- Având în vedere noua dumneavoastră strategie - aţi promis că o aduceţi pe Alina Cojocaru, ceea ce aţi şi făcut, l-aţi adus pe Johann Kobborg pentru a conduce Baletul, mizaţi pe artişti străini...
- Şi români. Români plecaţi în străinătate. Artişti de talie internaţională pe care trebuie tot timpul să-i aducem acasă. Ei nu uită că sunt români, dar uităm noi că există.
- Având în vedere această strategie, numărul biletelor vândute la Operă a crescut?
- Da, absolut. Am fost surprins la un spectacol, care a fost acum două săptămâni - Mozart. La Mozart, oamenii nu vin atât de mult în România. Nu ştiu de ce, Mozart nu are atâta priză precum operele italiene, de exemplu. Dar am avut un spectacol în care a fost sala plină miercurea sau joia, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată cu acel spectacol. Am făcut într-adevăr o promovare foarte bună, cu ajutorul copiilor din Departamentul de Marketing şi Comunicare, şi, în acelaşi timp, am încercat să diversificăm modurile de expresie a comunicării, să încercăm să o facem cât mai vizuală, cât mai în direct cu publicul, pe de-o parte. Pe de altă parte, cea mai bună comunicare e, până la urmă, ceea ce spuneaţi şi dumneavoastră: oameni vin, constată o schimbare, dacă le place, continuă să vină. Încercăm să facem din Operă o Operă deschisă, o Operă cu uşile deschise, în care în permanenţă se poate intra pe oriunde, nu să avem o singură intrare ultrasecurizată, prin care să intri şi să te simţi stingher, ci, dimpotrivă, să deschidem uşile din faţă, toate trei, porţile mari deschise, având diverse servicii pe care vrem să le oferim în continuare spectatorilor. De la posibilitatea de a bea un pahar de şampanie în pauză până la posibilitatea de a achiziţiona nişte bilete puţin mai scumpe pentru persoanele mai privilegiate, care au mai mulţi bani, dar care primesc în schimbul acelui bilet şi alte servicii, pentru posibilitatea ca spectatorul să îşi lase copilul într-un spaţiu special amenajat în care în timpul spectacolului să fie preluat de artişti ai operei, să fie iniţiat în anumite taine ale spectacolului muzical. Acest lucru a avut un mare, mare succes. Avem bilete vândute la aceste evenimente. E un serviciu pe care doar noi îl furnizăm, în Bucureşti cel puţin, nu ştiu în ţară şi care fidelizează un anumit tip de public, plus că formează altul - micii copii care au obişnuinţa de a veni la Operă astfel. Chiar dacă la început nu pentru a vedea spectacolul în sine, ci pentru activităţi conexe.
Vom deschide o librărie, care nu va vinde doar cărţi şi CD-uri, ci şi obiecte promoţionale, produse de operă în acest sens. Un muzeu. Muzeul există de foarte mult timp, dar a îmbătrânit, acum îl refacem. Mai facem pe lângă muzeu şi nişte instalaţii, pentru că muzeul, după cum îi spune şi numele, te trimite către o zonă puţin arhaică, puţin îmbătrânită, în care sunt obiecte vechi şi te uiţi la ele aşa fără dinamică. Pentru a-l putea dinamiza, intenţia noastră este de a face în jurul fiecărui eveniment important un tip de instalaţii vizuale, mai puţin muzeificate, mai vii, cum a fost, de exemplu, la „Rigoletto”, instalaţie pe o puteţi urmări şi acum, în care treci ca printr-un labirint şi vezi o serie de lucruri prin prisma unor personaje din această operă. Şi multe, multe altele.
