„Mă simt pătruns de muzică de când m-am născut. Primele mele amintiri muzicale le am din fragedă copilărie, când trăiam la Văşcăuţi cu părinţii într-o casă mare la ţară, care era proprietatea bunicilor din partea mamei. Văşcăuţi sau Waschkoutz în germană, era un mic centru aflat la circa 40 de kilometri de Cernăuţi, vechea capitală a ducatului Bucovinei, unde m-am născut în 29 decembrie 1919. În casă la noi se asculta multă muzică; tatăl meu era magistrat şi iubea foartemult muzica lirică italiană, mai ales Aida. Aveam un pian, un gramofon şi foarte multe discuri.“
(...) emoţionate amintiri cu care maestrul Roman Vlad începe a-şi depăna amintirile şi memoriile într-un volum autobiografic intitluat sugestiv „Vivere la musica“, apărut la editura Einaudi. „Capul funcţionează bine, caroseria mai puţin, deşi continui să scriu muzică în fiecare zi“ – mărturiseşte în paginile cărţii maestrul Roman Vlad, încă prezent şi activ din punct de vedere muzical
Cu puţin înainte de a se stinge din viaţă, la 22 septembrie a.c., celebrul compozitor Roman Vlad, în vârstă de 92 de ani, de origine română şi cetăţenie italiană, dobândită din 1951, îşi povestea viaţa extraordinară în volumul Vivere la musica, apărut în 2012 la editura Einaudi. Compozitor prolific şi versatil, pianist şi muzicolog, om de profundă şi vastă cultură, Roman Vlad oferă publicului cititor amintiri ale existenţei sale care îmbrăţişează aproape un secol: întâlnirile sale cu Alfredo Casella, Igor Stravinski, Riccardo Muti. Copilăria nostalgică din România, studiile din Roma fascistă, întâlnirile cu muzicieni de marcă, marile succese din întreaga lume, sunt povestite de maestrul Roman Vlad cu înţelepciune, realism şi pe alocuri chiar cu umor sau ironie, aşa cum au fost anumite situaţii pe care le-a trăit şi pe care le redă cititorilor.
În cele peste 200 de pagini ale cărţii, împărţită în trei părţi, legate fiecare de câte o perioadă importantă a vieţii şi carierei sale, maestrul Roman Vlad evocă şi povesteşte nu doar momente semnificative ale spectaculoasei sale evoluţii muzicale în Italia, ci şi amintiri legate de foarte mulţi colaboratori, prieteni ai lumii muzicale, persoane care i-au fost aproape în proiectele sale muzicale, locuri şi instituţii muzicale italiene şi nu numai, unde şi-a pus amprenta cu pasiune, profesionalism şi dăruire. Transpare pe parcursul volumului emoţia fiecărui mare concert şi proiect muzical la care şi-a adus contribuţia, detalii importante care au făcut de neuitat prezenţa sa muzicală oriunde a cântat cu dăruire şi dragoste, cuvinte leit-motiv ale longevivei sale cariere.
Fascinat mereu de sunetele muzicale, a început să studieze pianul înainte de a învăţa să citească şi să scrie. Tatăl său asculta multă muzică, în special lirica italiană, iar mama sa cânta la pian şi îl învăţase să joace tenis şi să călărească. A compus prima lucrare la vârsta de 4 ani, iar de atunci şi până azi muzica nu l-a abandonat niciodată, nici măcar în somn, mărturisind că îi apare Bach chiar şi în vise.
La Cernăuţi, Roman Vlad şi-a făcut studiile liceale până in 1937, iar apoi pleacă în Italia la Roma pentru studii. Cu o bursă dedicată însă studiului ingineriei navale, ajunge aici cu intenţia de a studia muzica la Academia Santa Cecilia.
1938. „Într-adevar sunt la Roma..”
