Borgia. Când îmi îmbrăţişez copiii vorbim în limba maternă. Dar desfid pe oricine care ar spune că sunt mai puţin italian decât cei care acum sunt gata să-şi bage nasul în cuferele franţuzeşti. Dacă coroana papală e scoasă la vânzare – şi Dumnezeu mi-e martor că nu eu am început o asemenea operaţie– atunci măcar să păstrăm târgul între pereţii încăperii ăsteia. Suspină din nou şi-l prinde de umăr: A! Mă tem că m-a luat gura pe dinainte. Vezi! Ai reuşit să-mi smulgi adevărul. Sângele tatălui curge cu adevărat în venele dumitale. Ce politician grozav a fost! Îşi ţinea mereu degetul întins să vadă dincotro bate vântul, ca să-şi poată îndrepta pânzele, dacă simţea vreo schimbare, şi să meţină cursul lin al corabiei pe care o conducea.
Tânărul Medici nu spune nimic. Spectacolul îl impresionează mult prea mult. Politica farmecului. Crescut în preajma unui tată care era în stare să transforme oţetul în miere când îi convenea, ştie mai bine decât mulţi alţii cum funcţionează lucrurile; dar amestecul ăsta de cordialitate, viclenie şi teatralitate este ceva nou chiar şi pentru el.
— Eşti obosit. Odihneşte-te. Orice s-ar întâmpla nimic nu va fi stabilit până mâine cel puţin. Ştii ceva, cred că lui Cesare al meu i-ar sta aproape la fel de bine ca dumitale în robă stacojie. Şi un ultim zâmbet, mai strălucitor decât toate cele de dinainte, poate din pricină că nu e deloc făţarnic: Parcă vă văd stând unul lângă altul, înalţi şi puternici ca nişte chiparoşi. Imaginează-ţi ce foc ar aprinde atâta tinereţe şi energie sub grămada asta de uscături bătrâne. Şi se dezlănţuie într-o explozie de râs: Ah, mândria prostească a bărbaţilor care-şi iubesc fiii mai mult decât pe ei înşişi!
După plecare lui, tânărul stă şi chibzuieşte la tot ce aflat, numai că în loc să se concentreze la următorul scrutin public, nu-şi poate scoate din minte imaginea lui Cesare Borgia înveşmântat în stacojiu.Îl vede în mijlocul unui grup compact de bărbaţi, străbătând cu paşi mari străzile Pisei cu aerul că orice uşă din oraş s-ar deschide oricând în faţa lui chiar mai înainte să bată şi, chiar şi atunci, s-ar putea să nu aibă el chef să intre. Dumnezeu ştie prea bine că Biserica e plină de oameni care cunosc smerenia doar în trecere, dar oricât ar fi ei de dispreţuitori sau de leneşi (şi are prea mult din tatăl său ca să nu-şi cunoască propriile scăderi) cel puţin depun eforturi să facă ceea ce se cade în public. Dar nu şi Cesare Borgia.
Fragment din Sânge şi splendoare de Sarah Dunant, în pregătire la Editura Humanitas fiction. Traducere din engleză de Carmen Săndulescu. Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
