Interlocutorul nostru, profesorul Ioan Bolovan, reputat istoric clujean, prorectorul Universităţii Babeş-Bolyai, se ocupă de aproape trei decenii de unul dintre cele mai fascinante domenii ale cercetării istorice contemporane: istoria populaţiei şi demografia istorică. Ca o recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice, cu prilejul celui de al 22-lea Congres Mondial de Ştiinţe Istorice desfăşurat la sfârşitul lunii august la Jinan, China, a fost ales Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Demografie Istorică. Dialogul pe care l-am purtat pe marginea acestui subiect a pornit, în mod firesc, de la definirea acestei discipline mai puţin cunoscute marelui public.
– Aşadar, domnule Profesor, ce este demografia istorică şi ce îşi propune?
– Printre cele peste 1.200 de discipline ştiinţifice inventariate în prezent de către specialiştii UNESCO, demografia istorică este una dintre cele mai tinere. Ea a apărut ca un domeniu autonom de cercetare în deceniul şase al secolului XX, cu lucrarea de pionierat a lui Louis Henry şi Michel Fleury (Des registres paroissiaux et l’histoire de lapopulation. Manuel de depouillement et d’exploitation de l’etat civil ancien, Paris, INED, 1956). Perioada de naştere a demografiei istorice a mers mână în mână cu apariţia unor inovaţii metodologice care au permis istoricilor şi demografilor să dea răspunsuri empirice la întrebări care au constituit înainte doar obiectul unui discurs speculativ şi au revoluţionat domeniul care se ocupa de studierea populaţiei. În scurt timp, demografia istorică a captat interesul cercetătorilor, în ciuda dificultăţilor de metodă şi de documentare, deoarece comportamentul cotidian al individului, mutaţiile pe care acesta le-a cunoscut la nivelul sensibilităţii sale puteau oferi explicaţii plauzibile faptelor izolate. Mai mult, motivele vieţii (naşterea, iubirea, moartea etc.), formele traiului zilnic, relaţiile interumane etc. au putut fi mai bine înţelese. Astfel, încă de la apariţia sa, demografia istorică s-a definit mai puţin prin obiectul său (populaţiile din trecut), cât prin sursele sale (registrele parohiale) şi metodele preconizate (microanaliza longitudinală). Prin „provocarea” unor surse neutilizate şi introducând microanaliza bazată pe cuplarea datelor nominative, L. Henry şi M. Fleury au făcut să progreseze cercetarea ştiinţifică spre zone total neglijate până atunci. La scurtă vreme după fundamentarea demografiei istorice ca ştiinţă de sine-stătătoare prin eforturile specialiştilor francezi, metodologia ei a fost adoptată, perfecţionată şi diversificată în afara Franţei: în 1964, la Cambridge, o echipă condusă de P. Laslett şi E.A. Wrigley a pus bazele Cambridge Group for the History of Population and Social Structure, cercetările de demografie istorică înregistrând şi în SUA, Canada, Germania, Olanda, Italia, Belgia etc. o extensiune fără precedent în ultimele decenii.
– Fără îndoială, alegerea Dvs. ca preşedinte al Comisiei Internaţionale de Demografie Istorică a fost făcută ca urmare a preocupărilor ştiinţifice legate de acest domeniu. Conduceţi o echipă în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, interesată de crearea unei baze de date istorice referitoare la populaţia din Transilvania. Când a prins viaţă acest proiect?
– Preocupările mele privind istoria populaţiei şi demografia istorică coboară mult în trecut, cu aproape 3 decenii. Profesorul meu, Ştefan Pascu, a fost cel care mi-a pus în mână primul volum de demografie istorică, şi tot el a fost cel care m-a încurajat ca, alături de soţia mea care şi-a elaborat teza de licenţă în 1988 cu un subiect de demografie istorică, să perseverăm pe această direcţie istoriografică. Recunosc că şi alţi profesori şi cercetători de la acea vreme (David Prodan, Nicolae Bocşan, Liviu Maior, Ioan-Aurel Pop, Nicolae Edroiu, Simion Retegan, Aurel Răduţiu, Ladislau Gyemant etc.) ne-au susţinut necondiţionat, tuturor datorându-le practic specializarea mea şi o bună parte din rezultatele obţinute în aceste decenii, împreună cu soţia şi cu echipa de tineri din jurul nostru (după cum datorez enorm şi studenţilor care, prin curiozitatea şi diligenţa lor, mi-au stimulat cercetările).
