Richard Edwards este autor şi realizator de proiecte culturale.Deţinător al unei DEA (Diplomă de Studii Aprofundate) aInstitutului de Artă şi Istorie al Universităţii Paris ISorbonne-Pantheon, a coordonat şi a participat la conceperea şipunerea în operă a unor proiecte vizând patrimoniul, dezvoltareaurbană şi rurală, amenajarea teritoriului în Franţa, Germania,Italia, Belgia, Spania, Portugalia, Polonia, Ungaria, Cehia şiStatele Unite.
- Stimate domnule Richard Edwards, aţi coordonat proiecteculturale de anvengură în mai multe ţări din Europa şi în StateleUnite. Acum vă găsesc aproape de Horezu, în preajma unei modestebiserici ortodoxe, implicat în restaurarea unei fresce de micidimensiuni...
- Prezenţa mea aici nu are legătură nici cu biserica, nici cuortodoxia. Fresca despre care este vorba reprezintă nişte ţiganiursari şi este o "secvenţă" de memorie disponibilă astăzi.
- Fresca pare una banală...
- Nu fresca în sine este importantă, ci povestea pe care ospune, memoria pe care o evocă. Iar memoria înseamnă viaţăîntrupată în cei vii, este în evoluţie permanentă, este amintită şiamnezică. Ea nu-şi bagă în seamă deformările succesive, fiindvulnerabilă în faţa utilizărilor şi manipulărilor. "Tot ceea ce nemişcă inima se află în amintire", ne spune Voltaire. Memoria maiînseamnă să ai vie în spirit facultatea de a conserva şi de arevizita stările de conştiinţă trecute, ceea ce ne îngăduie săspunem că memoria este legată de adevăr, spre deosebire deimaginar, care stabileşrte o legătură cu fictivul.
- Pledaţi pentru trecut?
- Feriţi-vă să faceţi confuzie între memorie şi istorie. Istoriareprezintă reconstrucţia, mereu incompletă şi problematică, a ceeace nu mai este. Istoria înseamnă să vezi şi să ştii (voir etsavoir). Istoria înseamnă cunoaşterea sau relaţionareaevenimentelor din trecut, a faptelor privind evoluţia unui grupsocial, a unei activităţi umane.
- În vreme ce memoria...
Memoria este un fenomen întotdeauna actual, ea este trăităîntr-un prezent etern. Walter Benjamin (filosof şi sociolog german,1892-1940, n. ZD) spune că "trecutul este prezentul memoriei".Moştenirea strămoşilor, patrimoniul nu sunt situate în trecut, elese trăiesc în prezent, sunt o reminiscenţă a originilor, amiturilor întemeietoare.
Istoria este o reprezentare a trecutului, o născocire umană aRenaşterii. Omul occidental trăieşte experienţa distanţei istorice,realizează o ruptură cu trecutul, cu trecutul său (asta în vreme ceHerodot, numit de către Cicero "părintele Istoriei", şi Tucidide,care-i va continua opera, sunt mai degrabă nişte martori care scriuo istorie în care tocmai se află). Istoria ne ajută să ne dobândimidentitatea.
Fiind afectivă şi magică, memoria păstrează şi trăieşte detaliilecare o susţin: amintiri vagi, volatile. Ea poate să-şi schimbesensul şi cauzele; ea alege, trădează, cenzurează. Memoria deţineputerea de a imagina, adică de a putea să producă imagini, de areprezenta lucruri care ocupă spaţiul, de a aduce la suprafaţă ceeace este absent.
Sf. Augustin a spus că "memoria este prezentul trecutului", învreme ce ea, dimpotrivă, se sustrage timpului şi trecutului.
- Să revenim la imaginea cu ţiganii ursari.
- Cum am spus, pictura cu pricina este o "secvenţă" de memoriedisponibilă astăzi. A o parcurge înseamnă că ne-am hotărât să ne"îndrăznim" viitorul.
- Ceea ce spuneţi pare un discurs mai degrabă literar...
