La inceputul anilor '90, cand neocomunistii proaspat instalati la putere spulberasera sperantele "golanilor" ciomagiti cu salbaticie de minerii chemati sa faca ordine in tara, cativa tineri de la universitatea ieseana puneau la cale (cine nu a trecut prin asta?) editarea unei gazete unde sa se poata exprima liberi.
O gazeta nici anchilozat academica, nici avangardista, dar serioasa si vie, in spiritul Opiniei studentesti si al Dialogului de altadata. Din grup faceau parte, in afara de insignifianta persoana a celui ce semneaza randurile de fata, Constantin Acosmei si Christian Tanasescu, poeti in toata puterea cuvantului, cu volume de versuri incheiate la toti nasturii, numai bune de publicat. Echipa era, totusi, prea mica si lipsita de experienta. Nici unul dintre noi nu mai lucrase vreodata la o revista. De aceea, probabil, nici nu am izbutit sa convingem pe nimeni de viabilitatea proiectului.
Din inertia discutiilor sterile ne-a scos insa descoperirea entuziasmanta a unui manuscris care circula, printre studenti, in copie dactilografiata. Textele ne-au impresionat teribil, mai ales prin puternica vana etica ce articula un mesaj fara echivoc, in raspar cu ipocrizia asa-numitei "rezistente prin cultura" vehiculata insistent de intelectualii cu trecutul patat. Volumul se intitula Scrieri alese si aparuse la editura Pan (in 1992), intr-un tiraj de 50 de exemplare, la pretul (fabulos pe atunci) de 1.000.000 de lei. De la Christian Tanasescu, ceva mai in varsta decat noi, ceilalti, abia aterizati pe bancile facultatii, aflasem ca autorul se numeste Ovidiu Nimigean, care chiar in acea vreme (era in toamna lui 1993) demisiona din postul de asistent universitar. Curajosul gest ne castigase de la inceput admiratia. Asteptam cu sufletul la gura sa-l intalnim pe cel ce, in mintea noastra, devenise deja o figura eroica, de opozant intratabil, martir al unei cauze nobile. Prilejul nu intarzie mult.
Nimigean avea atunci in jur de 30 de ani si o alura atletica, de muschetar cu tunsoare bine ingrijita si mustacioara a la d'Artagnan, cu varfurile rasucite obraznic, catand in jur mefient prin niste lentile groase ce-i micsorau globurile ochilor si-i dadeau un aer distrat, cand mucalit, cand sfidator ironic, de flacau neastamparat, pus pe harta. Expansiv, se plasa firesc in centrul atentiei, fara sa lase impresia ca ar uzurpa dreptul cuvenit altcuiva. M-a cucerit de la prima intalnire, dar in cu totul alta maniera decat asa cum m-as fi asteptat, cunoscandu-l din scris. Constient de propria valoare, cultiva probabil narcisismul ca pe un fel de exercitiu terapeutic, din teama de a nu se lasa inselat de parerea celorlalti, de care avea totusi (dar asta mi s-a revelat ulterior) mai multa nevoie decat i-ar fi placut sa creada. Si cand l-am intalnit, si dupa aceea, se vedea ca nu-i place singuratatea, ca vrea sa dialogheze, sa iasa la rampa.
Inzestrat cu un dar al rasului urias, vedea intotdeauna in lucruri latura ludica, pe o gama foarte variata, de la comicul cel mai nevinovat la contorsiunile grotesti, cu tenta scatologica. Spunea (mai in gluma, mai in serios) ca poetul e un iluminat, chemat sa experimenteze limita mistica. Din teama de a nu parea superficial, in propriii ochi mai cu seama, isi reprima natura joculatorie, de prestidigitator naravas. Voia sa scoata mereu in evidenta suferinta, disperarea, de parca n-ar fi fost un lucru de la sine inteles ca arta se face cu sange. Didactic, punea mana pe bisturiu, insotind fiecare incizie de amanuntite explicatii, nu cumva sa se creada, Doamne fereste!, altceva. Concluzia fiind previzibila, demonstratia devenea de fapt un spectacol pur gratuit, fara alta miza decat aceea a etalarii propriei virtuozitati. Poetul potrivea cuvintele dupa niste reguli numai de el stiute, desi e posibil sa fie la mijloc mai curand un talent nativ iesit din comun, care, grefat pe fondul sangvinar-ciclotimic, sa lase impresia celei mai vii spontaneitati. In fine, vorbea ca din carte. Atunci, ca si azi.
Anii au trecut. In parul, strans de mult intr-o coada pe spate, si in barba lasata sa creasca (rezonabil!) i-au aparut niste suvite albe. Altfel, obrazul a ramas neted si trupul pastreaza in exterior aceeasi forma sportiva. Nuantele nu mai e dispus sa le accepte pentru ca, patit, banuieste in spatele lor ezitarea, eschivele dubioase, lasitatea. Pe oameni obisnuia sa-i judece dupa talentul lor literar, pentru a constata (tarziu, e drept) ca talentul nu e si o garantie morala. Oricum, in pofida tuturor esecurilor si dezamagirilor care ar fi trebuit sa-l descurajeze, Nimigean a ramas consecvent cu sine. Semneaza, cand i se pare necesar (prilejurile nu lipsesc), proteste. Scrie in continuare poezii. I-ar sta insa minunat si in postura de profesor universitar, la care a renuntat candva, revoltat de coercitiile sistemului. Timpul inca nu e pierdut...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
