Cele mai aprige dezbateri din istoriografia consacrată relaţiilor româno-otomane au fost purtate în jurul actelor prin care a fost reglementat statutul juridic al ţărilor române faţă de Poartă ("Capitulaţii"), relaţiile economice fiind strîns legate de acest statut. Structurată în două secţiuni majore, cartea tratează în prima şi cea mai consistentă parte dreptul otoman al popoarelor în context islamic (războiul, pacea şi regimul nemusulmanilor - supuşi sau străini), pentru ca în a doua parte să aplice acest drept la cazul ţărilor române şi al relaţiilor lor cu Imperiul otoman. Autorul caută să contureze o serie de invariabile ce determinau relaţiile statului osman cu nemusulmanii, ideologia "războiului sfînt" la otomani şi mijloacele de încheiere a păcii cu statele creştine, în teoria şi practica juridice, avînd în vedere sursele lor islamice şi pe cele cutumiare.
Viorel Panaite(n. 1958) este profesor doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi cercetător la Institutul de Studii Est-Europene al Academiei Române. Reputat turcolog, a avut burse la instituţii prestigioase din străinătate. A mai publicat: Limbajul politico-juridic în Islamul otoman (1998), The Ottoman Law and Peace (2000), Diplomaţie occidentală, comerţ şi drept otoman (2004), Early Western Books on Islam, Turks, and Ottoman Empire preserved at Folger Shakespeare Library (2006), Limbajul otoman al păcii şi războiului în spaţiul otoman (2007), Dreptul păcii şi războiului în Islamul otoman (2007).
Pornind de la premisa că trebuie descifrată ideologia ce legitima acţiunile militare ale otomanilor, să vedem mai întîi care era terminologia folosită în Islam pentru război. Ca alte mari religii ale Asiei, Islamul vedea lumea ca pe o confruntare între forţe contrarii. În perioada timpurie a Islamului această luptă a fost redată ca un război între musulmani, cei care împărtăşiseră credinţa revelată de Allah lui Muhammad, şi necredincioşi, cei ce respingeau adevărata credinţă. Şi, cum în limba arabă orice "luptă religioasă" era catalogată drept djihâd, iată că şi "lupta armată" (războiul în sensul clasic al cuvîntului) a fost încadrată în categoria generală de "efort depus pe calea lui Allah" şi, în consecinţă, numit tot djihâd. În literatura occidentală, s-a reţinut de cele mai multe ori numai sensul de "acţiune armată", încetăţenindu-se pentru djihâd traducerea "război sfînt". Alfred Morabia a constatat însă că în textul coranic, pentru a desemna "războiul" (confruntarea armată), sînt folosite - alături de rădăcina dj.h.d. - şi alte rădăcini, printre care cel mai des apar k.t.l. ("a se lupta", "a omorî"), g.z.w. ("a ataca", "a face razie") şi h.r.b. ("a face război"). Desemnarea războiului prin cuvîntul djihâd s-a impus însă atît de mult în conştiinţa musulmanilor, încît un anonim din secolul al VIII-lea d.Chr., descriind călătoria sa în China şi India, va folosi termenul djihâd pentru războaiele autohtone. În textele juridice clasice, deci în ceea ce numim astăzi dreptul islamic al popoarelor, djihâd-ul semnifica, în general, efortul pe care musulmanul îl depunea pentru afirmarea Islamului în războaiele cu infidelii din "Casa războiului", cu supuşii tributari rebeli sau cu apostaţii. În lucrarea de faţă ne vom opri, bineînţeles, asupra acestui aspect al djihâd-ului. Înainte de aceasta se impune o definire mai cuprinzătoare a noţiunii de djihâd, astfel încât să obţinem o imagine cât mai completă a acesteia.