- E drept, spun cuvinte. Vedeţi, spre deosebire de arhitect şide inginer, care lasă în urma lor vizibilul, spre deosebire şi decel care ocupă o poziţie pentru că a fost ales şi care aparţinecelor care au votat pentru el, eu sunt acela care, cu ajutorulcuvintelor, al cuvintelor scrise, al cuvintelor rostite, aducadierea vântului, a vântului care va fi dat uitării atunci cândvelele vor fi mânat corabia spre un destin determinat şi dorit decătre cel ales. Aceasta e meseria mea, meserie în care mă călăuzescdupă trei reflecţii: cea al lui André Chastel (istoric de artăfrancez, 1912-1990, n.ZD.), care ne îndeamnă "să aflăm o legăturăîntre operă şi loc, între arhitectură şi sit, între sit şi spaţiullocuit"; cea a lui Pierre Nora (istoric contemporan, membru alAcademiei Franceze, n.ZD.), care "înrădăcineză memoria în concret,în spaţiu, în gest, în imagine şi în obiect" şi cea a lui PaulVirilio (urbanist francez contemporan, n.ZD.), care ne impune să"gândim trecutul plecând de la viitor."
- Ne spuneţi acum povestea ursarilor?
- Cum se ştie, Horezu este o mică localitate din Subcarpaţiiromâneşti. Ne aflăm în satul Covreşti, lângă Horezu, în primajumătate a secolului al XIX-lea, când religia se afla în centrulvieţii comunităţii. Icoana şi ritul ortodox marchează şi ritmeazătimpul şi teritoriul. A construi o biserică, propria biserică,mobilizează comunitatea şi îi marchează apartenenţa. Aici, înaceastă Europă de Est, ea va fi reperul locuirii, un semn alapartenenţei colective. Au fost mobilizaţi meseriaşii şi mână delucru. Lipsesc însă banii necesari terminării edificiului. Înlocalitate sosesc ţiganii ursari, cu gând să ofere localnicilorcâteva reprezentaţii. Aceşti nomazi n-au fost încă sloboziţi, legeava fi dată abia peste 40 de ani, cei mai mulţi dintre ei suntiobagi pe pământurile mănăstirilor şi ale boierilor. Cei desprecare vorbim vin şi pleacă, dar nu sunt primiţi ca nişte"locuitori", sunt priviţi ca fiind "diferiţi". Cum spuneam, lipsescbanii pentru isprăvirea bisericii, iar ursarii ştiu acest lucru.Aşa că propun să ofere ei banii necesari. Comunitaea ezită,bâjbâie, oamenii se sfătuiesc iar în cele din urmă acceptă. Înacest moment, ţiganii pun o condiţie: să fie reprezentaţi într-opictură plasată pe unul dintre pereţii exteriori ai bisericii. Înacest mod, prin imaginea lor, pe care monumentul o absoarbe, eidevin membri ai comunităţii, în pofida oricăror prejudecăţi. Aufost instalaţi şi s-au impus ca locuitori ai cetăţii şi auprilejuit astfel constituirea unui nou sens al acestei biserici şial enoriaşilor ei. Plecând de la acest eveniment eu lucrez azi,după două secole, împreună cu o seamă de artişti contemporani,propunând să privim cu atenţie această pictură de dimensiunimodeste (1 x 1,20 m), astfel încât s-o scoatem din statutul săuistoric şi s-o angajăm într-o memorie prospectivă, căutând astfelsă înţelegem ce reprezintă astăzi noii "ursari", adică alogenii,străinii.
- Tema alogenului este una din ce în ce mai actuală, din păcate."Scoaterea" din istorie a unei întâmplări de demult şi "instalarea"sa în memorie poate avea consecinţe în prezent?
- Eu consider că istoria presupune analiză şi discurs critic. Dealtfel, Roland Barthes spunea: "Istoria nu se întrupează decât dacăo privim şi, ca să o privim, trebuie să fim excluşi din ea."Memoria instalează amintirea în sacru, în vreme ce istoria o dă învileag.