Încercăm să arătăm oamenilor că Opera nu e doar o instituţie de spectacole, ci un furnizor de opinii artistice, educative, culturale, mai ample puţin, pentru că e, totuşi, o clădire, aflată în centrul Bucureştiului şi nu o poţi deschide doar patru ore timp de patru zile sau cinci pe săptămână. Cred că merită mai mult publicul din Bucureşti şi pe modelul - repet, nimic nu e inventatat - pe modelul altor teatre importante din lume, unde poţi să faci o serie de lucruri în timpul zilei în clădirile respective, aceleaşi lucruri vrem şi noi să facem. Vedeţi, toate aceste acţiuni adunate, poate unele par mai puţin importante sau lipsite de impact, poate altele par importante, toate acestea, încetul cu încetul adunate, cresc publicul spectator. Deşi, în mod paradoxal, anul acesta, noi am diminuat numărul de spectacole, încasările au crescut, pentru că au venit mai mulţi oameni la spectacol şi pe anumite categorii de preţuri, noi am mărit încet biletele. Oricum, suntem la nişte preţuri extrem de mici faţă de ce înseamnă costurile unui spectacol sau faţă de ce înseamnă preţurile comparative cu alte ţări. E adevărat, însă, şi nivelul nostru de trai nu ne permite să ne ducem prea departe, în ceea ce priveşte preţul biletelor.
Am diminuat numărul de spectacole având o viziune în spate. Anume aceea că spectacolele, în general, pentru a fi spectacole, nu doar concerte în picioare cu nişte decoruri în spate, trebuie să aibă o parte de repetiţii. Repetiţiile necesită timp. Existau momente în care corul, baletul, orchestra, soliştii unui spectacol se întâlneau pentru prima oară, după o lungă perioadă de timp, exact în timpul reprezentaţiei, fără să aibă înainte repetiţii, ceea ce dădea o senzaţie de improvizaţie în ceea ce priveşte spectacolul. Totodată, crescând miza spectacolului - vezi spectacolul „Rigoletto”, unde dacă nu faci repetiţii, e foarte greu să îndeplineşti circuitul acelui spectacol, inclusiv din punct de vedere tehnic, dar şi artistic. E necesar să existe repetiţii înainte. Atunci, în această stagiune, ne-am propus să diminuăm puţin numărul de spectacole, pentru a introduce cât mai multe repetiţii, pentru profesionalizarea acestei expresii, numită spectacol. În stagiunea următoare, revenim la un număr mai mare de spectacole, asta datorită faptului că acum avem o sală de repetiţii profesionistă, o sală de repetiţii care poate suplini ce n-aveam înainte. Şi anume, o sală în care, chiar dacă la scenă se întâmplă ceva, în sala de repetiţie tu poţi face o repetiţie la limita repetiţiei generale. O sală de 600 de metri pătraţi, care se află în fostul Atelier de Pictură al Operei Naţionale şi cu care am început renovarea acestei clădiri. O sală foarte importantă pentru artişti în primul rând, dar şi pentru public, pentru că, dacă repetiţiile sunt OK, spectacolul e OK, deci publicul e mulţumit.
- Diminuarea numărului de spectacole nu înseamnă că unii artişti interpretează mai puţin, sunt lăsaţi într-un fel pe dinafară...
- Da, există această problemă. Anumiţi artişti probabil au un număr mai mic de reprezentaţii.
- Aţi vorbit de muzeu şi de librărie. Aţi stabilit data la care acestea se vor deschide?
- Deja expoziţia de care vă vorbeam în muzeu funcţionează şi acum, dar muzeul - partea sa clasică - va avea de aşteptat, probabil odată cu deschiderea noii stagiuni, pentru că noi acum suntem în renovare cu Opera şi atunci, odată cu această renovare, se va da viaţă şi celor două spaţii.
- Au apărut recent informaţii potrivit cărora organigrama Operei va fi modificată şi posturile unor solişti vor fi desfiinţate şi vor fi, de asemenea, desfiinţate şi unele compartimente. Cum comentaţi aceste informaţii?
