Ziarul de Duminică

Romania postcomunistă (IV)/ de Hadrian Gorun

Romania postcomunistă (IV)/ de Hadrian Gorun

Autor: Ziarul de Duminica

25.04.2014, 00:10 241

Pentru Iliescu şi Front, intervenţia minerilor în 14-15 iunie 1990 era nu doar spontană, ci şi legitimă, menită să aducă la ordine pe „legionarii”, „fasciştii” şi „elementele extremiste” care ar fi premeditat şi ar fi organizat, chipurile, aşa-zisa lovitură de stat din 13 iunie. Bunăoară, preşedintele ales i-a întâmpinat pe mineri cu următoarele cuvinte: „Vă cer vouă, minerilor, care sunteţi grupaţi, organizaţi, să vă îndreptaţi încolonaţi pe bulevard până la Piaţa Universităţii şi să o ocupaţi definitiv. Veţi fi păzitorii acestui punct central al Capitalei, în colaborare cu forţele de ordine (…). Asiguraţi paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste care ar reapărea în această zonă. (…) Vă mulţumesc mult tuturor. Drum bun şi succes!”. Minerii nu numai că au colaborat cu forţele de ordine, după cum recomanda şeful statului. În numeroase situaţii s-au substituit acestora, şi-au arogat competenţele poliţiei, care a asistat impasibilă la brutalizarea cetăţenilor de către mineri. Uneori, violenţa minerilor era dublată de cea a poliţiştilor şi a agenţilor S.R.I. , echipaţi în unele situaţii în salopete de mineri.

Pentru a acredita teza complotului legionaro-fascist, presa aservită puterii, inclusiv cea locală, a plăsmuit articole, al căror ridicol poate să frapeze astăzi. Redăm mai jos o mostră, reprodusă în volumul Piaţa Universităţii, coordonat de Gheorghe Dumbrăveanu. Autorul este un anume Radu Eugeniu Stan: „După două ore de la anunţarea la Radio a venirii minerilor în Bucureşti, pe străzile oraşului Iaşi se aud aproape numai fraze care denotă optimism şi satisfacţie. Dezordinile din Bucureşti au întărit o mai veche părere despre acest oraş. Pentru o parte din recenţii locuitori ai Iaşiului, capitala este un oraş în care publicul majoritar este format din ţigani, afacerişti dubioşi, derbedei, la care se adaugă, uitaţi-vă şi dumneavoastră, oameni buni, fascişti, legionari, agenţi străini, proxeneţi şi afacerişti veroşi. Numai în Bucureşti a fost posibil ca indivizi de teapa lui Raţiu şi a lui Câmpeanu şi a lui Coposu să aibă atâta succes. Dintr-un oraş civilizat ar fi fost demult expulzaţi. Iar cei pe care i-am văzut fugind prin faţa camerei ar fi fost în stare să îşi omoare şi părinţii pentru un pachet de ţigări americane.(…) Atacul cel mai puternic nu s-a dat nici la Televiziune, nici la Poliţie, nici în Piaţa Universităţii. A fost atacat sediul Guvernului. Bandiţii îi căutau special pe domnul Iliescu şi pe domnul Roman pentru a-i ucide. Acolo nu s-au folosit răngi, pietre şi sticle cu benzină, ci arme automate şi grenade de mână. Terorişii sînt aşa de mulţi, încât armata a fost copleşită. De aceea au fost chemaţi minerii. Deja li s-au distribuit arme şi apără Guvernul. Ion Raţiu este deja plecat din ţară, ca să îl aducă pe regele Mihai. Legătura fusese făcută mai demult, prin înţelegere cu Alexandru Paleologu. La Universitate, Marian Munteanu (liderul Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti  – n. n.) şi cu un grup de bandiţi îmbrăcaţi în mineri, ca să discrediteze clasa muncitoare (sic!), i-au bătut pe profesori şi au distrus laboratoarele. De aceea l-au şi arestat. Gabriel Liiceanu a apărut, în cămaşă verde, cu diagonală şi pistol, la balconul Universităţii.

Horia Sima şi Corneliu Zelea Codreanu (sic!) sunt în ţară şi au condus tentativa de lovitură de stat. Aeroportul Băneasa a fost deja capturat. Se încerca recuperarea lui de către trupe ale minerilor. Există pericolul unei intervenţii militare sovietice. Cele mai puternice organizaţii legionare, sprijinite din Spania şi din America, există la Institutul de Arhitectură din Bucureşti. În dimineaţa aceasta s-au dat lupte grele, minerii find respinşi de câteva ori. Doina Cornea este deja plecată la Budapesta, ca să discute problema cedării Transilvaniei. De fapt ea militase pentru asta şi pe vremea lui Ceauşescu, la Europa liberă în limba maghiară.”

Soluţiile propuse de autorul acestui articol desprins parcă dintr-un scenariu S.F. se evidenţiază prin duritatea extremă: „În faţa acestei situaţii grave, se propun următoarele soluţii: 1) expulzarea imediată din ţară a lui Raţiu şi a lui Cîmpeanu; 2) arestarea imediată a lui Liiceanu, Paler şi a celor ca ei; 3) arestarea tuturor studenţilor Facultăţii de Arhitectură; 4) desfiinţarea Institutului de Arhitectură; 5) reînfiinţarea altui institut de profil organizat pe baze noi, în care să se primească numai fii de muncitorii şi ţărani, care ştiu ce e munca şi nu au avut timp să se gândească la prostii [sic!]; 6) condamnarea la moarte a lui Marian Munteanu, liderul Ligii studenţilor din Universitate, organizaţie creată şi finanţată de Statele Unite; 7) desfiinţarea ziarului România liberă, care a fost furat de la stat de către Petre Mihai Băcanu şi vândut lui Ion Raţiu; pentru această tranzacţie, Petre Mihai Băcanu a primit trei milioane de dolari; 8) închiderea şi desfiinţarea imediată a Universităţii din Bucureşti”.

