Societatea românească nu terminase incă de parcurs epoca marii tranziţii de la vechile rânduieli feudale la cele capitaliste, chiar dacă acestea din urmă se afirmau intr-o măsură ascendentă. Elementele noului incă interferau cu cele ale vechiului, inregistrând anumite progrese, dar păstrând invitabil, şi sechele. Iar acestea din urmă proveneau nu numai din trecut, ci şi din felul cum se implementau noile stări de lucruri.
In aceste condiţii, Mihai Eminescu a dus, cum se ştie, o intensă activitate de gazetar, paralelă şi simultană cu cea de ordin literar. In cadrul ei – ca şi in unele dintre creaţiile sale poetice – scriitorul s-a afirmat nu numai ca un redutabil polemist, ci şi ca un gânditor de marcă.
Situat pe poziţii politice conservatoare, Eminescu avea un cult – de factură romantică – pentru „frumoasele vremuri de altădată", pentru vremurile de care – precum spune in „Scrisoarea III" – se invredniciseră „cronicarii şi rapsozii". Prilej cu care el nu aducea pe tapet şi neajunsurile acelui trecut, idealizându-l. Scotea, de asemenea, in relief, virtuţile poporului român. Elogia constant munca drept factor de temelie al dezvoltării şi era un apărător ardent, nu odată patetic, al interesului naţional.
Avea insă poetul şi gazetarul Eminescu nu puţine observaţii critice la adresa societăţii din vremea sa.
Astfel, el considera că dezvoltarea trebuie să se desfăşoare „incet şi in mod firesc", ceea ce excludea „arderea etapelor" şi preluarea mecanică a unor forme „de import". Acest punct de vedere era, precum se vede, opus celui susţinut de liberali.
Adept al teoriei „formelor fără fond", etalată de junimişti, Eminescu a criticat acerb o serie de instituţii precum şcoala, justiţia, parlamentul. Critica, de pildă, in mod sistematic faptul că existau (angajaţi) profesori universitari fără ştiinţă de carte, avocaţi şi judecători slab pregătiţi, parlamentari fără idei, care debitau discursuri găunoase, precum şi membri incompetenţi ai administraţiei locale, recrutaţi adesea nu după pricepere, ci după „devotamentul" politic faţă de partidul din care făceau parte, exemplele fiind luate, de regulă, de la liberali.
Poetul critica, de asemenea, cusururile liberalismului românesc al epocii, forma excesiv retorică, demagogică a demersului acestuia. El era de părere că liberalii din România nu se inscriau in canoanele adevăratului liberalism, condeiul său devenind adesea ironic sau sarcastic. Le mai reproşa şi faptul că in rândurile lor şi-au găsit „adăpost" multe elemente străine, rupte de tradiţiile şi interesele ţării, fără criterii morale, preocupate numai de a se căpătui prin ocuparea de funcţii politice.
O altă direcţie a criticii lui Eminescu se indrepta impotriva acelor tineri care, făcându-şi studiile in străinătate – unde obţineau diplome cu menţiunea „bon pour l’Orient" –, la revenirea in ţară căutau să transplanteze mecanic cele invăţate peste hotare. Sub pana lui incisivă intrau şi prea numeroşii – după opinia lui – avocaţi care considerau că pot aspira la indiferent ce funcţie, chiar fără legătură cu pregătirea lor de bază.
Funcţionarismul excesiv, birocraţia, tendinţa de a ocupa slujbe la stat – adică pe seama bugetului şi, deci, a contribuabilului de la bază –, ocuparea de sinecure erau alte ţinte ale criticii acerbe a gazetarului Eminescu. El milita pentru ideea de a fi dezvoltate indeletnicirile productive, care să sporească veniturile ţării, astfel incât sarcinile intreţinerii aparatului de stat, parţial parazitar, să nu apese exclusiv pe umerii producătorului de la bază, ţărănimea.
Eminescu susţinea, totodată, necesitatea formării şi dezvoltării clasei de mijloc, cea existentă fiind prea subţire şi prea mult penetrată de elemente alogene.
N-au scăpat de focul criticii eminesciene nici gazetarii care, in loc să caute a cunoaşte realitatea românească „de pe teren", işi luau ideile din cărţi sau alte publicaţii străine – de predilecţie franţuzeşti –, ori căutau să işi ascundă vidul de idei prin referiri gongorice la principiile de libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate sau apelând la invocarea marilor strămoşi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.
Eminescu s-a pronunţat şi in legătură cu raporturile dintre cele trei puteri de stat. Paralel cu separaţia celor trei puteri – considera el –, se manifestă-ferit, pe cât se poate, de ochii lumii şi o complicitate intre puteri pe de o parte, precum şi o escaladare a puterilor legislativă şi judecătorească de către puterea executivă.
In fine, corupţia, sub diversele ei forme, este adesea ţinta criticii vitriolante a poetului.
Prin publicistica lui elevată şi adesea incandescentă, Mihai Eminescu este nu numai un critic avizat al neajunsurilor din societatea românească a vremii sale – aşa cum le percepea şi le interpreta el – şi un exponent al intereselor şi aspiraţiilor perene ale poporului român, ci şi un critic lucid şi impenitent al cusururilor cu bătaie lungă din societatea românească, la a căror eliminare aspira din toată inima.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
