Bata se ghemuise pe o mana de paie in mijlocul bataturii.
Sidora, nevasta lui, se intorcea, din cand in cand, si-l privea ingrijorata din pragul casei, unde sedea cu capul sprijinit de canatul usii si ochii mijiti. Apoi, toropita de caldura, isi arunca privirea departe, spre fasia albastra a marii, asteptand parca o pala de aer care, acum ca sta sa amurgeasca, sa se iste acolo si sa ajunga, usoara, pana la ea, traversand pamanturile golase, presarate cu miristi arse.
Era atat de puternica vipia ca, deasupra paielor ramase pe arie dupa treierat, aerul tremura ca rasuflarea jaratecului.
Bata scosese un fir de pai din snopul pe care sedea si incerca fara vlaga sa-l bata de bocancii grosolani. Gest zadarnic. Paiul se frangea de cum il scutura. Iar Bata ramanea posomorat si incruntat, cu ochii in pamant.
In splendoarea sumbra si incremenita a aerului fierbinte plutea o apasare atat de sufocanta, incat gestul inutil, repetat cu incapatanare de barbatul ei, o umplea pe Sidora de o enervare greu de indurat. De fapt, orice gest al omului astuia, chiar si simpla lui vedere, ii starnea enervarea, de fiecare data cu greu inabusita.
Maritata cu el abia de douazeci de zile, Sidora se simtea deja daramata, distrusa. Staruia in ea si in jurul ei o stranie pustiire, apasatoare si atroce. Mai ca nu-i venea a crede ca fusese adusa aici de atat de putina vreme, in aceasta zidire veche si izolata, deopotriva grajd si casa, in pustietatea acelor miristi, fara un copac, fara un strop de umbra cat vedeai cu ochii.
Aici, inghitindu-si cu greu lacrimile si dezgustul vreme de douazeci de zile, isi lasase trupul in voia acelui barbat taciturn, cu vreo douazeci de ani mai batran decat ea, pe capul caruia parea sa se fi abatut acum o tristete mai deznadajduita decat a ei.
Isi amintea ce-i spusesera mamei sale vecinele cand le anuntase cererea in casatorie.
- Bata? Dumnezeule mare, eu nu i-as da in ruptul capului vreuna dintre fetele mele!
Mama crezuse ca vorbesc asa din invidie, caci Bata, la conditia lui, era un om instarit. Si se incapatana cu atat mai abitir sa i-o dea, cu cat se aratau ele, cu figuri indurerate, mai putin dispuse sa se bucure de bucuria ei ca daduse norocul peste fata. Nu, nu ziceau nimic rau de Bata, dar nici de bine nu ziceau nimic. Mereu izolat acolo, pe petecul lui indepartat de pamant, nu se stia cum isi duce viata; era mereu singur, ca un animal in tovarasia animalelor sale, doi catari, o magarita si cainele de paza.
Alta era pricina, una si mai puternica, de mama sa se incapatanase s-o dea dupa barbatul asta. Sidora isi aduse aminte de acel alt motiv - ii parea acum atat de departe, ca din alta viata, dar totusi limpede si precis. Vedea aievea doua buze fragede, fine si rosii ca doua petale de garoafa, deschizandu-se intr-un suras care facea sa-i freamete si sa-i arda tot sangele in vine. Erau buzele lui Saro, varul ei, care nu aflase in iubirea lui pentru ea forta de a se cuminti, de a scapa de prieteni rai, asa incat sa nu-i mai lase mamei nici un pretext de impotrivire la nunta lor.
Ah, Saro ar fi fost un sot rau, fireste, dar barbatul asta de-acum ce fel de sot ii era? Supararile pe care i le-ar fi pricinuit fara indoiala celalalt nu ar fi fost oare mai bune decat nelinistea, dezgustul, frica pe care i le pricinuia acesta?
In cele din urma, Bata se ridica. Dar abia inaltat pe picioare, lovit ca de ameteala, se rasuci in sine. Picioarele, ca impiedicate, il lasara. Abia se tinea sus, cu mainile lovind aerul. Un geamat ca de turbare ii iesi din gatlej.