Astăzi, memoria şi istoria ezită: în vreme ce veacul al XIX-leaeste considerat, în Europa, ca fiind cel al istoriei, odată cu celde-al doilea război mondial am pătruns în secolul memoriei (pânăîntr-atât încât am ajuns să confundăm rolul memoriei cu cel alistoriei). În anumite locuri ale memoriei se cuibăreşte pierdereasentimentului de continuitate dintre trecut şi prezent.
Or, ca să trăim memoria se cuvine mai întâi să ne însuşim trecutul,poveştile, influenţele, manifestările şi reprezentările sale,pentru ca apoi să ne eliberăm de ele. Atunci, acest trecut poate fidepăşit conservându-l, transformându-l, reutilizându-l, ba chiardistrugând-l spre a ne înscrie în viitorul prezentului. Acesteasunt "consecinţele" despre care vorbeaţi.
- Aţi fost şi sunteţi implicat într-o sumedenie de proiecteculturale. Termenul este destul de larg şi oarecum abstract. Puteţisă-i conferiţi ceva mai multă concreteţe?
- Termenul de "cultură" vine din latinescul "colere", careînseamnă deopotrivă "a locui" şi "a cultiva". Această etimologie neîngăduie să pricepem, pe de-o parte în ce măsură cultura este intimlegată de un teritoriu, ea neputând fi universală decât dacăprovine de undeva. Pe de altă parte, prin sensul de "locuire"înţelegem că, niciodată, cultura nu poate exista în absenţa omului,că ea conferă identitate fiinţei sale, casei, oraşului şi vecinilorsăi. Cultura, un sinonim al civilizaţiei, se opune culturii caprivilegiu.
Cultura, memoria, teritoriul ne solicită să conferim duratătimpului. Orice proiect există împreună cu o durată care îi estespecifică. O aminteşte şi Aristotel: "memoria înseamnă timp". Or,astăzi, comanditarul, adică cel care permite unui proiect să seexprime, şi adesea omul politic, ascultă de un alt timp: cel almandatului lor electoral, acela acordat de cetăţean. Un proiectreuşit de teritoriu, în afară de faptul că permite armonizareacomanditarului, a realizatorilor şi a locuitorilor, doreşte săpoată fi conjugat la toate timpurile: acela al memoriei şi acela alviitorului, la timpul fiecăruia şi la timpul celorlalţi. De aceea,pentru reuşita unui proiect, ar trebui să intersectăm timpurileinstantanee şi concomitente, sincronia şi timpurile cronologice,diacronia. Cu atât mai mult cu cât axa politică nu este cea aprofesionistului şi nu este nici cea a locuitorilor, istoria unoranu este şi istoria celorlalţi, iar memoria unora este diferită de aaltora. Prin urmare, trebuie identificate punctele de conjuncţieutile vieţii unui proiect.
- În munca dumneavoastră operaţi cu elemente de patrimoniu(material şi imaterial). A schimbat actuala politică demondializare, de globalizare, înţelesul acestui termen/concept?
- În secolul al XII-lea, patrimoniul reprezenta un bun familialsau ansamblul bunurilor aparţinând unui "pater familias". Cuvântula străbătut secolele, acumulând înţelesuri care l-au condus spre oglobalizare semantică dar şi către ambiguităţi, interpretări şidispersiuni de sens. Astăzi, "patrimoniu" a devenit un termengeneric. Mondializarea foloseşte acest cuvânt declinându-l la moduleconomic sau la cel turistic, etnologic şi/sau genetic. El sereferă atât la obiective naturale cât şi la tradiţii, credinţereligioase, opere culturale. E material sau imaterial; poate fijustificat printr-un interes istoric, ştiinţific, artistic,afectiv, identitar, de marketing. Acesta este spiritul în careUNESCO a consacrat, în 1972, patrimoniul în cadrul Convenţieipentru protejarea patrimoniului mondial (cultural şinatural).