În scrierile juridico-religioase musulmane întâlnim adeseori clasificări ale djihâd-ului. Astfel, Muhammed Şevkânî (m. 1250/1834) distingea patru feluri de djihâd: djihâd-ul cu propria persoană (care presupunea învăţarea şi aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar şi acordarea de sprijin semenilor în acest sens); djihâd-ul cu diavolul (care înseamnă, în esenţă, respingerea viciilor lumeşti); djihâd-ul cu necredincioşii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea şi cu mâinile); djihâd-ul cu păcătoşii (dus cu inima şi cu mâinile). Alfred Morabia îşi structura analiza noţiunii de djihâd pornind de la două mari încrengături: djihâd-ul extern(dus împotriva infidelilor din "Casa războiului") şi djihâd-ul intern(dus în limitele "Casei Islamului"). La rândul său, djihâd-ul internsuporta trei aspecte: djihâd-ul coercitiv şidefensiv(împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor etc.), djihâd-ul moral şi djihâd-ul spiritual.
În ce ne priveşte, luând în considerare multiplele accepţiuni ale noţiunii de djihâd,modalităţile de îndeplinire ale acestei obligaţii şi clasificările după anumite criterii ale învăţaţilor musulmani, dar şi ale islamologilor, vom încerca o tipologizare a djihâd-ului care să se dovedească a fi cît mai cuprinzătoare şi care să evite unilateralizările. Criteriul cel mai potrivit pentru această operaţiune rămîne a inamicul, cel ce se opune realizării unui scop mai mult sau mai puţin ideal.
În limba arabă, semnificaţia generală a noţiunii de djihâd (încă din epoca preislamică) este de "efort susţinut spre un scop determinat", a cărui atingere presupune şi justifică folosirea oricărui mijloc. Ea apare implicit în toate accepţiunile pe care djihâd-ul le va primi ulterior. Termenul djihâd îşi are originea în verbul djahada, ce înseamnă "a fi harnic", "a face efort", "a se osteni", "a fi tenace", şi în substantivul abstract juhd,prin care se desemnează, în general, "efortul", "încordarea de forţe", "concentrarea eforturilor" pentru atingerea unui scop. Această semnificaţie generală, atât de cuprinzătoare, a reprezentat trunchiul din care au început să crească - potrivit scopurilor religioase, politice sau juridice urmărite - ramuri, sensuri noi ale noţiunii de djihâd: acţiunile credincioşilor musulmani pentru a-şi dovedi credinţa; expediţie militară împotriva arabilor nemusulmani; război contra infidelilor ("război sfînt"); lupta credinciosului pentru autoperfecţionare morală şi religioasă; efortul intelectual din domeniul apologeticii musulmane; munca juriştilor în căutarea soluţiilor de drept etc.
În Coran - după părerea traducătorilor şi exegeţilor săi - cuvintele care au rădăcina dj.h.d. nu se referă cu predilecţie la război şi religie, ci derivă în general de la verbul "a depune efort", această rădăcină fiind folosită de regulă în expresia "efort pe calea lui Allah". Analiza detaliată făcută de A. Morabia asupra celor treizeci şi cinci de versete în care apar cuvinte cu rădăcina dj.h.d. vine să înlăture tendinţa de a acorda noţiunii de djihâd o valoare exclusiv războinică, tendinţă întâlnită atât în epoca medievală, cât şi în cea modernă, mai ales la nemusulmani. Astfel, de douăzeci şi două de ori semnificaţia djihâd-ului este de efort de ordin general, de zece ori desemnează activităţi războinice, iar de trei ori djihâd-ul are o tentă spirituală. Simplificând, se poate spune că în Coran djihâd este folosit cu două sensuri de bază, corespunzătoare celor două etape ale Revelaţiei. Astfel, în surele din perioada meccană, prin djihâd este desemnată lupta credinciosului pentru a-şi dovedi credinţa faţă de Allah sau pentru a câştiga noi aderenţi la Islam prin convingere. "Şi cel ce se luptă se luptă numai pentru sine…" - se afirmă în Coran XXIX/6. Ulterior, în surele revelate la Medina, deci după Hegira (622 d.Chr), rădăcina dj.h.d îmbracă noi semnificaţii, precum "a lupta contra cuiva", "a combate politeiştii", "război contra arabilor nemusulmani". Câteva exemple: "…Dacă purcedeţi la luptă pe drumul Meu şi spre a căuta plăcerea Mea şi le arătaţi (politeiştilor - n.m.) dragoste, atunci ştiu Eu ce tăinuiţi şi ce arătaţi pe faţă şi acela care face aceasta rătăceşte de la drumul cel drept" (C.LX/1); "O, Profetule, luptă-te împotriva necredincioşilor şi a făţarnicilor şi fii crunt cu ei, căci locuinţa lor este iadul şi rău este drumul" (C.LXVI/9). Evoluţia semnificaţiilor noţiunii de djihâd către cea de "luptă cu sabia" este uşor de înţeles, în condiţiile în care Muhammad era propriul "doctrinar" (deci cel care căuta să-şi legitimeze acţiunile politice), Coranul reflectând, în general, circumstanţele istorice şi impactul acestora asupra gândirii lui Muhammad.