„Plecai spre Italia, aveam în buzunar foarte puţini bani şi paşaportul românesc. După o călătorie de trei zile sosii la Roma într-o dimineaţă ploioasă: era 15 noiembrie 1938. (...) Mă îndreptai să descopăr oraşul aşa la întâmplare, străbătând via Cavour şi via Panisperna, apoi via dei Serpenti şi aşa dintr-o dată... văzui Colosseum şi îmi spusei: Iată, într-adevăr sunt la Roma“. Întrebat de ce a ales Italia, Roman Vlad, spontan, răspunde: „Italia a fost şi a rămas pentru mine ţara culturii. Am călătorit foarte mult pentru că vorbesc multe limbi străine şi nici o altă naţiune nu are o asemenea substanţă artistică.“
La Academia Naţională Santa Cecilia
Îşi termină studiile universitare la Academia Naţională „Santa Cecilia“ la secţiile: compoziţie, muzicologie şi pian. Profesorul cu care a lucrat cel mai mult a fost Alfredo Casella, marele muzician italian, de care avea cunoştinţe încă de când acesta avea turnee în fosta URSS şi se oprea adesea în concerte şi la Cernăuţi. Întâlnirea cu Alfredo Casella are loc în ziua examenului pentru obţinerea unui loc la cursurile de perfecţionare în cadrul Academiei, moment crucial care a schimbat radical cursul vieţii sale şi care este relatat în carte. Aflat pe holul sălii de aşteptare cu braţele pline de partituri, Alfredo Casella fără să-l cunoască se opri şi-l întrebă:
„De unde vii? Vin din România – răspunsei – şi aş vrea să susţin examen de admitere la cursul de pian. Din România deci, din patria marelui meu prieten şi binefăcător George Enescu“.
Calităţile muzicale deosebite ale tânărului Roman Vlad au impresionat comisia muzicală, care i-a oferit un loc în afara celor 12 anunţate, locuri deja ocupate.
Era în 1941 când l-a cunoscut pe Dinu Lipatti venit în turneu la Roma împreună cu orchestra Filarmonică din Bucureşti. La despărţire Lipatti s-a oferit să-i ducă partitura simfoniei pe care Roman abia o terminase la concursul anual de creaţie George Enescu, concurs la care a primit marele premiu. Banii care reprezentau premiul i-au fost transferaţi prin Vatican.
Momentul tragic al ocupatiei sovietice
În amintirile sale, Roman Vlad evocă şi momentul ocupaţiei sovietice din 1941 în Bucovina şi Basarabia, eveniment dramatic pe care îl trăieşte aflat fiind în vacanţa de studii: „În iunie 1941, abia întors de la Roma, am auzit la Radio Sofia că ruşii fără să dea nici un preaviz au început ocupaţia Bucovinei şi Basarabiei. Am înţeles imediat cât de gravă era situaţia: familia mamei mele avea importante proprietăţi, tatăl meu era magistrat deci eram în pericol de a fi deportaţi. Am decis să plecăm imediat şi să salvăm pe cât posibil bunurile şi valorile care le aveam în casă. Armata românească aflată în retragere în acea noapte trecând pe acolo a luat totul cu ea: cai, căruţe, alimente. Am fugit şi noi imediat la lumina zilei, reuşind să găsesc un cal şi o căruţă i-am urcat pe părinţii mei, sora mea, bunica dinspre mamă, şi înaite să abandonez casa intrai pentru ultima oară şi cântai „Preludiu“ de Chopin“ (...).
După 17 ani...
„Nu critica, ci doar dragostea poate face dreptate unei opere de artă“
Abia după 17 ani, cu prilejul unui Festival Muzical la Varşovia, maestrul Roman Vlad reuşeşte să-şi reîntâlnească doar mama, prezentându-i acesteia pe soţia sa, Licia, dar şi pe primul nepot Alessio, în vârstă de trei ani.
Începând din 1942, a realizat mai multe concerte ca pianist şi activităţi pedagogice. Acestor activităţi li s-a adăugat cea de compozitor de muzică simfonică, cameră şi de film. În 1951 a dobândit cetăţenia italiană, ceea ce i-a permis să călătorească în mai multe ţări europene şi în America în calitate de muzician. După al doilea război mondial, aşa cum aminteşte în volumul autobiografic, Roman Vlad, îşi continuă activitatea de pianist concertist şi compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciaţi muzicologi, susţinând conferinţe şi cursuri de muzicologie în toată Europa, în SUA şi în Japonia, iar între 1954-1955 a susţinut cursuri de muzicologie la
„Summer School of Music“, în Dartington Hall.
