Ismail Kadare – Firida ruşinii, Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei. Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Încă o carte a celebrului scriitor albanez (venerabil ajuns la 80 de ani), cu un farmec şi o solemnitate aparte, cu ceva dintr-o tragedie greacă, cum s-a spus. Este, dacă nu mă înşel, al zecelea roman pe care îl publică în româneşte această editură. Şi face parte din ciclul pe care l-am putea numi „otoman” în care scriitorul îşi alege subiectele din realitatea imperiului care a stăpânit o vreme şi Albania şi mai ales din istoria acestor relaţii – „Palatul Viselor”, „Mesagerii ploii”, „Podul cu trei arce”, „Cine a adus-o pe Doruntina”, „Comisia serbării”, „Biserica Sf. Sofia”, „Firmanul orb”, „Furtul somnului împărătesc”, „Mesagerul tristeţii” şi alte câteva scrieri mai mici. „Firida Ruşinii” spune povestea lui Ali Paşa Tepelena (1740- 1822), unul dintre cei care s-au răzvrătit, pe când era guvernatorul Albaniei istorice, împotriva sultanului otoman şi al cărui cap era aşteptat să ajungă în „firida ruşinii”, la Istanbul.
„Firida Ruşinii”, căreia i se mai spunea „piatra de luare-aminte”, ceea ce, în traducere liberă, însemna „să înveţi dintr-o nenocrocire”, era o bortă săpată în Poarta Turnurilor, aflată într-o zonă de afluenţă populară a capitalei, în care se depuneau capetele tăiate ale vrăjmaşilor de rang înalt. „Nu era greu de înţeles de ce firida în care erau depuse capetele tăiate ale vizirilor rebeli sau ale înalţilor demnitari loviţi de necaz fusese amplasă tocmai aici. Poate că nicăieri în altă parte privirea trecătorului n-ar fi putut remarca mai bine legătura dintre solemnitatea greoaie a străvechii pieţe şi tigva omenească ce încercase s-o sfideze. Se vedea imediat că alegerea locului firidei în zid se făcuse în aşa fel încât să-ţi dea impresia că privirea oarbă a celui descăpăţânat cuprinde întreaga piaţă. Astfel se urmărise ca şi cel mai nătâng trecător, cel mai lipsit de fantezie să-şi poată închipui, măcar pentru o fracţiune de secundă, propria lui scăfârlie cocoţată la înălţimea aceea neobişnuită.”
„Ochii lui întâlneau privirile trecătorilor şi turiştilor, care se îmbulzeau din toate părţile spre piaţă. Plimbăreţii, ca orice grup în mişcare, erau absenţi şi împrăştiaţi, dar, imediat ce-l vedeau, deveneau brusc atenţi. În primul moment ai fi zis că globii ochilor lor, luaţi prin surprindere, încercau să se afunde în adâncul craniului şi, abia când se convingeau că lucrul acesta este imposibil, se resemnau să rămână la locul lor şi să înfrunte realitatea. Majoritatea păleau, unora le venea să vomite şi doar câţiva continuau să-l privească liniştiţi.”
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decăderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Paşa din Ianina îşi clădeşte un principat independent. Pentru a preîntâmpina extinderea rebeliunii, sultanul îl pedepseşte cu cruzime, expunându-i capul în piaţa centrală din Istanbul, în firida destinată trădătorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, născut albanez, dar integrat perfect în mecanismul administraţiei otomane. Ali Paşa – admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a întreţinut relaţii diplomatice, şi al poetului George Byron, pe care l-a găzduit în drumul acestuia spre Grecia – a dus o viaţă plină de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fără milă orice tentativă de a i se contesta autoritatea. Fără să-şi propună să scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare fineţe atmosfera capitalei otomane, dominată de puterea absolută a suveranului, precum şi angrenajul cumplit căruia îi cad victime nu numai cei învinşi, ci şi învingătorii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