- Organigrama Operei a fost aprobată de Ministerul Culturii, în decembrie 2013, în baza Hotărârii de Guvern care a făcut această fuziune prin absorbţie între Operetă şi Operă. Numărul de posturi total al acestei instituţii este obţinut prin adunarea posturilor de la Operetă cu cele de la Operă. Astfel, suntem 748,5 angajaţi - aşa zice organigrama. Niciunul dintre posturile de solişti ale Operei Naţionale nu s-a desfiinţat şi nu se va desfiinţa, din punctul meu de vedere. Deşi nu sunt adeptul contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată în ceea ce priveşte soliştii, eu consider că în permanenţă trebuie să se facă perioade determinate - în ceea ce priveşte soliştii strict. Cor, balet, orchestră - e cu totul altceva, pentru că acolo, fiind compartimente mari, oamenii trebuie să înveţe repertoriul şi pe aceste compartimente se bazează activitatea Operei. În ceea ce priveşte soliştii, am o părere puţin diferită, pentru că ei, în permanenţă, trebuie să fie în priză, pe de-o parte. Pe de altă parte, în permanenţă, trebuie să poţi să îi schimbi, dacă ai nevoie de un anumit tip de repertoriu. Deci, deşi am această părere, consider că numărul de posturi pe care Opera Naţională, în ceea ce priveşte compartimentul solişti îl are, încă este scăzut, pentru că, chiar dacă există o viziune prin care inviţi în permanenţă solişti, un nucleu de bază trebuie să rămână angajat. Din punctul meu de vedere, cifra aceasta trebuie să fie undeva la 40 de solişti. Din păcate, ei acum sunt mai puţini, sunt mai puţini nu pentru că am vrut eu, ci pentru că aşa am preluat, un număr de 33, dacă nu mă înşel, de solişti vocali. Aceştia vor rămâne în continuare, dar ceilalţi până la 40, 40 şi un pic, o să mai obţinem probabil posturi şi o să mai angajăm nişte oameni care să acopere repertoriul de bază. În mod normal se face aşa, aşa funcţionează majoritatea operelor. Ai un nucleu de bază de solişti care pot face orice roluri din repertoriul pe care ţi-l propui. După un anumit timp de perioadă determinată, aceşti solişti... Să zicem că un solist, zece ani, îşi dovedeşte utilitatea în Opera Naţională, cu contracte pe perioadă determinată. După zece ani de zile, devine neonest din partea ta, ca şi angajator, să îi dai la o parte şi atunci le faci contract de muncă pe perioadă nedeterminată. Dar după un număr de ani în care şi-au dovedit utilitatea în această instituţie. E complicat ca unui om la 60 de ani să îi faci contract pe perioadă determinată sau să îl dai afară după ce a fost fidel cel puţin zece ani instituţiei tale. Acelaşi lucru l-aş dori şi eu. Adică, mi-aş dori să existe un fel de posturi de societari de onoare, care, dacă căutaţi în legislaţie, nu există. Ca şi Compania de Operă, de Operetă. E acelaşi lucru, dar trebuie să definească un termen ceea ce vreau să spun eu şi anume societari de onoare - oameni care, o perioadă de timp, au activat în instituţie, n-au avut contract de muncă pe perioadă nedeterminată, după care nu mai urmăreşti de la ei doar performaţa, ci ce-au făcut în Operă, ce reprezintă ei şi cu ce pot îmbogăţi într-un fel sau altfel imaginea, prestanţa acestei instituţii. Aşa văd şi eu lucrurile. Aş face 40 de posturi de solişti, toţi cu contracte pe perioadă determinată, cu excepţia celor care au un număr de ani important în Operă, care vor trece pe perioadă nedeterminată şi aceştia se vor rula în mod normal în spectacolele din interiorul instituţiei. Şi, atunci când ai bani, posibilitate şi îţi doreşti acest lucru, mai inviţi din afară pentru rolurile principale solişti, cupluri de solişti. Aşa funcţionează peste tot. Dacă vă uitaţi pe site-ul Operei din Viena, veţi vedea ca solişti în jur de 400 -500 de persoane. Ei nu sunt angajaţi, dintre ei sunt angajaţi un număr restrâns, cred, vreo 50 sau 60, restul sunt toţi colaboratori. Aşa mi s-ar părea şi mie util.
