Roberto Bolano (1953-2003) s-a nascut la Santiago de Chile. La 13 ani, impreuna cu familia, se muta in Mexic, unde isi termina studiile secundare, abandonand scoala la 17 ani, dar petrecandu-si aproape toata adolescenta cufundat in lectura in salile Bibliotecii Publice din Ciudad de Mexico. In 1973 se intoarce in Chile ca sa sprijine guvernul Allende. Se afiliaza miscarii de rezistenta. Dupa lovitura de stat, este prins si intemnitat pentru opt zile, dar este eliberat gratie intalnirii cu doi colegi (detectivi) din Cauquenes. Se reintoarce in Mexic, unde, ca poet, se alatura curentului avangardist cunoscut sub numele de infrarealism, insa in 1977 paraseste continentul american pentru a se stabili definitiv in Europa. Destul de multa vreme dupa sosirea aici (Spania si Franta), se confrunta cu mari probleme financiare (lucreaza ca zilier in agricultura si ca paznic de noapte intr-un camping), dar scrie si se prezinta la numeroase concursuri literare care devin o sursa de venit.
In 1984 iese din anonimat prin publicarea primului sau roman, Sfaturile unui discipol al lui Morrison catre un fanatic de-al lui Joyce, scris in colaborare cu prozatorul catalan Antoni Garcia Porta. In acelasi an, i se decerneaza Premiul Felix Urabayen, pentru Drumul elefantilor. Incepand cu 1986 se stabileste la Blanes (o localitate din apropierea Barcelonei) si se dedica aproape exclusiv scrisului, publicand poezie si proza. Primeste doua importante trofee literare: Premiul Herralde pentru Roman si Premiul Romulo Gallego. In 1999, dupa mai bine de 20 de ani, viziteaza Chile. Inceteaza din viata la 15 iulie 2003, lasand doua romane neterminate: Un gaucho insufrible si 2666 - o lucrare de peste o mie de pagini. Ambele carti au fost publicate la editura spaniola Anagrama, de catre prietenul sau, reputatul editor Jorge Herralde. Romanul Nocturna in Chile (2000) este un discurs la persoana I al lui Sebastian Urrutia Lacroix, preot, membru in Opus Dei, critic literar sub pseudonimul H. Ibacache, care de-a lungul unei nopti de febra si cu constiinta clara a unei morti foarte apropiate, agonizeaza si isi trece in revista propria existenta, derulata pe aproape cincizeci de ani de istorie moderna in Chile. O carte despre frica, teroare, posibile adevaruri, morala, etica, ascunzisuri ale unei constiinte intunecate. Bolano vaneaza raul si il prinde in paginile unui proiect estetic care are in acelasi timp incarcatura politica, ideologica si metafizica.
Intr-o buna dimineata, mi s-a spus ca aveam o vizita, cineva ma astepta in salon. M-am spalat si, cand am terminat, am coborat. Asezat pe o banca de lemn lipita de perete, domnul Acirf. In picioare si uitandu-se la un tablou al unui pictor care-si spunea expresionist (desi era impresionist), statea, cu mainile impreunate la spate, domnul Aru. Cand m-au vazut, mi-au zambit amandoi asa cum zambesti unui vechi prieten. I-am invitat sa luam micul-dejun impreuna. In mod surprinzator, mi-au raspuns ca tocmai luasera micul-dejun, desi ceasul de perete nu arata decat opt si cateva minute. Acceptara sa ia ceaiul cu mine numai ca sa nu mananc singur. Micul meu dejun consta doar, le-am spus, dintr-un ceai, unt, marmelada si un suc de portocale. Un mic-dejun echilibrat, spuse domnul Acirf. Domnul Aru nu facu nici un comentariu. Femeia servi micul-dejun, la dorinta mea expresa, in galeria cu vedere la gradina si la copacii care acopereau zidul vechiului colegiu vecin. Suntem purtatorii unei propuneri foarte delicate, imi spuse domnul Acirf. Am dat din cap fara sa spun nimic. Domnul Aru luase si el o felie de paine prajita si o unsese cu unt. Ceva ce cere discretie maxima, adauga domnul Acirf, mai ales acum, in aceasta situatie. Am spus ca da, sigur, intelegeam. Domnul Aru musca din felia de paine si ramase privind la cei trei enormi araucaria