Ingrozita, Sidora fugi spre el, dar, cu o miscare iute a mainii, el o opri. Un val de saliva, nesecat, il impiedica sa vorbeasca. O inghitea zbatandu-se, lupta cu hohotele, cu un grohait oribil in gatlej. Avea fata livida, descompusa, pamantie, ochii intunecati si incetosati in care, dincolo de nebunie, se citea o spaima aproape copilaroasa, inca lucida, nesfarsita. Nu inceta sa-i faca semn cu mainile sa se opreasca, sa nu se teama, sa se tina la distanta. In cele din urma, cu o voce care parca nu era a lui, ii spuse:
- Inauntru... Incuie-te inauntru... Bine... Nu te speria... Daca bat la usa, daca o zgudui, daca o zgarii cu unghiile si daca strig... nu te speria... nu deschide... Nimic... du-te... du-te...
- Dar ce ai? striga Sidora, cuprinsa de groaza.
Bata gemu din nou, il strabatu un tremur convulsiv, parand sa-i multiplice bratele. Apoi, cu o zvacnire a mainii, arata spre cer si urla:
- Luna!
Intorcandu-se sa fuga spre casa, Sidora zari intr-adevar, cu toata spaima, luna plina, aprinsa, violacee, enorma, abia ivita deasupra lividelor culmi ale Croccei.
Baricadata inauntru, ghemuita, ca pentru a impiedica tremurul continuu, tot mai puternic, mai de nestapanit, sa-i desprinda bratele de trup, gemand si ea, innebunita de spaima, auzi curand urletele prelungi si salbatece ale barbatului ei care se zbatea afara, in fata usii, prada raului infricosator ce i se tragea de la luna, si se izbea cu capul de usa, cu picioarele, cu genunchii, cu mainile, zgariind ca si cum unghiile i s-ar fi prefacut in gheare, gafaia exasperat ca de o bestiala epuizare turbata, ca si cum ar fi vrut sa smulga, sa rupa in bucati usa, si uite ca acum latra, da, latra de parca ar fi avut un caine in trup, apoi reincepe sa zgarie, spumegand, urland, si sa izbeasca in usa cu capul, cu genunchii.
- Ajutor! Ajutor! striga ea, nu fara sa stie ca nu-i nimeni sa-i auda strigatele in pustietatea asta. Ajutor! Ajutor! Si tinea usa cu mainile amandoua, de spaima ca, dintr-o clipa in alta, in ciuda nenumaratelor zavoare, va ceda in fata violentei reiterate, feroce, asmutite de furia asta oarba, urlanda.
Ah! de-ar fi putut sa-l ucida! Pierduta, se rasuci ca pentru a cauta cu privirea o arma in incapere. Dar, prin grilajul unei ferestre inalte de pe peretele din fata, descoperi inca o data luna, acum clara, urcand pe cerul inundat de o lumina pasnica. La vederea ei, ca atinsa ea insasi de raul de luna, scoase un urlet si se prabusi la pamant fara simtire.
Cand isi reveni, la inceput nauca inca, nu intelese ce cauta intinsa pe podea. Zavoarele trase la usa ii adusera in minte cele petrecute si, dintr-o data, se sperie de linistea care domnea afara. Se ridica, se apropie clatinandu-se de usa si isi ascuti auzul.
Nimic, nici un sunet.
Ramase multa vreme la panda, cu rasuflarea taiata de spaima in tacerea enorma si misterioasa a tuturor lucrurilor. In cele din urma, i se paru ca aude foarte aproape un suspin, un suspin adanc, ca ivit dintr-o spaima de moarte.
Brusc, fugi la cufarul de sub pat, il trase afara, scoase pelerina de postav, se intoarse la usa, isi ciuli indelung urechea, apoi iute, in liniste, indeparta una cate una proptelele, fara zgomot ridica barna, trase zavorul; intredeschise una dintre tablii si risca o privire spre pamant.
Bata era acolo. Zacea ca o jivina moarta, pe branci, in bale, negru, tumefiat, cu bratele deschise. Asezat langa el, cainele il pazea sub luna.
Sidora se strecura afara tinandu-si rasuflarea, apropie incet usa, ii interzise cu un gest manios cainelui sa miste si, prudenta, cu pasi furisati de lup, cu pelerina sub brat, fugi spre sat, peste camp, in noaptea inca adanca, napadita de lumina clara a lunii.