Occidentul a impus ţărilor din aşa-numita lume a treia, astăzi ţăriîn curs de dezvoltare, să desemneze anumite monumente, anumitesituri, spre a constitui un aşa-zis "Patrimoniu mondial". Aceastareprezintă o manifestare a mondializării, un artificiu care aduceatingere demnităţii, diferenţei.
Centrul Patrimoniului mondial susţine: "ceea ce face excepţionalconceptul de Patrimoniu mondial este aplicabilitatea sa universală.Siturile Patrimoniului mondial aparţin tuturor popoarelor lumii,fără a se ţine seama de teritoriul pe care sunt situate."
Lucru pe care, Claude Levi-Strauss l-a contrazis, avant la lettre,în 1952: "Nu există, nu poate să existe o civilizaţie mondială, însensul absolut care este conferit acestui termen, fiindcăcivilizaţia presupune coexistenţa unor culturi ce îşi oferă întreele mximum de diversitate, şi constă chiar în aceastăcoexistenţă."
Daca astăzi, în epoca realităţii virtuale, a vorbi despre monumentistoric a devenit desuet, instalarea patrimoniului în mondial îlgoleşte pe acesta de substanţă şi de apartenenţă.
Monumentul, unul dintre actorii vii ai cetăţii, dispare astfel învocabula "patrimoniu" şi devine o comoară "fosilizată", pusă înprofitul industriei turistice.
- Cum consideraţi că ar trebui percepuţi termenii de "monument"şi "patrimoniu" în secolul XXI?
- În anul 2010, mai mult de jumătate din populaţia lumiilocuieşte în oraş. Oraşul, centrul oraşului a devenit un monument.Monumentul a devenit patrimoniu, iar oraşul se străduieşte săimpună o imagine. Spre a face şi a trăi oraşul trebuie întâi detoate resuscitate politicile, cu oamenii politici, trebuieabandonată vederea de sus, ar trebui calculaţi paşii spre a neobliga să avem o viziune a viitorului, rămânând în contact cuprezentul.
S-a spus că, în Evul Mediu, oraşul occidental a fost un spaţiu decontact, în epoca clasică un spaţiu al spectacolului, în secoleleXIX şi XX un spaţiu al circulaţiei, iar astăzi oraşul a devenit unspaţiu al conexiunilor. De-a lungul întregii sale evoluţii, oraşula fost o "fabrică de spaţii" care a înlesnit producerea legăturilorsociale.
Pentru ca un oraş să existe, se cuvine ca locuitorii săi să serecunoască în proiectul său sau în dezbaterile sale. Oraşulreprezintă voinţa oamenilor de a împărtăşi o viziune asupra lumii.Dezvoltarea unui oraş merge de la teren spre teritoriu - terenuleste spaţiul pe care omul îl parcurge cu piciorul, acolo unde îşiînscrie urma propriei istorii şi monumentele. Teritoriul reprezintădimensiunea umană şi politică pe care el o conferă spaţiului pecare-l ocupă. Terenul şi teritoriul reprezintă asamblajul intim alistoriei şi al modernităţii. Ele generează legitimitate.
- Mie îmi pare că încercările de "recuperare" a trecutuluitransformă din ce în ce mai mult prezentul într-un soi de"insectar" de monumente.
- Acesta este fondul problemei: ar trebui făcută întotdeaunaalegerea între o muzeificare a monumentului (negând astfelteritoriul care-l găzduieşte) şi ipoteza pe care o exprima încă dela începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-leaViollet-le-Duc (celebru arhitect francez, 1814-1879, n.ZD.): "celmai bun mijloc de a conserva un edificiu este acela de a-i găsi oîntrebuinţare."
Foto:
1. Richard Edwards (fotografie de Guy Vacheret)
2, 3. Biserica din Covreşti, Vâlcea
4, 5. Fresca reprezentând ţiganii ursari
6. Fresca, după restaurare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