În cadrul UBB, în anul 2002, prin colaborarea exemplară cu profesorul Traian Rotariu şi cu echipa de sociologi şi demografi pe care o avea, am pus bazele Centrului de Studiere a Populaţiei, entitate ce şi-a propus să potenţeze într-o viziune interdisciplinară studiile de populaţie. Nu întâmplător, acesta editează semestrial din 2007 singura revistă de profil din România (Romanian Journal of Population Studies), publicaţie indexată în mai multe baze de date din lume. De asemenea, din anul 2013, organizăm la Cluj-Napoca şcoli de vară de demografie istorică la care au participat în ultimii ani mai mulţi tineri din întreaga lume (SUA, Japonia, Rusia, Olanda, Germania, Moldova, Polonia etc.). Unul dintre proiectele de cercetare cele mai importante ale Centrului de Studiere a Populaţiei este finanţat cu fonduri provenite de la guvernele Norvegiei, Islandei şi Lichtenstein şi intenţionează să creeze, în perioada 2014-2017, prima bază de date privind populaţia istorică a Transilvaniei (de până la Primul Război Mondial). Cu această bază de date ne aliniem practic în rândul celor câtorva ţări din lume care au asemenea instrumente statistico-demografice.
– Care sunt primele concluzii ale cercetărilor întreprinse?Dar următorii paşi ai proiectului pe care îl coordonaţi?
– În primul an de derulare a proiectului am reuşit să inventariem pentru judeţele care vor constitui eşantionul de cercetare cât mai multe localităţi care dispun de registre parohiale complete de stare civilă pentru naşteri/botezuri, căsătorii şi decese, insistând pe cuprinderea în acest eşantion a unor sate cu o compoziţie etnică şi confesională, geografică şi economică variată.
– Scuzaţi-mă că vă întrerup. Înţeleg că sursele documentare sunt vechile registre parohiale. Cum le-aţi identificat? Unde se află acestea în prezent?
– Registrele parohiale au apărut în secolul al XVII–lea în bisericile din Transilvania, romano-catolice, protestante, dar şi în cele ortodoxe şi greco-catolice ale populaţiei româneşti. Practic, ele sunt nişte registre de stare civilă care consemnează cele trei evenimente fundamentale din viaţa omului: naşterea/botezul, căsătoria şi decesul şi se află, în prezent, în posesia filialelor judeţene ale Arhivelor Statului, pentru localităţile din aria administrativă respectivă. Echipele noastre au fost în toate reşedinţele de judeţ transilvănene (căci proiectul nostru se limitează la această arie geografică) şi au inventariat materialul existent. Au fost situaţii când am găsit asemenea registre păstrate doar pentru intervale de 10-20-30 de ani. Tocmai de aceea, efortul nostru s-a îndreptat în direcţia identificării acelor localităţi care să aibă consemnări cât mai complete în timp pentru toate cele trei evenimente amintite mai sus, astfel încât informaţiile să fie cât mai reprezentative.
– Aşadar, nu exhaustivitate, ci reprezentativitate...
– Fără îndoială, pentru că dacă nu ai o continuitate de informaţii de cel puţin şapte-opt decenii, atunci rezultatele interpretării finale vor fi distorsionate. Într-un cuvânt, am constituit eşantioane reprezentative în fiecare judeţ din aceste localităţi care au serii complete. Reprezentativitatea decurge şi din faptul că investigăm documente din parohii romano-catolice (populaţie maghiară şi germană), protestant-reformate (maghiari), evanghelice (germani), ortodoxe şi greco-catolice (români) şi mozaice.
Operatorii noştri au început deja introducerea în baza de date a „informaţiilor primare, însă munca de filtrare a datelor, de organizare a lor şi de stocare pentru a permite analize longitudinale este extrem de laborioasă. Sperăm ca rezultatele ce le vom prelucra începând cu 2016 să ofere o imagine cât mai comprehensivă asupra comportamentului demografic al populaţiei Transilvaniei de până la Marea Unire din 1918; adică, al modului cum s-au raportat oamenii din trecut la evenimentele fundamentale ale vieţii lor: la ce vârstă se căsătoreau, cum îşi alegeau partenerul – în cadrul aceleaşi etnii şi confesiuni sau cu un partener având altă etnie şi confesiune, când făceau primul copil, la ce interval de timp veneau următorii, câţi copii avea, în medie, o familie etc. etc.
– Revenind la Congresul de Ştiinţe Istorice de la Jinan şi la Comisia de Demografie Istorică, v-aş ruga să detaliaţi atribuţiile acestei comisii? De când funcţionează şi sub ce egidă?
