In timp ce, la Paris, cu putin inaintea izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, poetul Gellu Naum spargea usile suprarealismului, facandu-si o intrare pe cat de furtunoasa pe atat de triumfala, la Bucuresti, presa literara izbucnea cu uimire si indignare: "A debutat Gellu Naum. S-a nascut un monstru". A inceput prin a bulversa lumea literara romaneasca si a sfarsit prin a deveni cel mai important poet suprarealist al literaturii romane. In mare parte, marturisirile la care a consimtit zilele trecute, in timpul unei lungi discutii acasa la el, sunt de natura sa ne puna pe ganduri. De ce a incomodat atat de tare Gellu Naum si, in definitiv, cine este el de fapt? (Marcela Zamfir)
"Nu eram monstru. Eram un mare rebel"
Cand am ajuns la Paris, suprarealismul era pe sfarsite. Adica trebuia sa se incheie, dar, spre deosebire de alte miscari culturale, vechii stalpi ai curentului continuau sa existe si sa se manifeste. Eu nu m-am putut alatura lor, si pe buna dreptate. Daca, stand de vorba, asa cum o facem acum, ma vei intreba ce fel de suprarealist am fost, ce fel de suprarealist sunt, stiu perfect de ce, de fapt, eu nu mai sunt suprarealist. Suprarealismul in sine nu mai exista ca atare, a fost depasit, s-a imprastiat in toate partile si e greu sa-si mai gaseasca vreun loc.
Alta era insa situatia prin 1936 cand, la varsta de 18 ani, am debutat in viata literara romaneasca. Eram foarte violent si, cu timpul, am devenit si mai violent, cu adevarat violent. Primul vers pe care l-am publicat - de fapt un motto la poemele mele, foarte lirice acuma, sincer lirice - a fost: "Generalul mi-a spus" (asta era motto-ul meu in '36) "Generalul mi-a spus cu degetul in gaura ..." ...si spuneam in care gaura. Astea erau poeziile mele, pentru care au spus ca eram un monstru. Dar eu nu eram monstru. Nu aveau dreptate. Eram un mare rebel, eram suprarealist. Astazi, cand ii aud ca ma neaga, stau, ma uit si ascult; uneori imi vine sa ma spanzur, alteori sa ma dau cu capul de pereti, alteori sa rad. ai cred ca este chiar mai grav, pentru ca, de fapt, in sinea mea nici nu ma mai intereseaza.
"Gellu Naum nu este suprarealist. Nu mai este". Cu numai cateva zile in urma, la Muzeul Literaturii mi-a fost dat sa aud aceeasi sentinta. A trebuit sa-i spun acelui ins: "Ce te intereseaza pe dumneata daca sunt sau nu mai sunt suprarealist ?!". In "Antologia poeziei romanesti" a domnului Laurentiu Ulici, aceea in zece volume, figurez ca poet numai pana la terminarea razboiului. De la acea data, eu nu am mai existat, nu am mai scris nimic! Va puteti inchipui? Am incomodat. Am fost injurat, scuipat, marginalizat. S-a dorit sa nu mai exist. Regimul comunist de atunci, regimul care proslavea realismul in literatura, nu putea accepta un poet suprarealist. Asta s-a intamplat in anii in care, chipurile, eu nu am mai fost poet.
"Traiesc realitatea si visul in mod egal"
Am o biografie in egala masura placuta si neplacuta. Am fost urat de unii, iubit de altii... La varsta de patru ani, am invatat sa citesc si tot la patru ani am avut prima unire sexuala cu o fata. Nu ma laud cu acest lucru. Aveam niste puteri serioase inca de la varsta aceea si baietii de pe strada simteau acest lucru si ma ascultau. De pilda, ne placea noua mult ideea de furtuna. Dupa primul razboi, subsemnatul inventase chiar si un joc. Ne intalneam la un colt de strada si porneam de acolo urland "Vine furtuna, vine furtuna!". ai, intr-adevar, in cateva minute se adunau norii. atiam prea bine ca in mine exista o legatura stransa intre cuvintele pe care le rosteam si puterile de care am pomenit. Ceilalti copii se speriau, incepeau sa planga, dar eu le spuneam: "Nu plangeti! N-o sa inceapa ploaia pana cand nu ajungeti acasa". Ramaneam acolo pana cand plecau toti si atunci o porneam si eu. Nu ma grabeam, dar in momentul in care inchideam usa dupa mine, incepea si ploaia: cu tunete, cu fulgere... Credeam sincer ca eu provoc toate astea. ai astazi cred.
Probabil ca aceleasi puteri au facut sa nu fiu nevoit sa-mi provoc stari onirice, si nici substante halucinogene nu am folosit vreodata. De fapt, nu am prea cunoscut oameni care sa practice onirismul, iar cei care au facut-o sunt niste inculti! Ca si cand ar trebui sa delimitezi o parcela, numita oniric, s-o studiezi si sa traiesti numai acolo. Onirismul acesta nu avea valoare decat in masura in care se opunea realismului. In ce ma priveste, traiesc realitatea si visul in mod egal, si reusesc astfel sa intru intr-o realitate-vis. Starile vin pur si simplu, iar eu profit de ele: le practic. Asta imi aduce aminte ca, odata, m-am pomenit scriind cu niste semne necunoscute; nu erau nici hieroglife, nici litere din alfabetul fenician... In majoritatea cazurilor, scriu automat. Nu stiu ce fac. Dar atunci chiar am vrut sa vad ce iese.
Eram in spital cand s-a intamplat. Daca va uitati cu atentie aici, pe perete, nu sunt litere, ci mai curand semne, ca in scrierea hieroglifica. Eram deci in spital, stateam in pat, destul de slabit, asezat pe partea dreapta, cand am simtit nevoia sa scriu, ceea ce am si facut. Ei bine, dupa aceasta experienta mi s-a facut frica si n-am mai scris vreo trei luni. Pentru ca incepeam sa lucrez si deodata simteam din nou ca pe hartie apareau semnele respective. Cand mi s-a intamplat acest lucru, lucram la un poem lung, foarte lung, care se numeste "Eftihia". Bucata de hartie cu ciudata scriere se afla pe perete,anramata, si asteapta inca sa fie descifrata. (Va urma)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