Textul este de-a dreptul fantasmagoric, constituindu-se într-un veritabil delir mediatic. El conţine exclusiv informaţii false, unele mai mult decât hilare. Nicolae Ceauşescu se referise în decembrie la trădătorii care „se vindeau” străinătăţii pentru un pumn de dolari americani. Opozanţii lui Ion Iliescu şi ai Frontului o făceau, chipurile, doar pentru ţigări americane. O informaţie cu totul eronată este cea privind atacarea sediului guvernului din Piaţa Victoriei, în 13 iunie. În realitate, acolo nu a avut loc niciun incident. Sesizăm că în acest articol este contrazisă teza oficială de atunci a spontaneităţii deplasării minerilor în capitală, precizându-se că minerii ar fi fost „chemaţi”, în situaţia limită, disperată în care se găsea ţara, ei ajutând armata. Ideea cu privire la misiunea atribuită minerilor, anume eliberarea unui aeroport ocupat de terorişti este cu totul halucinantă, abracadabrantă. În realitate, nu studenţi deghizaţi în mineri au agresat profesori la Universitate şi la Institutul de Arhitectură în 14 şi 15 iunie. Dimpotrivă, minerii au devastat şi au vandalizat laboratoare, săli de curs şi de seminar, au molestat şi au desfigurat în bătaie studenţi. Despre brutalităţile sălbatice la care a fost supus, în iunie 1990, împreună cu colegii săi a relatat şi fostul student şi actualul jurnalist Victor Roncea. Filosoful Gabriel Liiceanu, un strălucit spirit critic, a fost în permanenţă denigrat de către conducerea F. S. N. şi presa aflată în solda acesteia, fiind etichetat în nenumărate rânduri drept legionar şi primind numeroase telefoane de ameninţare. Pe de altă parte este de-a dreptul hilar să se afirme că Zelea-Codreanu se afla în România, în condiţiile în care căpitanul mişcării legionare decedase cu mai bine de 50 de ani în urmă. Informaţiile contradictorii abundă. Într-un loc se menţiona pericolul iminent al unei intervenţii sovietice, iar mai jos faptul că Liga Studenţilor îşi desfăşura activităţile aşa-zise subversive, bucurându-se de finanţarea din partea Statelor Unite ale Americii. În final, propunerea înmatriculării la facultate doar a copiilor de muncitori şi ţărani aminteşte din nou de perioada „dictaturii proletariatului”, când originea considerată sănătoasă a candidaţilor, „dosarul” acestora cântăreau decisiv pentru a fi admişi într-o instituţie de învăţământ superior.

Cele două campanii electorale, din 1946 şi 1990, s-au desfăşurat sub semnul intimidărilor şi violenţelor, ele părând trase la indigo. Atât în 1946, cât şi în 1990, ziarele Dreptatea şi Liberalul au fost tipărite cu mare dificultate sau nu apăreau deloc. În timpul mineriadei din iunie 1990, pentru câteva zile, cotidianului România liberă, foarte cunoscut pentru atitudinea sa critică faţă de F. S. N. şi Ion Iliescu, i s-a interzis apariţia. Opozanţii erau, atât după 1945, cât şi la începutul lui 1990, respinşi, intimidaţi, demonizaţi, terorizaţi şi, în ultimă instanţă neutralizaţi şi chiar anihilaţi. Mărturiile celor care au îndurat mai mult sau mai puţin infernul lagărului de la Măgurele, în iunie 1990, sunt mai mult decât grăitoare. Condiţiile de detenţie aminteau de temniţele epocii Gheorghiu-Dej, cu menţiunea că pe post de gardieni şi anchetatori funcţionau de această dată inclusiv mineri.

În final, nu putem să nu ne oprim asupra discursului rostit de Ion Iliescu în 15 iunie, în care a mulţumit minerilor pentru „atitudinea de înaltă conştiinţă civică”, ceea ce îl responsabilizează în privinţa chemării minerilor la Bucureşti. Intenţia de creare a unor gărzi naţionale aminteşte de fostele gărzi patriotice ale regimului comunist: „Am discutat şi ne gândim la instituirea unei gărzi naţionale (...) cu oameni bine instruiţi, oameni hotărâţi, oameni decişi pentru intervenţii în momente excepţionale, ca cele care au avut loc pe 13 iunie. Am reţinut şi dorinţa unora dintre dvs., mineri din Valea Jiului, care s-au oferit să se încadreze într-o asemenea gardă naţională şi vom lua în considerare acest lucru. Eu sper să întreţinem acest spirit de combativitate, să-l anticipăm, pentru că numai prin acţiunea hotărâtă a tuturor oamenilor de bine, a tuturor cetăţenilor ţării, vom ţine în frâu elementele degenerate, declasate, fanatizate, care vor să destabilizeze ţara. Minerii erau meniţi aşadar, în viziunea preşedintelui, să joace rolul unei gărzi pretoriene a F. S. N. şi a puterii, un braţ înarmat al acesteia.

Încercând să analizăm semantica discursului noii puteri postdecembriste, observăm că aceasta a alocat opoziţiei un rol pur formal, decorativ, reducând-o la condiţia de opoziţie de faţadă. Având în vedere cele de mai sus, suntem în măsură să conchidem că în România, la începutul anului 1990, instaurarea unei democraţii autentice, în care să fie respectate drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, reprezenta un obiectiv destul dificil de realizat.

 
 

Din volumul România postcomunistă: istorie şi istoriografie. Editor Ovidiu Pecican, în pregătire la Editura Limes

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO