Sună telefonul şi ştiu că aveau să o ucidă. Ştiu cu atâta certitudine, încât rămase nemişcată, cu aparatul de ras în aer, cu părul lipit de faţă, în aburul apei fierbinţi ce picura pe faianţă. Bip-bip. Se opri şi tăcu mâlc, ţinându-şi răsuflarea, ca şi cum nemişcarea sau tăcerea ar fi putut schimba cursul celor deja întâmplate. Bip-bip. Se afla în cadă, depilându-şi piciorul drept, cu apa plină de săpun ajungându-i până la brâu, iar pielea ei goală se înfioră de parcă tocmai ar fi izbucnit robinetul cu apă rece. Bip-bip. La combina muzicală din dormitor, Los Tigres del Norte cântau istorisiri despre Camelia la Tejana. Trădarea şi contrabanda, spuneau ei, sunt de nedespărţit. Se temuse mereu că aceste cântece erau nişte semne prevestitoare, iar acum, dintr-odată, deveniseră realitate sumbră şi ameninţare. Blondul o luase peste picior pe chestia asta; dar sunetul acela îi dădea dreptate ei, şi i-o refuza Blondului. Îi refuza dreptatea şi mai multe alte lucruri. Bip-bip. Lăsă din mână aparatul de ras, ieşi încet din cadă şi merse, lăsând urme de apă, până în dormitor. Telefonul era pe cuvertură, mic, negru şi sinistru. Îl privi fără să-l atingă. Bip-bip. Îngrozită. Bip-bip. Ţârâitul său se amesteca cu textul cântecului, ca şi când ar fi făcut parte din el. Deoarece contrabandiştii, spuneau în continuare Los Tigres, nu iartă nimic. Blondul folosise aceleaşi cuvinte, râzând cum obişnuia el să facă, în timp ce îi mângâia ceafa şi îi arunca telefonul în poală. Dacă vreodată sună, înseamnă că eu voi fi mort. Atunci, fugi. Cât poţi, negruţo. Fugi şi nu te opri, fiindcă eu n-am să fiu acolo să te ajut. Iar dacă ajungi vie, oriunde ai ajunge, trage o tequila în amintirea mea. Pentru momentele noastre bune, scumpete. Pentru momentele noastre bune. Atât de iresponsabil şi de curajos era Blondul Dávila. Virtuozul de pe Cessna. Regele pistei scurte, îl numeau prietenii şi, de asemenea, don Epifanio Vargas: în stare să ridice avionete în trei sute de metri, cu pachetele lor de zăpadă şi de mieluşel fără pureci, şi să zboare razant peste apă în nopţi negre, în susul şi în josul frontierei, eludând radarele poliţiei federale şi vulturii de la DEA. În stare, de asemenea, să trăiască pe muchie de cuţit, jucându-şi propriile cărţi pe la spatele şefilor. Şi în stare să piardă.
Nu recunoscu vocea. Blondul avea prieteni, iar unii erau credincioşi, obligaţi de codul din vremurile când treceau marijuana şi pungi cu de-aia fină în jantele maşinilor prin El Paso, îndreptându-se spre Uniunea Americană. Putea fi oricare dintre ei: poate Rotas Adevăratul sau Ramiro Vásquez. Nu-l recunoscu pe cel care suna, şi nici n-avea nevoie, fiindcă mesajul era clar. L-au spart pe Blond, repetă vocea. L-au omorât, şi pe vărul lui la fel. Acum urmează familia vărului lui şi tu. Aşa că fugi cât poţi. Fugi şi nu te mai opri. Apoi convorbirea se întrerupse, iar ea îşi privi picioarele ude pe parchet, îşi dădu seama că tremura de frig şi de frică şi se gândi că, oricine sunase, repetase chiar cuvintele Blondului. Şi-l închipui încuviinţând atent, prin fumul de trabuc şi printre paharele dintr-o cârciumă, cu Blondul în faţa lui, arzând marijuana şi ţinându-şi picioarele încrucişate sub masă, aşa cum obişnuia să se aşeze, cu cizmele de cowboy din piele de şarpe cu vârfuri ascuţite, cu eşarfa la gulerul cămăşii, cu scurta de pilot pe spătarul scaunului, cu părul blond tuns zero, cu zâmbetul caustic şi sigur. Fă asta pentru mine, camarade, dacă au să mă facă arşice. Să-i spui să fugă şi să nu se mai oprească, fiindcă or să vrea să o sece şi pe ea.