care se inaltau in parc aidoma unor catedrale si care erau mandria colegiului. Stiti deja, parinte Urrutia, cum sunt chilienii, mereu barfitori, nu rauvoitori, dar barfitori peste poate. N-am spus nimic. Domnul Aru isi termina felia de paine din trei imbucaturi si incepu sa unga cu unt o a doua felie. Ce vreau sa spun cu asta? se intreba retoric domnul Acirf. Nimic altceva decat ca problema pentru care am venit la dumneavoastra cere discretie absoluta. Am raspuns ca da, intelegeam. Domnul Aru isi mai turna ceai si o chema pe femeie, pocnind scurt cu degetele mijlociu si mare, ca sa-i mai aduca putin lapte. Si ce anume intelegeti? ma intreba domnul Acirf cu un zambet franc si prietenos. Ca imi cereti discretie absoluta, am raspuns. Mai mult de-atat, spuse domnul Acirf, mult mai mult, discretie superabsoluta, o discretie si o rezerva extraordinar de absolute. Mi-ar fi placut sa-l corectez, dar n-am facut-o, pentru ca doream sa aflu ce doreau ei de la mine. Stiti ceva despre marxism, intreba domnul Aru, dupa ce isi sterse buzele cu servetul. Stiu cate ceva, da, dar strict din motive intelectuale, am raspuns. Respectiv, nu exista cineva mai indepartat de aceasta doctrina decat mine, asta va poate confirma oricine. Dar stiti sau nu? Putintel, am spus, din ce in ce mai nelinistit. Aveti carti de marxism in biblioteca? ma chestiona domnul Aru. Dumnezeule, dar nu este biblioteca mea, este a comunitatii, presupun ca va fi existand vreun volum, dar numai pentru a fi consultat la sala, ca sa poata fi fundamentata vreo lucrare filosofica al carei argument este tocmai acela de a nega marxismul. Dar dumneavoastra, parinte Urrutia, aveti propria dumneavoastra biblioteca, adica biblioteca dumneavoastra personala si privata aici, la colegiu, si o alta acasa, vreau sa spun in casa mamei dumneavoastra? Sau poate ma insel? Nu, nu va inselati, am murmurat. Si in biblioteca dumneavoastra personala exista sau nu exista carti de marxism? spuse domnul Aru. Va rog, raspundeti cu "Da" sau "Nu", ma implora domnul Acirf. Caz in care se poate afirma ca stiti cate ceva sau mai mult chiar despre marxism? spuse domnul Aru, dupa ce ma pironi cu o privire fixa si scrutatoare. L-am privit si eu pe domnul Acirf cautand ajutor. Acesta imi facu din ochi un semn pe care nu l-am inteles: putea fi un gest de complicitate sau de lehamite. Nu stiu ce sa va spun, am zis. Spune ceva, ma ruga domnul Acirf. Dumneavoastra ma cunoasteti, nu sunt marxist, am zis. Dar cunoasteti sau nu cunoasteti, ca sa spun asa, bazele marxismului? ma intreba domnul Aru. Pe astea le cunoaste oricine. Adica nu e foarte greu de invatat marxismul, spuse domnul Aru. Nu, nu e foarte greu, am incuviintat eu, tremurand din cap pana in picioare si incercand o senzatie de vis mai puternica decat oricand. Domnul Acirf ma batu cu palma pe picior. Gestul fusese foarte dragalas, dar eu aproape c-am dat sa sar. Daca nu e greu de invatat, atunci nu poate fi nici greu de predat, spuse domnul Aru. Am ramas tacut pana cand am dedus ca asteptau un raspuns din partea mea. Nu, am spus, nu poate sa fie foarte greu de predat. Eu nu l-am predat niciodata, am intarit. Acum veti avea ocazia, spuse domnul Aru. E un serviciu pe care il faceti patriei, a continuat domnul Acirf. Un serviciu care se va realiza in intuneric si in tacere, departe de strafulgerarea medaliilor, a adaugat. Cat despre bani, un serviciu care trebuie implinit cu gura inchisa, spuse domnul Aru. Tacut ca un mormant, mai spuse si domnul Acirf. Si in ce ar consta acest serviciu atat de delicat? am intrebat. In a preda cateva ore de marxism, suficiente cat sa capete o idee despre el, unor domni carora toti chilienii le suntem indatorati, raspunse domnul Acirf, apropiindu-si capul de al meu si aruncandu-mi in fata o halena ca de hazna. Nu mi-am putut stapani