S-a impus prin talent şi profesionalism în viaţa culturală a Italiei şi în cea internaţională. La 36 de ani a fost numit Director al Filarmonicii din Roma, funcţie deţinută în anii 1955-58 şi 1966-1969. Au rămas celebre creaţiile sale muzicale pentru filmele: Frumuseţea Diavolului (la care a colaborat cu Rene Clair) şi Romeo si Julieta.
Sunt anii în care Roman Vlad începe o colaborare prolifică şi cu Televiziunea şi Radioul italian, unde realizează importante cicluri de conferinţe despre muzica contemporană, muzica de vals, importanţa muzicii populare şi a folclorului. „Nu am vrut – mărturiseşte Roman Vlad – să fiu considerat un critic muzical sau un muzicolog, am încercat să vorbesc mereu doar de ceea ce îmi place, de ceea ce iubesc – gândindu-mă ca şi Rainer Maria Rilke: „Nu critica, ci doar dragostea poate face dreptate unei opere de artă“. Citind, cântând, ascultând marile capodopere muzicale din orice timp, care m-au emoţionat, am simţit mereu dorinţa spontană şi intensă de a transmite şi la alţii, de a explica muzica şi mecanismele sale, structura sa internă (...) ilustram publicu-
lui substanţa muzicii, folosind termeni tehnici care poate erau necunoscuţi marelui public, făcându-l să asculte elementele constitutive pe tastiera pianului pentru a depăşi această dificultate“.
Scurtă carte de vizita muzicală
După 1955 a fost co-director al Secţiei Muzicale a Institutului „Enciclopedica“ şi a colaborat cu Canalul al III-lea al Radiodifuziunii Italiene.
Începând din anul 1964 a fost director al Festivalului Internaţional anual Maggio Fiorentina, iar între anii 1968-1972 a fost director la Teatrul Comunal din Florenţa.
Gloria sa a continuat, fiind numit Preşedinte al Societăţilor de Concerte din Aquilana, Ravena şi Ravello. După 1973, până în l992, a fost director al Teatrului de Operă din Roma şi apoi la celebrul Teatru Scala din Milano. În 1980 a fost ales Preşedinte al Confederaţiei Internaţionale de autori şi compozitori, funcţie deţinută între anii 1980-1982 şi 1990-1994.
În ciuda acestor responsabilităţi majore, nu a încetat niciodată să compună muzică. „De la începutul profesiei şi carierei mele muzicale – se confesează autorul – nu m-am întrebat ce ar fi mai uşor şi convenabil ca să obţin repede succesul“.
Începând cu anul 1967 a fost co-director al Nuova Rivista Musicale Italiana, între anii 1973-1989 a fost director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino.Între anii 1980-1982 şi 1990-1994 a fost Preşedintele CISAC (Confederation Internationale des Auteurs et Compositeurs), iar din 1987 până în 1993 a fost Preşedinte al SIAE (Societa Italiana degli Autori ed Editori).
A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 fiind răsplătit cu premiul „Nastro d’Argento“ pentru partiturile sale cinematografice, printre care se numără „Frumuseţea diavolului“, de René Clair (1949), „Ultimele zile ale Pompeiului“ şi „Destine de femei“, ale lui Marcello Pagliero (1951, respectiv 1953), „Julieta şi Romeo“ de Renato Castellani (1953), „Kean“ de Vittorio Gassman (1956), „O viaţă“ de Alexandre Astruc (1958), „Viaţa lui Leonardo da Vinci“ de Renato Castellani (1971),„Tânărul Toscanini“ de Zeffirelli (1988), „Verdi“ de Renato Castellani (1982).
La Bucureşti şi Iaşi i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Pe parcursul lungii sale cariere a primit numeroase recunoaşteri oficiale printre care: Doctor Honoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al Koninlijke Academie voor Wetenschappen, Letteren en SchoneKunsten din Belgia, Commandeur des Art et des Lettres al Academie des Arts et des Lettres în Franţa. Cât priveşte preferinţele muzicale: Stravinski şi Schönberg, Verdi şi Wagner sunt cei pe care îi numeşte titanii muzicii. Riccardo Muti, Giuseppe Sinopoli, Leonard Bernstein sunt cei trei dirijori faţă de care are o mare afecţiune.
Talentul său muzical s-a transmis şi unuia dintre cei doi fii, Alessio: compozitor şi dirijor, directorul artistic, din 2010, al Teatrului de Operă din Roma.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