– Cu prilejul Congresului mondial al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Stockholm din 1960, specialiştii prezenţi la manifestare care se ocupau de istoria populaţiei au decis înfiinţarea unei Comisii Internaţionale de Demografie Istorică sub patronajul Comitetului mai sus amintit. La această importantă reuniune ştiinţifică a fost prezentă şi o mică delegaţie de istorici din România; alături de profesorul Ştefan Pascu de la Universitatea „Babeş-Bolyai” se afla şi tânărul cercetător Ştefan Ştefănescu, ulterior directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti. Amândoi au avut un rol decisiv în promovarea demografiei istorice în România în deceniile care au urmat. Aprecierea internaţională de care s-a bucurat producţia ştiinţifică a profesorului Ştefan Pascu, dar şi activitatea sa organizatorică de la Cluj în domeniul demografiei istorice (să menţionăm faptul că, la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai unde era profesor şi rector, Ştefan Pascu a introdus un curs opţional de demografie şi geografie istorică), au determinat comunitatea academică în anul 1975, la Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la San Francisco, să-l aleagă în funcţia de preşedinte al Comisiei Internaţionale de Demografie Istorică. Cu responsabilitate şi bucurându-se de respectul şi sprijinul colegilor străini, istoricul clujean a rămas timp de un deceniu în fruntea acestei prestigioase asociaţii, organizând mai multe reuniuni şi conferinţe tematice atât în România cât şi în alte ţări. De altfel, la Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Stuttgart din anul 1985, după ce, firesc, a fost înlocuit din funcţia de preşedinte al Comisiei (nimeni până la el sau după aceea nu a mai fost ales 2 mandate – actualmente statutele Comisiei nici nu mai permit 2 mandate pentru preşedinte), Ştefan Pascu a fost numit preşedinte de onoare al acestei asociaţii.
Comisia Internaţională de Demografie Istorică funcţionează aşadar ca un organism afiliat Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice. Principalele atribuţii ale acestei comisii sunt legate de organizarea periodică a unor întâlniri, de formarea unor grupuri de lucru şi organizarea de sesiuni în cadrul conferinţelor care au loc în lume periodic (mai cu seamă din 5 în 5 ani, când se întruneşte Congresul Mondial de Istorie), precum şi de editarea unor publicaţii pe diverse teme de demografie istorică. În acelaşi timp, Comisia – prin membrii ei – se implică în furnizarea de analize demografice pentru autorităţile naţionale şi internaţionale în vederea luării măsurilor adecvate de către decidenţi.
– Mediile de specialitate au formulat cuvinte de apreciere pe marginea Congresului de Ştiinţe Istorice de la Jinan. Care au fost principalele teme abordate aici? Şi, mai ales, cum apreciaţi distanţarea cercetării istorice contemporane de servituţile politice? Reuşeşte ea să ofere o imagine globală obiectivă asupra fenomenelor complexe ale lumii în care trăim?
– În general vorbind, istoriografia contemporană, în foarte multe ţări europene, asiatice, din America şi chiar Africa a reuşit să se desprindă de sub tutela factorului politic şi să nu mai fie atât de încorsetată ca în trecut de presiuni ideologice sau de altă natură. La acest congres mondial au fost abordate câteva teme majore care au captat atenţia celor prezenţi şi care nu doar că oferă subiecte de reflecţie istoriografică, dar ancorează decisiv ştiinţa istorică în nevoile societăţii de azi şi mai ales a celei de mâine: digitizarea surselor, a izvoarelor istorice rămâne o mare provocare pentru viitor, aducând după sine o firească reevaluare a metodologiei istorice. Alte teme, precum istoricizarea emoţiilor, revoluţiile în trecutul şi prezentul umanităţii etc. au demonstrat faptul că istoricii trebuie să coboare în mijlocul oamenilor, să le ofere explicaţii privind atitudinile luate de antecesorii lor în funcţie de starea emoţională creată ad-hoc sau deliberat de către cei care voiau şi erau capabili să modeleze comportamentele. La fel cum am remarcat şi în urmă cu 5 ani la Congresul Mondial de Istorie de la Amsterdam, când una din temele majore a fost dedicată apei, istoria devine tot mai clar un mijloc de proiectare a valorilor societăţii umane dar şi un instrument de modelare a viitorului.
– În acest context, cum caracterizaţi contribuţia şcolii româneşti de istorie prezentă la Congres?