incruntarea. Gestul meu de neplacere il facu pe Acirf sa zambeasca. Nu va mai bateti capul, ca nu veti ghici in veci despre cine este vorba. Si daca accept, cand trebuie sa incep orele? Pentru ca adevarul este ca, acum, mi s-a strans destul de mult de lucru, am zis. Nu faceti pe grozavul cu noi, imi spuse domnul Aru, e genul de munca pe care n-o poate refuza nimeni. Pe care nimeni nu doreste sa o refuze, interveni domnul Acirf impaciuitor. Am considerat ca primejdia trecuse si ca venise timpul sa fac pe durul. Cine vor fi elevii mei? am intrebat. Generalul Pinochet, a raspuns domnul Aru. Am tras aer in piept. Si mai cine? Generalul Leigh, amiralul Merino si generalul Mendoza, cine altcineva sa fie? spuse coborand vocea domnul Acirf. Trebuie sa ma pregatesc, nu e un lucru pe care sa-l fac de mantuiala. Orele ar putea incepe peste o saptamana, vi se pare suficient? Am raspuns ca da, ca ideal ar fi fost doua saptamani, dar ca aveam sa ma multumesc si cu una. Dupa care domnul Acirf imi vorbi despre onorariile mele. Este un serviciu adus patriei, spuse, dar mai trebuie sa si mancam. Probabil ca i-am dat dreptate. Nu-mi mai amintesc despre ce-am mai vorbit. Saptamana se scurse in aceeasi atmosfera de vis in care se scursesera si cele de dinaintea ei. Intr-o seara, la iesirea de la redactie, ma astepta un automobil. Am trecut pe la colegiu sa-mi iau notitele, dupa care automobilul se pierdu in noaptea din Santiago. Langa mine, pe bancheta din spate, era un colonel, Perez Larouche, care avea sarcina de a-mi inmana un plic pe care n-am vrut
sa-l deschid pe loc, iar el insista cu aceleasi lucruri pe care mi le pusesera in vedere si domnii Acirf si Aru: discretie absoluta in legatura cu aceasta noua ocupatie a mea. L-am asigurat ca putea conta pe discretia mea. Atunci sa nu mai vorbim despre asta si sa ne bucuram de calatorie, spuse colonelul Perez Larouche, timp in care imi oferea un pahar cu whisky, pe care l-am refuzat. Asa faceti de obicei? ma intreba. Doar in clipa aceea mi-am dat seama ca, ajuns la colegiu, imi schimbasem costumul cu care fusesem la redactie cu hainele de preot. Am dat din cap ca nu. Perez Larouche imi spuse ca el cunostea cativa preoti care nu se dadeau in laturi de la bautura. I-am spus ca mi se parea putin probabil ca in Chile sa existe cineva, preot sau nu, care sa reziste la bautura. Pe aici suntem destul de rai la bautura. Dupa cum ma asteptam, Perez Larouche nu a fost de acord cu mine. In timp ce il auzeam fara sa il ascult, am inceput sa ma gandesc la motivele care ma facusera sa-mi schimb hainele. Sa fi vrut si eu sa apar in uniforma in fata elevilor mei? Sau mi-era frica de ceva si atunci sutana era pe post de pavaza intre mine si o primejdie sigura, dar de netrecut? Am vrut sa ridic jaluzelele de la fereastra masinii, dar nu am putut. O bara metalica le facea imposibil de ridicat. Este doar o masura de siguranta, a spus Perez Larouche, care nu se mai oprea din enumerat vinuri chiliene si betivi chilieni de neostoit, de parca ar fi recitat, fara sa stie, sau in ciuda acestui fapt, un poem dement de-al lui Pablo de Rokha. Masina a intrat intr-un parc si s-a oprit in fata unei case care avea aprinsa numai lumina de la intrare. L-am urmat pe Perez Larouche. Acesta isi dadu seama ca ma uitam dupa soldatii care ar fi trebuit sa stea de paza si atunci imi spuse ca un bun soldat de paza este acela pe care nu-l vezi. Dar nu exista garzi? am intrebat. Ba bine ca nu, si sunt toti cu degetul pe tragaci. Ma bucur sa aud asta, am replicat. Am intrat intr-un salon ai carui pereti si mobilier erau de un alb orbitor. Luati loc, ma invita Perez Larouche. Ce ati dori sa beti? Un ceai, am propus. Un ceai, excelent, spuse Perez Larouche si parasi incaperea. Am ramas singur, in picioare. Eram sigur ca sunt filmat. Doua oglinzi, cu rame