In 1987 aveam 17 ani si mergeam cu trenul spre Suceava, unde urma sa aiba loc editia a III-a a Taberei de literatura pentru elevi "Excelsior". Participasem, cu un an in urma, la Timisoara, la aceeasi intalnire si nu-mi venea sa cred - ca baiat mare si cu picioarele pe pamant ce ma aflam - ca in Romania lui Ceausescu se poate... petrece asa ceva si a treia oara!
In Bucuresti, am schimbat trenul (veneam de la Turnu Severin), prilej de a ma intalni, pe culoarele vagoanelor, cu gasca de amici "capitalisti" pe care ii cunoscusem la Timisoara. Entuziasmat pana peste poate ca timp de o saptamana o sa ne facem de cap pe taramuri literare si nu numai, am abordat frontal - pe culoar - un pustan cam de varsta mea, cu mustacioara si cu niscai plete. "Ba, zic, tu n-ai fost anul trecut in tabara". "N-am fost". "E supermisto! Fete, cenaclu non-stop, discoteca non-stop, bere cat cuprinde!". "Da, am auzit ca e foarte bine...". "Ba, ce-o sa ne mai distram!", si l-am batut prieteneste pe umar, in timp ce un amic ma tot inghiontea si-mi susotea ceva in ureche. M-am intors si l-am intrebat ce e. "E Mircea Cartarescu". N-am mai stiut cum sa ma scuz in fata poetului, care mi-a zambit si mi-a intins mana.
Cum a fost in tabara poate o sa povestesc candva, dar adolescentinul Cartarescu mi-a ramas de atunci in minte ca un om extraordinar. Si nimic pana acum nu mi-a clintit acea parere. Cum nici convingerea ca am cunoscut, la 17 ani, un scriitor profesionist nu mi-a fost schimbata vreodata de cartile sale si de modul sau de a-si trai, in si prin literatura, viata. Dimpotriva! Orice volum al lui Mircea Cartarescu devine un eveniment. Iata ca o noua carte a sa da ochii cu cititorii in aceasta sapatmana.
- Din declaratiile facute in ultimii ani, dadeati de inteles ca ati intrerupt... comertul cu poezia. A devenit aceasta specie literara prea "ingusta" pentru Mircea Cartarescu? Nu uzitati de ea nici macar pentru "drenajul" lirismului, necesar, in opinia mea, din cand in cand, romancierilor?
- N-am mai scris, de cel putin zece ani, poeme. Dar poezia nu consta din poeme. Poezia e o Cale, asemenea religiei sau stiintei. E un fel de a privi lumea si de a locui in ea. Poemele individuale sunt fantani in mare. Eu, ca poet, nu pot vedea lucrurile decat poetic, chiar daca scriu carti de proza, jurnal sau chiar interviuri ca acesta. E adevarat, nu ma mai satisface sa scriu poeme, pentru ca... din multe motive, pe care mi le-am lamurit doar in parte. Am scris prea multe, oricum.
- Totusi, ati propus, recent, Editurii Brumar din Timisoara un volum de poeme inedite. As dori amanunte despre ele, despre perioada in care au fost scrise, despre titlul cartii. E vorba de texte noi? Si de ce ati preferat Brumar, spre exemplu, Editurii Humanitas, unde v-ati publicat, dupa '90, majoritatea cartilor?