Panica apăru pe neaşteptate, mult deosebită de spaima rece pe care o simţise înainte. Acum fu o explozie de zăpăceală şi de nebunie seacă, scurtă, care o făcu să ţipe, punându-şi mâinile în cap. Picioarele nu erau în stare să o susţină, aşa că îşi dădu drumul să cadă pe pat. Privi împrejur: marginile albe şi aurii ale spetezei, tablourile de pe pereţi cu peisaje superbe şi cu perechi plimbându-se în apusuri de soare, bibelourile din porţelan pe care le colecţionase ca să le alinieze pe consolă, cu intenţia ca acest cămin al lor să fie frumos şi confortabil. Ştiu că nu mai era un cămin şi că în câteva minute avea să devină o capcană. Se văzu în oglinda mare a dulapului: goală, udă, cu părul închis la culoare lipit de faţă, iar printre şuviţe ochii ei negri larg deschişi, ieşiţi din orbite de groază. Fugi şi nu te opri, spuseseră Blondul şi vocea care repeta cuvintele Blondului. Atunci o luă la fugă.
Întotdeauna crezusem că narcomelodiile mexicane erau nişte cântece şi nimic mai mult, iar Contele de Monte Cristo era un roman şi nimic mai mult. I-am spus acest lucru Teresei Mendoza în ultima zi, când a acceptat să mă primească, înconjurată de bodyguarzi şi de poliţişti, în casa în care locuia, din cartierul Chapultepec, statul Sinaloa. L-am pomenit pe Edmond Dantès, întrebând-o dacă citise cartea, iar ea mi-a adresat o privire tăcută, atât de lungă încât m-am temut că discuţia noastră avea să se termine chiar atunci. Apoi s-a întors către ploaia care lovea în geamuri şi nu ştiu dacă o umbră a luminii cenuşii de afară ori un zâmbet îngândurat i-a desenat pe buze o expresie stranie şi crudă.
- Nu citesc cărţi, a spus ea.
Am ştiut că minţea, la fel cum, fără îndoială, o făcuse de o infinitate de ori în ultimii doisprezece ani. Însă n-am vrut să par nelalocul meu, aşa încât am schimbat subiectul. Lungul ei drum dus-întors conţinea episoade ce mă interesau cu mult mai mult decât lecturile femeii pe care, în sfârşit, o aveam în faţă, după ce îi umblasem pe urme pe trei continente în ultimele opt luni. A spune că eram decepţionat ar fi inexact. Îndeobşte, realitatea nu se ridică la nivelul legendelor; în meseria mea însă, cuvântul "decepţie" este întotdeauna relativ: realitatea şi legenda sunt simplu material de lucru. Problema rezidă în faptul că e imposibil să trăieşti săptămâni şi luni la rând obsedat practic de cineva, fără să-ţi faci o idee proprie, definită şi, desigur, inexactă, asupra subiectului în chestiune. O idee care ţi se instalează în cap cu atâta forţă şi verosimilitate, încât mai apoi e dificil, şi chiar inutil, să o modifici în principiu. În plus, noi, scriitorii, avem privilegiul că aceia care ne citesc preiau cu o uşurinţă surprinzătoare punctul nostru de vedere. Iată de ce, în acea dimineaţă ploioasă, la Culiacán, ştiam că femeia aflată în faţa mea nu avea să mai fie niciodată adevărata Teresa Mendoza, ci o alta care o înlocuia, în parte creată de mine: aceea a cărei poveste o reconstituisem după ce o recuperasem, bucată cu bucată, incompletă şi contradictorie, de la cei care au cunoscut-o, au urât-o sau au iubit-o.
- Pentru ce aţi venit? m-a întrebat.
- Îmi lipseşte un episod din viaţa dumneavoastră. Cel mai important.
- Ia te uită! Un episod, ziceţi.
- Întocmai.
Luase un pachet de Faros de pe masă şi apropia de o ţigară flacăra unei brichete din plastic ieftine, după ce făcuse un gest pentru a-l opri pe bărbatul aşezat la celălalt capăt al încăperii, care se ridica grăbit, cu mâna stângă în buzunarul hainei: un tip matur, solid, mai curând gras, cu părul foarte negru şi cu o mustaţă mexicană stufoasă.
- Cel mai important?
Puse tutunul şi bricheta pe masă, în perfectă simetrie, fără să-mi ofere. Ceea ce mi-a fost indiferent, pentru că nu fumez. Acolo se mai aflau două pachete, o scrumieră şi un pistol.
- Aşa trebuie să fie, într-adevăr, adăugă ea, dacă vă încumetaţi să veniţi astăzi aici.
Am privit pistolul. Un Sig Sauer. Elveţian. Cincisprezece gloanţe de 9 parabellum pe încărcător, în king-kong. Şi trei încărcătoare pline. Vârfurile aurii ale proiectilelor erau groase ca nişte ghinde.
- Da, am răspuns eu domol. Acum doi ani. Sinaloa.
Din nou privirea tăcută. Ştia de mine, întrucât în lumea ei asta se putea obţine cu bani. Şi, în plus, cu trei săptămâni în urmă îi trimisesem o copie a textului meu neterminat. Era momeala. Cartea de vizită pentru a completa istorisirea.
- De ce ar trebui să vi-l povestesc?
- Pentru că am muncit mult la povestea dumneavoastră.