de lemn date cu o vopsea de aur, pareau cele mai potrivite pentru acest scop. In departare am auzit voci, oameni care discutau sau sarbatoreau ceva cu o gluma. Apoi, din nou tacere. Am auzit pasi si usa s-a deschis. A aparut un ospatar imbracat in alb, cu o tava de argint, si m-a servit cu o ceasca de ceai. I-am multumit. A murmurat ceva ce n-am inteles si a disparut. Vrand sa pun zahar in ceai, mi-am vazut chipul reflectat pe suprafata lichidului. Cine ar fi zis ca ai sa ajungi aici, Sebastian, mi-am spus. M-a cuprins dorinta sa izbesc ceasca de unul dintre peretii de un alb imaculat, dorinta de a strange ceasca intre genunchi si a plange, dorinta de a ma face mic si de a ma scufunda in infuzia calduta in care sa inot pana la fund, unde se odihneau, ca niste diamante mari, cristalele de zahar. Am ramas hieratic, inexpresiv. Am luat o fata de om plictisit. Am impins tava si am gustat ceaiul. Bun. Bun ceai. Face bine la nervi. Apoi am auzit pasi pe coridor, nu pe coridorul pe care venisem, ci pe un altul, ce se termina la usa pe care o aveam in fata. Usa se deschise si pe ea isi facura aparitia aghiotantii sau ordonantele, toti in uniforma, apoi un grup de asistenti mai tineri, apoi aparu Junta guvernului in plen. M-am ridicat in picioare. Cu coada ochiului, m-am vazut reflectat in oglinda. Uniformele straluceau de parca ar fi fost carti postale colorate sau un crang in miscare. Sutana mea neagra, larga, parea sa absoarba intr-o secunda toata gama de culori. In acea prima noapte, am vorbit despre Marx si Engels. Despre copilaria lui Marx si despre a lui Engels. Apoi am comentat Manifestul Partidului Comunist si Mesajul Comitetului Central catre Liga Comunista. Ca lecturi pentru acasa le-am dat Manifestul si Conceptele elementare ale materialismului istoric, semnate de compatrioata noastra Marta Harneker. La cea de-a doua ora, o saptamana mai tarziu, am vorbit despre Luptele de clasa in Franta intre 1848-1850 si despre 18 Brumar al lui Louis Bonaparte, iar amiralul Merino ma intreba daca o cunosteam personal pe Marta Harneker si, daca da, ce parere aveam despre ea. I-am raspuns ca nu o cunosteam personal, dar ca fusese eleva lui Althusser (nu stia cine era Althusser, i-am spus tot eu), ca isi facuse studiile in Franta, ca multi alti chilieni. E o femeie bine? Cred ca da, am zis. In cea de-a treia sedinta, am revenit asupra Manifestului. Conform generalului Leigh, era vorba despre un text primitiv in stare pura. N-a mai specificat altceva. Am crezut ca rade de mine, dar aproape imediat mi-am dat seama ca vorbea serios. Trebuie sa mai reflectez asupra acestei chestiuni, mi-am spus. Generalul Pinochet parea foarte obosit. Purta, spre deosebire de cele doua ocazii anterioare, uniforma militara. A petrecut aproape tot cursul prabusit in fotoliu, notandu-si cate ceva cand si cand, fara sa-si scoata ochelarii negri de soare. Cred ca a si dormit pret de cateva minute, sprijinit ferm in creion. La cel de-al patrulea curs au asistat numai doi dintre elevi, generalul Pinochet si generalul Mendoza. In fata nehotararii mele, generalul Pinochet mi-a ordonat sa predau ca si cum ar fi fost formatia completa, iar simbolic vorbind asa si era, fiindca printre ceilalti asistenti am descoperit un capitan de marina si un general al Fortelor Aeriene. Le-am vorbit despre Capital (aveam in buzunar un rezumat de trei pagini) si despre Razboiul Civil din Franta. Generalul Mendoza nu a intrebat nimic tot timpul cursului, multumindu-se a lua notite. Pe banca erau mai multe exemplare din Conceptele ele-mentare ale materialismului istoric si la sfarsitul cursului generalul Pinochet le spuse celor prezenti sa ia cate un exemplar cu ei. Mie imi facu cu ochiul si isi lua ramas bun cu o strangere de mana. Niciodata pana atunci nu mi se paruse asa de afabil. La cel de-al