Ajunse in sat, la mama ei, putin inainte de revarsatul zorilor. Mama tocmai se sculase. Cocioaba, intunecata ca o pestera in fundul unei stradute stramte, era prost luminata de o lampa cu petrol. Sidora paru s-o umple toata, intrand precipitata, despletita si cu rasuflarea taiata.
Vazandu-si fiica la o asemenea ora si in asemenea hal, mama incepu sa tipe si facu sa se adune toate femeile din vecini, cu lampasele in maini.
Sidora incepu prin a plange nestapanit si, plangand si smulgandu-si parul din cap, parea incapabila sa vorbeasca pentru a le face pe mama ei si pe vecine sa inteleaga si sa cantareasca enormitatea a ceea ce patise, groaza pe care o traise.
- Raul de luna! Raul de luna!
La spusele Sidorei, spaima superstitioasa pe care o inspira raul acesta le cuprinse pe toate femeile.
Ah! Sarmana copila! Bine ii spusesera ele mamei ca omul asta nu era firesc, ca omul asta trebuie ca ascunde inauntrul lui o hiba foarte grava si ca nici una dintre ele nu i-ar fi dat vreodata fata de nevasta. Latra, care va sa zica? Urla ca lupul? Zgaria usa? Isuse, ce grozavenie! Cum de nu murise de spaima biata copila?
Prabusita pe scaun, sfarsita, cu capul si mainile balanganindu-se, mama gemea intr-un colt:
- Vai, fata mea, fata mea, nenorocita de tine, ruinata!
In amurg, tarand dupa sine, de capastru, cei doi catari inhamati, Bata aparu pe straduta, inca umflat si livid, rusinat, abatut, naucit.
La auzul tropotului de catar pe caldaramul stradutei, pe care soarele de august il incinsese ca pe un cuptor iar reverberatia pietrei de calcar il facea orbitor, toate femeile, cu gesturi si strigate inabusite de spaima, se retrasera in graba, ducandu-si cu ele in cocioabe scaunelele, si-si intinsera gaturile pe dupa porti pentru a trage cu coada ochiului si a schimba priviri cu inteles.
Mama Sidorei se infatisa in prag, mandra, tremurand de furie, si incepu sa urle:
- Inapoi, crestin rau ce esti! Mai ai indrazneala sa apari dinaintea ochilor mei? Pleaca, pleaca! Tradator asasin ce esti, piei din fata mea! Tu mi-ai nenorocit copila! Pleaca!
Mai continua o vreme tot asa, in timp ce Sidora, pitita inauntru, plangea si o implora pe maica-sa sa o apere, sa nu-l lase sa intre.
Bata asculta cu capul plecat amenintarile si insultele. Meritate: era vinovat, isi ascunsese raul. Caci nici o femeie nu l-ar fi luat daca ar fi marturisit de la inceput. E la fel de adevarat ca acum plateste pretul greselii sale.
Isi tinea ochii inchisi si clatina amarat din cap, fara sa se clinteasca din loc. Apoi soacra-sa ii tranti usa in nas si trase zavorul. Bata mai ramase o vreme cu capul plecat in fata portii inchise, apoi se intoarse si intalni in pragul celorlalte cocioabe zeci de priviri speriate si tulburate care il pandeau.
Ochii lor vazura lacrimile curgand pe obrajii barbatului umilit si spaima se preschimba atunci in mila.
O prima cumatra mai curajoasa ii oferi un scaun; celelalte, cate doua, cate trei, facura roata in jurul lui. Bata, dupa ce multumi prin semne tacute din cap, incepu domol sa le povesteasca despre nefericirea lui - foarte tanara fiind, mama lui s-a dus la cules spice si, adormind deodata pe arie, il tinuse pe copilas toata noaptea sub luna; si, in noaptea aceea, bietul prunc nevinovat, cu burtica dezvelita, cu ochii cautand in toate partile, se jucase cu luna cea frumoasa, dand din maini si din picioare. Iar luna il "vrajise". Vraja atipise in el ani in sir si se trezise de curand. De cate ori e luna plina, il prinde raul din nou. Dar era un rau care il lovea doar pe el, era destul ca ceilalti sa se atina deoparte, ceea ce nu era mare lucru, fiindca totul se intampla la data fixa, el simtea ca se apropie, prevedea raul. Nu dura decat o noapte si asta era tot. Sperase ca nevasta lui va fi mai curajoasa, dar, fiindca nu fusese, puteau sa puna lucrurile la cale in asa fel ca de fiecare data ea sa innopteze acasa, la mama ei; sau sa vina mama ei la casa lui sa-i tina de urat.