Se opri să mă privească prin fumul ţigării, cu ochii uşor mijiţi, precum măştile indiene din Marele Templu. Apoi se ridică şi se duse până la bar, de unde reveni cu o sticlă de Herradura Reposado şi cu două pahare mici şi subţiri, din acelea pe care mexicanii le numesc caballitos. Era îmbrăcată cu nişte pantaloni comozi din in închis la culoare, bluză neagră şi sandale, şi am constatat că nu purta bijuterii, nici colier, nici ceas; doar o brăţară cu şapte inele de argint la încheietura mâinii drepte. Cu doi ani în urmă - articolele decupate din presă erau în camera mea din hotelul San Marcos - revista ¡Hola! o inclusese printre cele mai elegante douăzeci de femei din Spania, în aceeaşi perioadă în care El Mundo informa despre ultima investigaţie judiciară asupra afacerilor ei pe Costa del Sol şi a legăturilor ei cu narcotraficul. În fotografia publicată pe prima pagină, o zăreai îndărătul geamului unui automobil, protejată împotriva reporterilor de mai mulţi bodyguarzi cu ochelari fumurii. Unul dintre ei era grasul mustăcios care stătea acum aşezat în celălalt capăt al încăperii, privindu-mă de departe ca şi cum nu m-ar fi privit.
- Aţi muncit mult, repetă ea gânditoare, turnând tequila în pahare.
- Întocmai.
Luă o înghiţitură scurtă, în picioare, fără să-şi mute privirea de la mine. Era mai scundă decât părea în fotografii sau la televizor, însă mişcările ei erau tot liniştite şi sigure: fiecare gest părea să se înlănţuie cu următorul în mod firesc, fără nici o improvizaţie sau ezitare. Poate că de-acum nu mai ezită niciodată, m-am gândit imediat. Am constatat că, la treizeci şi cinci de ani, era oarecum atrăgătoare. Mai puţin, poate, decât în fotografiile recente şi în cele pe care le văzusem eu, ici şi colo, păstrate de cei care au cunoscut-o de cealaltă parte a Atlanticului. Printre acestea, fruntea şi profilul ei, în alb-negru, pe o veche fişă a poliţiei de la comisariatul din Algeciras. De asemenea, casete video, imagini neclare, care se terminau mereu cu nişte gorile grosolane intrând în cadru pentru a îndepărta violent obiectivul. Iar în toate, ea, cu distinsul ei aspect actual, aproape întotdeauna îmbrăcată în culori închise şi purtând ochelari fumurii, urca sau cobora din automobile scumpe, apărea ştearsă din cauza granulaţiei teleobiectivului, pe o terasă din Marbella, ori făcea plajă pe puntea unui iaht mare şi alb ca zăpada: Regina Sudului şi legenda ei. Care apărea în paginile de evenimente mondene şi, în acelaşi timp, în cele de ştiri. Însă mai era o fotografie, despre a cărei existenţă n-aveam habar; şi, înainte de a ieşi din acea casă, două ore mai târziu, Teresa Mendoza s-a hotărât pe neaşteptate să mi-o arate: o fotografie foarte mototolită şi lipită pe verso cu bandă adezivă, pe care, în cele din urmă, a aşezat-o pe masă, între scrumiera plină ochi şi sticla de tequila din care ea singură golise două treimi, şi Sig Sauerul cu trei încărcătoare care stătea acolo ca un semn prevestitor - de fapt, era o acceptare fatalistă - a ceea ce avea să se întâmple chiar în acea noapte. În privinţa ultimei fotografii, de fapt era vorba despre cea mai veche, şi era numai o jumătate de fotografie, întrucât lipsea toată partea stângă: din aceasta se putea vedea braţul unui bărbat, adâncit în mâneca unei scurte de pilot, petrecut peste umerii unei tinere brunete, subţiri, cu părul negru bogat şi cu ochii mari. Tânăra trebuie că avea douăzeci şi ceva de ani: purta pantaloni foarte strâmţi şi o geacă de blugi urâtă, cu guler din blană de miel, şi privea spre cameră cu o grimasă indecisă, ceva la jumătatea drumului către un zâmbet, ori poate dinspre un zâmbet. Am observat că, în ciuda machiajului vulgar, excesiv, pupilele întunecate aveau o privire inocentă sau vulnerabilă; iar acest fapt accentua tinereţea chipului oval, ochii terminaţi uşor în vârf de migdală, gura foarte conturată, vechile şi estompatele picături de sânge indian manifestându-se în nas, în nuanţa mată al pielii, în aroganţa bărbiei ridicate. Acea tânără nu era frumoasă, dar era deosebită, m-am gândit. Avea o frumuseţe incompletă sau îndepărtată, ca şi cum s-ar fi diluat treptat de-a lungul mai multor generaţii, până ce a lăsat doar câteva trăsături răzleţe ale unei vechi splendori. Şi acea fragilitate oarecum senină, ori încrezătoare. Dacă n-aş fi fost familiarizat cu personajul, acea fragilitate m-ar fi înduioşat. Presupun.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