cincilea curs, le-am vorbit despre Salariu, pret si profit si am reluat Manifestul. Dupa o ora, generalul Mendoza dormea dus. Nu-ti face griji, mi-a zis Pinochet, hai cu mine. L-am urmat pana la fereastra, de unde se vedea intreg parcul colegiului. Luna plina se oglindea scanteind pe suprafata regulata a unei piscine. A deschis fereastra. In spatele nostru se auzeau vocile in surdina ale celorlalti generali, care discutau despre Marta Harnecker. De la tufele de flori se ridica o mireasma ametitoare, care invaluia tot parcul. O pasare incepu sa cante si imediat din gradina alaturata o alta pasare din aceeasi specie ii raspunse, apoi am auzit o zbatere de aripi care parea sa zgarie intunericul, apoi pasarea reveni la loc teafara si nevatamata, in tacerea adanca a noptii. Hai sa ne plimbam, spuse generalul. Ca si cum ar fi fost un vrajitor, imediat dupa ce trecuram pragul usii de sticla si patrunseram in gradina fermecata, luminile parcului se aprinsera una cate una, presarate ici-colo dupa o schema plina de bun-gust. Am vorbit atunci despre Originea familiei, a proprietatii private si a statului, scrisa de solitarul Engels, generalul incuviintand fiecare explicatie de-a mea; din timp in timp imi adresa intrebari pertinente, apoi taceam amandoi si priveam Luna care ratacea singura intr-un spatiu nesfarsit. Poate ca asta mi-a dat curaj sa-l intreb daca il citise pe Leopardi. Imi raspunse ca nu. Si ma intreba cine era. Ne-am oprit. Iviti in cadrul ferestrei, ceilalti generali scrutau si ei noaptea. Un poet italian din secolul al XIX-lea, spun. Aceasta Luna, daca-mi permiteti indrazneala, generale, imi evoca doua poeme de-ale lui Leopardi, Infinitul si Cantec nocturn al unui pastor nomad din Asia. Generalul Pinochet nu arata nici cel mai mic interes. I-am recitat, in timp ce mergeam langa el, versuri din Infinitul, pe care le stiam pe de rost. Frumoasa poezie, a admis. La cel de-al saselea curs, formatia era completa: generalul Leigh mi-a dat senzatia unui elev foarte istet, amiralul Merino era mai degraba genul de persoana cordiala si cu o conversatie extrem de aleasa, generalul Mendoza, dupa cum ii era firea, a pastrat tacerea si a luat, sarguincios, notite. Am vorbit iarasi despre Marta Harnecker. Generalul Leigh spuse ca respectiva doamna avea relatii foarte intime de prietenie cu vreo doi cubanezi. Amiralul a confirmat si el informatia. E posibil? zise Pinochet, e cu putinta asa ceva? Vorbim despre o femeie sau despre o catea? E corecta informatia asta? Corecta, asigura Leigh. In timpul asta mie imi iesi o poezie despre o femeie dedata pierzaniei, ale carei versuri de inceput si ideea de baza le-am memorat in noaptea aceea, in timp ce le vorbeam despre Conceptele elementare ale materialismului istoric si insistam asupra catorva puncte din Manifest pe care nu reuseau sa le inteleaga pe de-a-ntregul. La cel de-al saptelea curs, am vorbit despre Lenin, Trotki si Stalin si despre diferitele si antagonicele tendinte ale marxismului pe suprafata Pamantului. Le-am vorbit si despre Mao, Tito si Fidel Castro. Cu totii (chit ca generalul Mendoza lipsea la acest al saptelea curs) citisera sau citeau Conceptele elementare ale materialismului istoric si, cand ora incepu sa treneze, am vorbit din nou despre Marta Harneker. Si despre virtutile militare ale lui Mao. Generalul Pinochet spuse ca la chinezi cine avea talente militare nu era Mao, ci un alt chinez, pe care-l numi cu nume si prenume de nepronuntat si pe care evident ca nu le-am retinut. Generalul Leigh spuse ca Marta Harnecker mai mult ca sigur lucra pentru Siguranta Statului Cubanez. E corecta informatia asta? E corecta. La cel de-al optulea curs, le-am vorbit din nou despre Lenin si am studiat Ce-i de facut? Dupa care am reluat Cartea Rosie a lui Mao (pe care Pinochet a gasit-o banala, simpla), am