- Cine? Maica-mea? izbucni Sidora atunci, rosie de furie, cu privirea dura, deschizand larg poarta in spatele careia statuse cu urechea ciulita. Esti nebun! Vrei sa moara si ea de spaima?
Atunci iesi si mama, o dadu deoparte pe fiica ei, poruncindu-i sa stea linistita in casa si sa nu mai scoata o vorba. Ea se amesteca printre vecine, acum toate induiosate, si incepu sa susoteasca, mai intai cu ele, apoi si cu Bata.
Sidora, in prag, furioasa si consternata, urmarea gesturile mamei si ale barbatului ei si, cum i se paru ca acesta din urma ii facea cu multa caldura o promisiune pe care mama o intampina cu vadita placere, incepu sa tipe:
- Nici moarta! Sa va scoateti asta din cap! Ati cazut la intelegere? Degeaba! Degeaba! Eu sunt cea care hotaraste!
Vecinele ii facura semne otarate sa taca, sa astepte incheierea targuielii. In fine, Bata isi saluta soacra, ii lasa unul dintre catari si, multumind bunelor cumetre, isi lua de capastru celalalt catar si pleca.
- Tine-ti gura, proasto! i-o reteza mama scurt, cu o voce inabusita, intorcandu-se in casa. Cand va fi iar luna plina, voi veni cu Saro...
- Cu Saro? El a spus asta?
- Nu, eu. Taci. Cu Saro.
Si plecandu-si ochii ca sa-si ascunda surasul, se prefacu a-si sterge gura stirba cu coltul basmalei ce-o purta pe cap, legata sub barbie. Adauga:
- Avem noi oare alt barbat printre neamuri? E singurul care ar putea sa ne fie sprijin si alinare. Taci.
Asa ca, a doua zi in zori, Sidora pleca la casa barbatului pe catarul lasat de el.
Nu se gandi la altceva cele douazeci si noua de zile pana la urmatoarea luna plina. Vazu luna micsorandu-se putin cate putin si rasarind tot mai tarziu si ar fi dorit sa grabeasca fazele scaderii. Apoi, o seara sau doua, n-o vazu deloc; in fine, reveni, tandra, subtire pe cer si incepu sa creasca tot mai tare.
- Nu te teme, ii spunea Bata trist, vazand-o mereu cu ochii atintiti la luna. Mai e vreme, mai e vreme! Raul va veni cand nu va mai avea coarne deloc.
La vorbele astea, insotite de un suras cu doua intelesuri, Sidora isi simti sangele inghetand in vine si il privi inspaimantata.
In fine, sosi si seara atat de dorita si de temuta. Mama aparu pe cal cu nepotul Saro doua ore inainte de ivirea lunii.
Ca data trecuta, Bata statea incovrigat in batatura si nici macar nu ridica ochii sa-i salute.
Frematand toata, Sidora le facu un semn mamei si varului sa nu-i vorbeasca si-i conduse inauntru. Mama isi vari pe loc nasul intr-o camara intunecoasa unde erau ingramadite tot felul de unelte vechi, cazmale, furci, topoare, cosuri, desagi, langa incaperea cea mare care servea si de grajd.
- Tu esti barbat, ii spuse ea lui Saro. Iar fiicei:
- Tu stii deja cum se petrec lucrurile. Eu sunt batrana, mi-e mai teama ca voua, asa ca o sa ma ascund aici singura de tot si muta ca mormantul. Ma ferec bine si el n-are decat sa faca afara pe lupul.
Iesira toti trei si palavragira o bucata de vreme in fata casei. Sidora, pe masura ce intunericul se lasa deasupra campului, arunca priviri tot mai arzatoare, mai ademenitoare. Dar Saro, desi de obicei atat de vioi, plin de chef si de voie buna, se simtea tot mai coplesit; surasul ii incremenise pe buze, isi simtea gura uscata. Ca si cum ar fi fost spini pe micul zid pe care sedea, nu inceta sa se foiasca si sa-si inghita cu greu saliva. Din vreme in vreme, arunca cate o privire piezisa spre barbatul care astepta asaltul raului; isi lungea si gatul, ca sa vada daca deasupra culmilor Croccei nu-si itea fata inspaimantatoare luna.
