Caută doar în titlu
Ziarul de Duminică

Salutări de la unu (III)/ de Tudor Călin Zarojanu

Cum eram noi?

„The Way We Were” (de-aici o fi venind www!? – nu, de la World Wide Web,  hai că le am pe astea), tradus la noi prin „Cei mai frumoşi ani”. La mine, cei mai  frumoşi ani au fost doi: 1971. Era o parafrază la „cei patru evanghelişti”, sper că v-aţi prins. Bine, fie, şi 1972.  

Noi eram aşa: mai întâi, nu conta sexul. De nici o culoare. Nu numai că nu făceam sex la 15 ani, dar nici măcar nu ne gândeam la el. Iubeam, sufeream, începuseră să apară perechile, care dansau împreună, se şi sărutau, dar atât. În general, sexul nu conta nici la dans: nu de puţine ori s-a întâmplat, mai ales la ceaiurile de dimineaţă, ca Aida, Roxana şi Nicoleta, să fie, toate, în bucătărie, pregătind ceva de mâncare sau o cafea, în vreme ce, în sufragerie, Africanu, Tobi, Mihnea şi cu mine dansam până la epuizare, de pildă pe „In A Gadda Da Vida”. E o pildă bună! E chiar o Pildă.

Apoi, ceea ce reiese deja din cele de mai sus (mai sus, în cazul de faţă, înseamnă 0,155 metri, cu aproximaţie), eram o familie. Nu „ca o familie”, ci chiar o  familie. O familie nu este lipsită de probleme, dar rămâne familie orice s-ar întâmpla. Legăturile dintre noi erau la fel de puternice precum acelea de sânge (uneori şi la modul propriu, a bântuit moda fraţilor de sânge, Gabi s-a făcut cu Dragoş, Smaranda cu Vlad, eu cu Cristi, ne tăiam pe mână şi ne lipeam tăieturile, cred că faza era luată din „Winetou” – vine tu, dar vine şi eu?). O să ziceţi: „Păi, dacă legăturile erau indestructibile, cum de n-aţi rămas împreună?”,  la care io o să vă răspund: „N-aţi mai auzit de părinţi din România cu copii în America sau de fraţi despărţiţi de lanţuri muntoase?”. Aşa a fost să fie. Nicoleta  este în State, Dragoş în Elveţia, Gabi şi Gabi în Germania, Lili şi Doina în Italia, Dana în Franţa, Roxana tot acolo, Aida în Canada, ca şi Gabi (da, frate, a fost o perioadă cu Gabi), Cristi în Germania – să mai zic?

În al treilea rând n-o aveam pe-asta cu hainele. Nici la 15, nici la 17, nici la 19 ani fetele noastre nu se dădeau de ceasul morţii să arate mai „din pachet” decât  altele. Cât despre noi, băieţii… Am fost cu adevărat generaţia în blugi, generic vorbind, căci eu, de pildă, n-am avut blugi decât mult după majorat. Generaţia simplităţii exterioare, lispită de farafastâcuri şi concurenţe.

Concurenţă nu exista, de altfel, pe niciun plan. Diferenţele sociale şi materiale dintre părinţii noştri erau pronunţate (tatăl Irinei era consul la Madrid, al Aidei lucra în diplomaţie la Paris, amândouă îşi făceau vacanţele în Vest, iar tatăl lui Gabi era directorul Arcom, în vreme ce mama lui Tobi vindea lozuri în plic, iar părinţii majorităţii celorlalţi dintre noi erau simpli funcţionari, ingineri, doctori), dar niciodată şi în nici un fel aceste decalaje nu se regăseau în relaţiile noastre. Nici nu ştiam bine ce sunt toţi părinţii, unde lucrează, dacă au maşină, unde-şi fac concediile şi alte de-astea. Nu ne interesa. Eram împreună, eram egali, fiecare putea să spună şi să facă orice, criteriile noastre n-aveau nici o legătură cu starea materială.

Şi, mă rog, cu ce ne ocupam? Scăzând orele de somn, 90 la sută din timpul rămas, inclusiv orele de şcoală, îl petreceam împreună. Şi în 90 la sută din timpul liber (deseori şi în timpul orelor...) vorbeam. Asta făceam noi cel mai tare: stăteam de vorbă. Despre orice, de la fotbal la „Estetica” lui Croce.  Mergeam pe stradă şi filozofam. Sau dezbăteam ultima dramă sentimentală din „familie”. Sau disecam o piesă de teatru (pe la 15 ani am început să mergem împreună la treatru, la concerte şi prin expoziţii). Restul de zece procente era umplut de ceaiuri, în medie unul pe săptămână, mai dese vara, mai rare iarna. Dar nu toate erau propriu-zis ceaiuri, uneori ascultam muzică fără să dansăm, vorbeam, făceam de mâncare, mâncam, făceam un fel de picnic pe teren acoperit. Din când în când mergeam la o cofetărie sau la un spectacol. Şi atât. Nu-mi amintesc să fi bătut mingea pe stradă de mai mult de 20 de ori de la 13 ani în sus. Din păcate, n-am ieşit vreodată din Bucureşti în gaşcă.

Oameni care ştiau la fel de bine cine a fost Chopin şi cine este Ian Anderson – asta eram. Şi asta am rămas. Până la capăt. Până la capăt.

 

Fragment din romanul „Salutări de la unu”, în curs de apariţie la Editura Vremea

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.