Există un număr de persoane, care e foarte limitat, din păcate, comparativ cu numărul total de oameni care activează în Opera Naţioanlă, prin asta înţelegându-se atât angajaţii, cât şi colaboratorii. Dacă sunt vreo 750 de angajaţi, există probabil şi câteva sute de colaboratori. Dintre acestea, sunt maxim 10 oameni cărora nu le convine viziunea mea asupra managementului. Sunt absolut de acord, ai dreptul să nu îţi convină. Poate ce spun ei e real, dar eu am câştigat un contract de management cu Ministerul Culturii pe care trebuie să îl duc la îndeplinire. Puteau să se prezinte şi ei la concurs, dacă l-ar fi luat, trebuiau să facă aşa cum considerau ei. E foarte greu să te exprimi numai pe nivelul subiectiv al lucrurilor, cum ţi se pare ţie, trebuie să vii cu nişte lucruri care să poată fi şi dovedibile şi în acelaşi timp dovedibile în timp, căci despre asta e vorba în management. Nu ce faci acum contează, ci efectul asupra a ceea ce faci tu. În ceea ce priveşte organigrama, o mare prostie, am auzit povestea aceasta că se vor desfiinţa posturi de solişti de operă - nu e adevărat, că vor dispărea compartimente, nu ştiu la ce compartimente - dacă se referă la compartimentul administrativ, e posibil ca el să se transforme din compartiment în birou, dar asta nu înseamnă nimic, absolut nimic. De când am venit director al Operei Naţionale, am mărit orchestra Operei Naţionale cu încă 30 de persoane, am mărit corul cu încă 16 persoane, iar baletul - n-am avut un manager cu care să pot să lucrez, fostul manager fiind unul destul de încuiat şi n-am avut posibilitatea de a lucra cu el pentru a mări compartimentul acesta, pentru că nu mi-a dat documentele la timp, ceilalţi mişcându-se, am reuşit să fac acest lucru. Când toate celelalte instituţii de spectacole au tăiat posturi, noi ceream. Şi să fiu acuzat că tai posturi mi se pare o aberaţie. Dacă cineva se uită puţin cu atenţie în ultimul an de zile, organigrama Operei a crescut cu încă 50 de posturi, nu a scăzut.
- Câte titluri de operetă românească s-au montat în ultimul an?
- Nu s-a montat operetă românească. Cu excepţia operetei „Lăsaţi-mă să cânt!”, a „Fântânei Blanduziei”, nu prea ştiu operete româneşti care s-ar putea monta. Şi ele, din punctul meu de vedere, au nişte mici probleme legate de libret şi legate de adresabilitatea pentru publicul din secolul XXI. Neignorând calitatea muzicală a lor, din punct de vedere a libretului, din păcate, opereta românească vine ca istorie în urma operetei sovietice şi îndeamnă la muncă patriotică – „Plutaşul de pe Bistriţa” şi aşa mai departe. În general, din păcate, fiind un trend al operetei din perioada comunistă, ne e greu să găsim acele operete care să aibă relevanţă pentru spectatorul secolului XXI. Desigur, nu e de neluat în calcul, dar ar trebui ca un regizor inovativ să aibă o părere despre aceste operete româneşti şi să le pună în scenă. Deocamdată nu s-a întâmplat acest lucru, cel puţin câtă vreme am condus eu Opereta - şi anume şase ani. Plus că operetă nu se mai scrie din 1970. Ceea ce-a apărut după 1970 nu s-ar mai numi operetă la nivel mondial. Adică, graniţa dintre operetă şi musical este opereta „My Fair Lady”, care e considerată ori ultima operetă ori primul musical. De atunci, ce s-a scris la nivel mondial, se consideră a fi musical, nu operetă. Opereta e un gen care are, ca şi producţie de librete şi de muzică, o istorie destul de scurtă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