- Inca nimic, le zicea el celor doua femei.
Sidora ii raspundea cu un gest plin de nepasare si continua, razand, sa-i faca ochi dulci.
Ochi aproape nerusinati, fata de care Saro incepu sa simta oroare si teama, mai mult chiar decat de omul ghemuit acolo, in asteptare.
Fu cel dintai care, cu un salt ca de tap, se refugie in casa de indata ce Bata scoase un geamat prevestitor si le facu semn cu mana sa fuga sa se incuie. Cu ce graba se pusera proptele dupa proptele, in vreme ce batrana se refugie speriata in fundul camarii, iar Sidora, iritata, dezamagita, ii repeta baiatului pe un ton ironic:
- Bland, bland... Nu te pierde cu firea. Vei vedea, nu-i nimic.
Nimic? Chiar nimic? Cu parul zburlit pe frunte de la primele urlete ale sotului, de la primele izbituri ale capului, de la primele lovituri de picior in poarta, de la primele bale si zgarieturi, Saro, scaldat in sudori reci, cu fiori pe sira spinarii, cu ochii iesiti afara din orbite, tremura ca o frunza. Nimic? Dumnezeule mare! Dumnezeule mare! Ce? Era nebuna femeia asta? In timp ce barbatul ei facea afara furtuna aia, uita-te la ea cum rade, asezata pe pat, cum isi zvarcoleste picioarele, cum intinde bratele spre el si il cheama:
- Saro! Saro!
Asa care va sa zica? Plin de manie si de indignare, Saro ajunse dintr-un salt la refugiul batranei, o prinse de un brat, o trase afara, o tranti pe pat alaturi de fiica ei.
- Uite, urla el. Fata asta e nebuna!
Si, ducandu-se spre usa, zari prin grilajul ferestrei de sus, de pe peretele din fata, luna - care, daca il chinuia atata pe barbatul de afara, aici, inauntru, parea sa-si rada, vesela si dispretuitoare, de razbunarea ratata a femeii.
Din antologia Rau de Luna de Luigi Pirandello, in curs de aparitie la Editura Casa Cartii de Stiinta din Cluj. In romaneste de Laura Poanta si Irina Petras.
Luigi Pirandello
Prozator si dramaturg italian, nascut in satucul Kaos, o suburbie a orasului Agrigente din sudul Siciliei, Luigi Pirandello (1867-1936) a inceput sa scrie si sa publice versuri si proza pe cand era licean. Cele doua familii, Pirandello si Ricci Gramitto, ale mamei au participat activ la lupta pentru unificare si democratie (Il Risorgimento), insa au fost crunt dezamagite de ceea ce a adus cu sine respectiva unificare. Pirandello a mostenit sentimentul tradarii si a invatat curand lectia disproportiei dintre idealuri si realitate.
In prozele sale, unele ancorate in realitatea aspra a lumii siciliene, Pirandello sondeaza zonele obscure ale sufletului uman, imbinand observatia sociala cu analiza psihologica: "Viata e un flux continuu si indistinct si nu are alta forma decat aceea pe care i-o dam rand pe rand noi, variabila la infinit si mereu schimbatoare". Prima sa povestire vorbea despre rapirea unei fete de catre iubitul ei. Ultima, Efectul unui vis intrerupt - proza fantastica, preocupata de inconstient -, a aparut pe 9 decembrie 1936 in Corriere della sera. A doua zi, Pirandello murea de pneumonie.
Prin piesele sale, introduce formula "teatrului in teatru" si a mastilor, fiind considerat creatorul teatrului modern si precursor al lui Beckett si Ionesco. Laureat al Premiului Nobel pentru literatura in 1934.
Povestirea Male di luna este inclusa in antologia Rau de Luna, in curs de aparitie la Editura Casa Cartii de Stiinta din Cluj. Versiunea romaneasca este semnata de Laura Poanta si Irina Petras. Male di luna a fost ecranizata in 1984 de catre fratii Paolo & Vittorio Taviani (in filmul Kaos, inspirat de cateva dintre nuvelele lui Pirandello). In rolurile principale, Enrica Maria Modugno (Sidora), Claudio Bigagli (Bata), Massimo Bonetti (Saro).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