"Tradiţia" (hadith) va păstra tenta spirituală a djihâd-ului, dar va accentua tot mai mult semnificaţia de "acţiune armată contra politeiştilor". În textele istorice, filozofice sau juridice din "perioada post-coranică", djihâd va fi folosit cu o multitudine de sensuri, de la " a acţiona/a munci cu zel" până la "a-şi înfrânge instinctele", de la " a duce o luptă armată" în general până la "război contra infidelilor". În perioada modernă a istoriei lumii arabe, djihâd însemna orice efort depus pentru atingerea unui scop, nu neapărat religios. El a fost folosit pentru a desemna lupta de clasă, lupta armată, efortul spiritual etc.
A doua premisă pentru realizarea acestei tipologii constă în existenţa a patru căi (modalităţi), stabilite de jurişti pe baza "Tradiţiei", prin care credinciosul musulman putea să se achite de obligaţia djihâd-ului. Universalizarea religiei şi realizarea unui Imperium mundi mahomedan, întărirea comunităţii musulmane şi a credinţei în cuvântul lui Allah puteau fi realizate de musulmani numai prin "efort pe calea lui Allah" (djihâd), dar acest efort putea fi depus cu inima, prin cuvânt, cu mâinile sau, în ultimă instanţă, cu sabia. În acest sens, hanefitul Kasânî (m. 587/1191) definea djihâd-ul ca un efort depus pe calea lui Allah cu sufletul, averea, cuvântul sau cu mijloace războinice. Mai mulţi învăţaţi musulmani au operat chiar o clasificare clară. Astfel, Ebu'l-Velîd Ibn Ruşd (m. 520/1126) împărţea djihâd-ul în: djihâd cu inima, djihâd prin cuvânt (cu limba), djihâd cu mâinileşi djihâd cu sabia. La capătul "luptei pe calea lui Allah", indiferent de modalitatea în care s-a acţionat, se prefigura Paradisul, ca răsplată pentru efortul depus de musulmanii credincioşi.
Djihâd-ul cu inimase identifică cu lupta musulmanului împotriva diavolului, în încercarea acestuia de a se elibera de tentaţia răului. Aceasta era calea pe care se ducea "cel mai bun djihâd", cel prin care "îţi cucereşti" propria persoană, desemnat de A. Morabia djihâd moral individual. Dimensiunea ascetică, introdusă treptat în lumea musulmană, s-a structurat pe această formă "domestică" de purtare a djihâd-ului, care devenea din ce în ce mai mult o luptă spirituală, energică şi fără odihnă împotriva trupului, dar şi a sufletului, instigatori ai răului. "Nu vă ucideţi inimile cu excese de mâncare şi băutură - ar fi spus Muhammad -, ci iluminaţi-le prin foame şi căutaţi să vă cuceriţi prin foame şi sete". Această formă de djihâd a fost încadrată de A. Morabia în categoria djihâd-ului spiritual.
Fragment din volumul "Război, pace si comerţ în Islam" de Viorel Panaite, în pregătire la Editura Polirom, colecţia "Historia". Carte publicată şi în ediţie digitală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