- Textele cu pricina nu sunt nici noi, nici cu totul inedite. Dupa ce am scris, in 1978, ciclul "Jocurilor mecanice", ultimul din cartea mea de debut, am avut intuitia unui drum senzational in poezie: o fantezie fara limite in cadrul unui imagism venind in parte din avangarda, in parte din suprarealism si contaminat cu alte "arome", care de care mai progresive. Simteam atunci ca imping poezia inainte cu fiecare vers scris. Asa incat am decis sa continuu radical directia asta intr-o carte de "sonete" ce se voia cu totul revolutionara in poezia romaneasca. Scrisa in anii 1978 si 1979, cartea asta de poeme in 14 versuri ar fi trebuit sa fie a doua mea carte publicata. Deodata, insa, am avut revelatia ca, de la un timp, putin imi mai pasa de soarta poeziei si ca nu mai aveam nici un chef s-o fac sa progreseze. Prin 1980, am descoperit ca aveam o nevoie coplesitoare de a scrie nu despre poezie, ci despre mine insumi, asa ca am abandonat directia progresiva in literatura si m-am concentrat pe explorarea "continentului Cartarescu", lucru pe care-l fac pana azi. Din cartea de sonete am publicat douazeci in "Poeme de amor", celelalte treizeci ramanand inedite pana azi. Le-am recitit dupa un sfert de secol. Sunt experiente poetice foarte interesante, dar nu sunt eu cel de acolo. Totusi, din respect pentru poetul de 22-23 de ani care voia sa schimbe fata poeziei - si care cred ca nu era lipsit de talent -, am decis sa le public, reconstituind volumul "cincizeci de sonete" in alcatuirea lui originala. Sigur ca nu era cazul s-o fac la Humanitas, caci bietele mele sonete nu sunt decat, in definitiv, cum scria Musil, "postume publicate in timpul vietii". Am cautat o editura mica, renumita pentru carti de poezie elegante. Editura Brumar se recomanda de la sine. Impreuna cu Tudor Jebeleanu, care urmeaza sa ilustreze cartea, am facut o propunere si am avut bucuria ca aceasta sa fie acceptata. Ce va mai fi vom vedea.
- Faceti parte din categoria, rara, a scriitorilor necrutatori cu ei, a scriitorilor care, prin propriile texte - si m-as gandi, in cazul dumneavoastra, la "Jurnal" si la recent aparuta "Pururi tanar, infasurat in pixeli" - isi deschid larg usile laboratorului, bucatariei, ba chiar... dormitorului, pentru a lasa cititorii sa zburde prin toate aceste incaperi. E vorba, in aceste gesturi, de o strategie culturala ce are menirea sa atraga publicul spre literatura, spre "intimitatile" ei?
- N-am nici o strategie de a-mi atrage cititorii, in afara de cea de a incerca sa scriu bine. Cat despre "intimitati", nu m-as increde in atat de generoasa deschidere a usilor spre laboratorul sau dormitorul meu. Usile astea sunt de multe ori doar desenate pe un perete si cine ia aceste "deschideri" prea in serios risca sa loveasca betonul cu capul.
- Pentru un creator, familia e o povara care il tine pe loc - spun intelectualii solitari. Cat adevar are in ea, din perspectiva dumneavoastra, aceasta afirmatie?
- Am scris cam mereu intr-un soi de vanzoleala de fiinte dragi in jurul meu. N-am fost menajat si nici n-am cerut asta. N-am avut intotdeauna cele doua ore libere dimineata care-mi sunt necesare ca aerul, dar am incercat, constant, si in cele mai aglomerate, mai imposibile perioade, sa nu abandonez, sa mentin un tonus, ca mai tarziu sa pot continua. Cand nu poti scrie, familia nu e, de obicei, problema, ci pretextul.
- Unul dintre criticii generatiei din care faceti parte, Dan C. Mihailescu, spunea, mai in gluma, mai in serios, ca e pacat sa pierzi timpul citind cartile scriitorilor romani cand apar atatea traduceri din scriitori straini celebri si valorosi. Are dreptate criticul? Daca va mai pierdeti timpul cu "ai nostri", ce va motiveaza lectura si care sunt numele acestor scriitori?
- Ii dau dreptate, intr-un fel. Nu merita sa citesti scriitori romani numai pentru ca sunt romani. Pe de alta parte, insa, nici pe majoritatea celor straini - oricat de galonati ar fi - nu merita sa-i citesti doar fiindca sunt straini. Si eu citesc nouazeci la suta scriitori straini. Dar numai pe cei pe care-i consider cu adevarat buni. Si de asemenea ii citesc pe romanii buni (fireste, mult mai putini, prin legea numerelor mari). Nu distributia in spatiu, geografica, ma intereseaza, ci aceea pe verticala: revelatia valorii adevarate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
