Atul Gawande
Să vorbim despre moarte
Despre boală, medicină şi ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii
Editura Litera
Traducere din limba engleză de Vlad T. Popescu.
Atul Gawande este chirurg la Brigham şi la Spitalul de Femei din Boston, profesor la Şcoala Medicală de la Harvard, a publiccat câteva cărţi de succes şi a câştigat premiul Lewis Thomas pentru scrieri despre ştiinţă.
Ce înseamnă să mori cu demnitate? Medicina modernă poate că găseşte moduri din ce în ce mai eficiente de a lupta cu bătrâneţea şi cu moartea, dar, în cele din urmă, cu toţii suntem muritori. Întrebarea pe care o pune autorul este ce poate face medicina pentru a îmbunătăţi nu doar viaţa, ci şi sfârşitul acesteia.
Pentru că, prea adesea, oamenii îşi trăiesc bătrâneţea în scaune cu rotile, în aziluri în care sunt trataţi ca nişte copii, sau mor din cauza unor boli grave, chinuiţi de medici care nu vor să recunoască faptul că au fost învinşi şi care insistă să încerce pe pacient cele mai revoluţionare tratamente, în ciuda suferinţelor inimaginabile prin care acesta trebuie să treacă inutil.
Atul Gawande argumentează că ultimele săptămâni sau luni din viaţa unui om pot fi trăite cu demnitate, alături de cei dragi şi în mediul care l-a făcut fericit. Pentru că, de fapt, scopul principal nu ar trebui să fie o moarte bună, ci o viaţă bună – până la sfârşitul ei.
„O carte înţeleaptă şi curajoasă, ce pune probleme la care nimeni dintre noi nu vrea să se gândească.” (The Sunday Times)
„Cartea de faţă se ocupă de trăirea modernă a caracterului muritor – de cum este să fim creaturi care îmbătrânesc şi mor, de cum a schimbat medicina această experienţă şi cum nu a schimbat-o, de cum au condus ideile noastre despre felul în care putem face faţă propriei vremelnicii la înţelegerea greşită a lucrurilor. După ce un deceniu am practicat chirurgia şi am ajuns eu însumi la jumătatea vieţii, am descoperit că nici mie, nici pacienţilor mei nu ni se pare tolerabilă starea de lucruri actuală. Dar am descoperit şi că nu e deloc limpede care ar fi răspunsurile potrivite, sau dacă sunt măcar posibile nişte răspunsuri adecvate. Cu toate acestea, păstrez credinţa scriitorului şi a omului de ştiinţă că, dând la o parte vălul şi cercetând mai îndeaproape, omul poate să-şi dea seama de ce este cel mai confuz, mai straniu sau mai tulburător.
Nu-i nevoie să petreci prea mult timp alături de cei în vârstă sau de cei cu boli în stadiu terminal, pentru a vedea cât de frecvent îi trădează medicina pe cei pe care se presupune c-ar trebui să-i ajute. Zilele din urmă ale vieţii noastre sunt dedicate unor tratamente care ne fac mintea confuză şi ne sleiesc trupul, şansele de a ne simţi mai bine fiind foarte subţiri. Ne ducem aceste zile instituţionalizaţi, în aziluri de bătrâni şi în unităţi de terapie intensivă, unde nişte reguli de înregimentare, depersonalizante, ne rup de toate lucrurile care contează pentru noi în viaţă. Repulsia noastră de a contempla onest experienţa îmbătrânirii şi pe cea a morţii a făcut să sporească prejudiciile aduse oamenilor şi le-a refuzat alinările fundamentale, de care ei au nevoie cel mai mult. Fiind lipsiţi de o perspectivă coerentă asupra modului în care oamenii pot parcurge cât mai bine drumul către propriul sfârşit, am permis ca soarta noastră să fie controlată de imperativele medicinei, ale tehnologiei – ale unor necunoscuţi, în ultimă instanţă.
Am scris această carte cu speranţa de a înţelege tot ce s-a întâmplat. Caracterul muritor poate fi un subiect perfid. Unii vor fi alarmaţi de perspectiva ca un doctor să scrie despre cât de inevitabile sunt declinul şi moartea. Pentru mulţi, o astfel de discuţie, oricât de atent încadrată, ridică spectrul unei societăţi pregătite să-şi sacrifice bătrânii şi bolnavii. Dar dacă bătrânii şi bolnavii sunt oricum sacrificaţi – victime ale refuzului nostru de a accepta caracterul inexorabil al ciclului vieţii? Şi dacă există, chiar sub ochii noştri, abordări mai potrivite, care aşteaptă să fie recunoscute?”
Christopher Hitchens
Mortalitate
Editura Litera
Traducere din limba engleză de Carmen Ion.
Christopher Hitchens (1949-2011) a fost scriitor, critic literar şi jurnalist anglo-american şi un comentator intransigent al religiei.
Confruntat cu diagnosticul irevocabil de cancer esofagian, autorul nu va pune deoparte instrumentele discursului argumentativ. Prea lucid ca să rămână multă vreme pe tărâmul iluziilor de vindecare, deşi nu refuză nici un tratament – fie el şi experimental –, prea onest şi egal cu sine pentru o convertire religioasă grăbită şi – în viziunea sa – oportunistă, de ultim moment, scriitorul pare să rămână cu o ultimă soluţie: acceptarea mortalităţii. Dar n-o va face, pentru că nu aceasta este miza sa. Hitchens nu accepta nimic, înainte de a cunoaşte. Înţelegerea mortalităţii pe care boala, grăbindu-i ritmul, o apropie ochiului analitic, înseamnă, în viziunea intelectualului Hitchens, a trăi până la capăt.
Cartea a fost publicată postum. Primele şapte capitole din cele opt au apărut sub forma de eseuri în revista Vanity Fair. În aceste eseuri se discută perioada în care este diagnosticat şi tratat de cancer esofagian. Cel de-al 8-lea capitol este compus dintr-o prefaţă scrisa de Graydon Carter (editorul lui Hitchens de la Vanity Fair), diverse notiţe fragmentate ale lui Hitchens şi o postfaţă scrisă de Carol Blue, văduva lui Hitchens.
Cartea ar putea fi împărţită în două. Prima parte este publică, descoperirea bolii şi consecinţele sociale ale acestui fapt. A doua parte e personală, decăderea fizică datorată tratamentului şi a bolii. Confruntat zi de zi cu propria sa mortalitate, Hitchens nu îşi dezamăgeşte susţinătorii, cărora le oferă un mic tur de forţă ce are ca punct de pornire cancerul său.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
