A fost odată ca niciodată... un altfel de Bucureşti. Oraşul acela, pe care ni-l amintim ca prin vis, neamputat în fiinţa lui istorică, trăia prin cartiere pline de energie şi verdeaţă, majoritatea construite în timpul marelui avânt economic dinaintea primei conflagraţii mondiale, prin pieţe şi teatre (precum cel de „Operetă” – de fapt un teatru construit pe banii unor mari actori, printre care Lucia Sturdza Bulandra) din care aşa de multe au dispărut în negura timpului. Dar istoria acelei capitale a României însemna nu numai construcţiile sale, de a căror valoare încă mai ne putem da seama sau fapte de istorie internaţională, grandilocventă, ci şi concertele sale, spectacolele de teatru sau de revistă care susţineau bucuria de-a trăi a unor întregi generaţii. Undeva, în spatele mişcării browniene a nimicurilor politice prezente care sufocă valorile societăţii, există spiritul unei Românii vii, pe care avem datoria să nu o lăsăm să plece.
Între acei bucureşteni de generaţii care erau una cu spiritul plin de vitalitate, umor şi voioşie de neabătut al acestui gen unic de orăşeni – aşa cum există, încă, parizieni, new-yorkezi sau londonezi (mărturisesc că primul care mi-a atras atenţia, indirect, asupra existenţei acestui gen specific, a fost Alexandru Paleologu, chiar într-un interviu pe care l-am publicat în paginile acestui ziar ) – se număra compozitorul Henry Mălineanu care exprima prin muzica sa, excepţional, ethosul publicului bucureştean. Neabătut în spirit nici de prigoana extremei drepte, când a continuat să compună minunat, şlagăre precum „Astă-seară mă fac praf” (al cărui autor a trebuit să apară, atât la text cât şi la muzică, Tudor Muşatescu!), nici de ascensiunea imbecilizantă a comunismului, când muzica sa deschidea în continuare, larg, porţile visului, ale lumii şi depărtărilor dezgrăniţuite, Henry Mălineanu a fost un artist cunoscut şi iubit. De multe ori auzeai câte-un bucureştean încurajându-se la câte-un efort cu fraza „Hop şi-aşa...de Mălineanu!”, sunt octogenari care-i ştiu cântecele interbelice (e de-ajuns să audă începutul şi continuă melodia care le-a înveselit inima), sunt tineri care-i fredonează melodia „Cum am ajuns să te iubesc” cântată de Ştefan Bănică Jr., dar nu ştiu cine e compozitorul... Acel Bucureşti minunat, cosmopolit, acel Mic Paris, nu e decât arareori evocat în spectacole şi încă prin producţii care amintesc mai degrabă marginile oraşului de altădată; în schimb, s-au găsit resurse şi bani ca să se facă un spectacol strident după un film excepţional – „Chicago” – cu care, cine ştie, ce empatii ne-am putea regăsi...
La 18 mai, orele 18,30, Fundaţia Henry Mălineanu, www.henrymalineanu.ro, creaţie a fiilor artistului, extrem de prezentă în zeci de evenimente culturale de mare ţinută – printre care Festivalul Filmului Evreiesc, Gala Mihail Jora – va avea lansarea oficială în Aula Palatului Cantacuzino, la sediul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, ocazie cu care Dimitri Malignan, unul din nepoţii compozitorului, va susţine un recital extraordinar de pian, ca proaspăt absolvent al École Normale de Musique „Alfred Cortot” din Paris.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