– Din păcate, şcoala românească de istorie a avut la Jinan în programul oficial numai 11 istorici (dintre care 8 aparţin UBB şi Filialei Cluj a Academiei Române). Pentru comparaţie, delegaţia Finlandei a fost alcătuită din 34 de specialişti, puţin mai mult decât cea a Rusiei sau a altor ţări mai mari şi cu tradiţie în câmpul cercetării istorice. Faptul că sistemul educaţional din Finlanda este între cele mai performante din lume nu este întâmplător şi, ţinând cont de ceea am spus anterior, că istoria devine tot mai implicată în modelarea viitorului, putem spune că din această comparaţie trebuie ca decidenţii de la Bucureşti să înţeleagă că suntem pe marginea prăpastiei. Niciodată după 1989 statutul istoriei ca disciplină de învăţământ în sistemul preuniversitar nu a fost atât de jos ca azi. Niciodată, parcă, dispreţuirea istoriei şi renegarea a tot ceea ce strămoşii noştri au creat în timp nu a atins cote aşa de alarmante ca azi. În mod paradoxal, se vând cărţi de istorie într-un tiraj destul de mare, doar că aceste cărţi, în majoritate, nu fac decât să inducă teza periculoasă că românii sunt unici nu doar pentru faptul că, aşa cum este firesc, fiecare popor, fiecare naţiune reprezintă altceva în raport cu vecinii, cu ceilalţi locuitori ai Terrei, ci mai ales sunt unici în sens negativ, prezentând mult mai intens decât alte popoare trăsături de caracter, comportamente blamabile. Românii, în viziunea unor istorici la modă (între care şi domnul profesor Lucian Boia), ar fi mai damnabili decât mulţi alţii, fiind „campionii” unor manifestări care-i particularizează nu doar pentru trecut, ci şi pentru prezent
Oare aşa stau lucrurile? Românii nu au fost nici mai buni şi nici mai răi de-a lungul istoriei decât alte naţiuni europene şi extraeuropene. Francezii (catolici şi hughenoţi) s-au omorât între ei fără nicio ezitare, germanii au făcut-o la fel în timpul războaielor religioase, cehii i-au căsăpit pe germani în timpul războaielor husite. În Australia, „vânătoarea” de aborigeni a devenit un fel de sport naţional practicat duminica, primele măsuri drastice luate împotriva albilor ce omorau aborigeni fiind luate în 1838, dar abia din 1870 unele state au început să ofere protecţie aborigenilor, aceştia doar în 1964 devenind cetăţeni cu drepturi depline. În SUA, populaţia de culoare a cunoscut statutul de sclavi până cam în aceeaşi perioadă când şi în România robii ţigani au fost eliberaţi (deşi unele categorii de ţigani robi fuseseră emancipaţi cu câteva decenii mai devreme). Legile americane ale imigrării din 1921 şi 1924 interziceau intrarea în ţară a străinilor indezirabili prin limitarea numerică în funcţie de rasă şi religie (era foarte strict admisă intrarea slavilor, evreilor, popoarelor asiatice, din Estul şi din Sud-Estul Europei, în schimb cei cu sânge pur anglo-saxon sau nordic puteau intra în număr foarte mare). Germanii, prin naziştii care au executat fără cârtire ordinele guvernului, şi-au exterminat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial circa 400.000 de cetăţeni germani numai fiindcă aceştia aveau diverse dizabilităţi psihice şi fizice! Nici românii nu au ieşit din regula jocului atunci când, în anumite circumstanţe, unii dintre ei s-au dedat la fapte abominabile. Trebuie să le cunoaştem şi pe acestea, dar să nu le particularizăm ca şi când ar fi fost specifice numai neamului românesc.
Revenind la întrebare, trebuie să spun că la Jinan istoricii români au organizat mese rotunde şi sesiuni ştiinţifice, au susţinut comunicări şi au făcut comentarii în ton cu tendinţele generale. Acad. Prof. Dr. Ioan-Aurel Pop (ales recent în fruntea Comitetului Naţional al Istoricilor din România şi membru al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice) a fost iniţiatorul şi comentatorul la o masă rotundă dedicată legislaţiei şi normativităţii în Europa Centrală şi de Sud-Est. Aici au fost identificate liniile de forţă ale normării societăţii din epoca romană, bizantină, continuând cu epoca marilor imperii şi apoi a practicei juridice a statelor naţionale în secolul XX. Alţi istorici români au fost prezenţi la panelurile din cadrul Comisiei Internaţionale de Demografie Istorică, a Comisiei de Istoria Relaţiilor Internaţionale, a celei de Istoria Oraşelor, deci în locuri unde contribuţiile istoriografice au fost consistente.
Următorul Congres Mondial de Ştiinţe Istorice va avea loc la Poznan în 2020.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
