Iata ca scoala de poezie a dlui. profesor Soviany isi mai adauga inca un nume*. Poeme subtile, narative, minimaliste, livresti, pline de angoasa generatiei fara maestri si fara istorie (din vina societatii, ca si din vina ei), inspirate uneori, dar covarsitor preconcepute, epurate de stridente, preferand imaginea neta, filmica, scontand pe obiecte si pe metamorfozele lor, in acest sens scriitura metonimica, sugestiva: iata caracteristicile ce transpar la o prima lectura.
De remarcat unitatea volumului si stiinta de a nu supralicita, prin lungimi ori prolixitate, poemul. Dar tot atat de clar trebuie spus ca aerul general al volumului nu tradeaza o certa originalitate; poemul, versul, sintagma rareori devin memorabile. Mixajele pe vinil par a include umbre ale multor altor poeti (romani ori straini). Singuratatea, plictiseala, lipsa de orizont, teme recurente, sunt tratate in termeni previzibili: "orasul inventeaza un nou refren/ in fiecare dimineata// in fiecare dimineata in inima mea/ o cafea tare/ picioarele potrivite sub scaun// un nou refren/ in fiecare dimineata/ si moartea scanceste cu el in dinti/ in rochia ei usoara// pentru ca toate astea se petrec/ intr-o vara frumoasa/ care nu ni se potriveste/ asa cum mancam timizi/ la sapte dimineata/ in bucatariile noastre/ inguste" (plictiseala cu un soare de vinil).
Totul e asa cum spune poeta, vedem filmul omului solitar, dar nu ne ramane nici un detaliu revelator pentru aceasta stare. Elementele nu fuzioneaza pe dinauntru, nu creeaza un fulger electrostatic. Te gandesti la ironia lui Sorescu, cel ce atunci cand se referea la cafea, spunea "te iubesc pentru ca tu stii s-o faci amara!" (citat din memorie), atribuind intr-un mod subtil calitatea de amar iubitei. Ceea ce lipseste mixajelor autoarei este viata, inventivitatea, dubiul existential. Ea este prea sigura pe ce spune si pe ce face. Din fericire nu are aplomb profesoral, insa ii lipseste o anume degajare, un aer flegmatic ori macar nepasator, lucruri care ar prinde bine si ar da o conotatie personala si liric credibila textelor, altfel fara greseala: "esti aproape de treizeci/ inteligenta e o gaura de vierme/ o fisura/ iar tu deja putrezesti/ stii prea bine esti o papusa/ de 170 de cm/ si atat/ tot ce ai e camera asta/ mica/ in care proportiile/ cat de cat/ se mai pastreaza".
Ei bine, poate ca inteligenta (autoarei) si proportiile (camerei) ar trebui cumva busculate, impinse intr-un vartej, scoase din cartezianismul rigid in care se afla acum. Ar fi suficient ca autoarea sa recurga la ceva nesabuit, anodin-expresiv (expresivitatea involuntara, cum ar zice Eugen Negrici) de genul: "cand te muti cu tot cu pijama/ la bunicii din vale" ori: "isi ridica mana invelita in ghips/ o sprijina mai bine de masa/ s-au semnat toti// unii au lasat amprente galbui de saliva/ altii au zdrobit frunze uscate", ori: "fetita isi uraste hainele/ si le uraste pe celelalte fetite", exemple care nu abunda in volum si care, vai, sunt inecate in massa textului si prin asta vaduvite de miscarea interioara pe care o transmit asa, ca momente plutitoare (inspirate) dintr-o existenta fie ea cat de terna. Autoarea confunda cumva lucrurile: despre tristete si plictiseala nu trebuie sa scrii cotropit de tristete si de plictiseala, ceea ce duce la cliseu, ci in multe alte feluri: ironic, caustic, derutant, insolit, timid-autoironic etc. Tonul face muzica. Poezia nu mimeaza viata, ea inventeaza una la fel de covarsitoare. Cristina Ispas e o eleva prea buna; cred ca ea trebuie sa uite cum se construieste o poezie, si abia apoi sa se apuce sa-si scrie POEMELE EI.
*) Cristina Ispas, fetita mixaj pe vinil, Editura Vinea, 2007, 116 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