vorbit din nou despre Conceptele elementare ale materialismului istoric si despre Marta Harnecker. La cel de-al noualea curs, i-am ascultat din carte. Raspunsurile lor au fost in general bune. Cel de-al zecelea curs a fost si ultimul. Prezent a fost numai generalul Pinochet. Am vorbit despre religie, nu despre politica. La despartire, imi dadu din partea lui personal si a celorlalti din Junta un cadou. Nu stiu de ce imi facusem ideea ca despartirea avea sa fie mai emotionanta. N-a fost asa. A fost o despartire rece, extrem de corecta, conditionata de imperativele unui om de stat. L-am intrebat daca aceste cursuri ii fusesera de vreun folos. Bineinteles, mi-a spus generalul. L-am intrebat daca am fost la inaltimea asteptarilor pe care le aveau de la mine. Nu-ti face procese de constiinta, m-a asigurat, munca ta a fost perfecta. Colonelul Perez Larouche m-a insotit pana acasa. Cand am ajuns, la doua dimineata, dupa ce traversasem strazile pustii din Santiago, reduse la geometria semaforului, n-am putut dormi si nici nu stiam ce sa fac. Am inceput sa ma zvarcolesc, in timp ce o mereu crescanda maree de imagini si de voci mi se spargea in cap. Zece cursuri, mi-am spus. De fapt, noua. Noua cursuri. Noua prelegeri. Bibliografie putina. Am predat bine? Au invatat ceva? I-am invatat ceva? Am facut ce trebuia sa fac? Este marxismul o forma de umanism? Este o teorie demonica? Daca le-as povesti prietenilor mei scriitori ce-am facut, ar fi de acord cu mine? Unii dintre ei m-ar ocoli pentru totdeauna din cauza a ceea ce facusem? Altii ma vor intelege si ma vor ierta? Poate cineva in toata lumea sa deosebeasca intre bine si rau? Intr-una dintre clipele acelea de introspectie am inceput sa plang, trantit pe pat, aruncand vina pentru aceste nenorociri (intelectuale) pe domnii Acirf si Aru, cei care ma impinsesera la acest pas. Pe urma, am adormit pe nesimtite. Candva in cursul saptamanii aceleia am luat pranzul cu Farewell. Nu mai puteam suporta povara sau mai bine zis oscilatiile cand pendulare cand circulare ale constiintei mele, negura fosforescenta, dar de un fosforescent stins, precum cea a mocirlelor la ceasul cand bate clopotul slujbei de noapte, negura in care se agita luciditatea mea, tarandu-ma dupa ea. Asa ca in timp ce eram la aperitiv, i-am povestit. I-am povestit, in ciuda avertismentelor de discretie absoluta pe care mi le daduse colonelul Perez Larouche, bizara mea aventura de profesor al acelor ilustri si foarte secreti elevi. Iar Farewell, care pana atunci paruse sa pluteasca intr-o apatie monosilabica, una care la varsta lui il apuca din ce in ce mai des, pleca urechea si ma ruga sa-i povestesc toata istoria, fara sa uit vreun amanunt. Ceea ce am si facut, i-am povestit despre cum luasera legatura cu mine, despre casa din Las Condes unde tineam eu orele, despre raspunsul pozitiv al elevilor mei, receptivi cum nu se poate, despre interesul mereu crescand, desi unele dintre prelegeri se intindeau pana noaptea tarziu, despre stipendiile acordate pentru munca bine facuta, precum si despre alte nimicuri pe care acum n-are nici un sens sa mi le amintesc macar. La care Farewell m-a privit cu ochii mijiti, ca si cand nu m-ar fi cunoscut sau de parca ar fi vrut sa descopere pe chipul meu un alt chip sau de parca l-ar fi cuprins un amar acces de invidie pentru inedita mea pozitionare in sferele puterii, si ma intreba pe un ton pe care l-am ghicit controlat, de parca in starea aceea n-ar fi putut rosti decat jumatate din intrebare, cum era generalul Pinochet. Eu am ridicat din umeri cum fac numai personajele de roman, dar nu si oamenii in carne si oase.
Fragment din romanul in curs de aparitie la Editura Curtea Veche, colectia "Byblos". Traducere si prezentare de Alina Cantacuzino
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
