M-am trezit într-o casă străină. M-am îmbrăcat şi m-am încălţat în linişte, era aproape întuneric. Când am ieşit pe uşă, am ezitat, mă gândeam că aş putea lăsa un mesaj de mulţumire celei care mă găzduise. Am plecat mai degrabă simţind că am dreptul.
– Barosanii îşi plimbă femeile târfe. Şi noi am făcut asta, mi-am zis în minte, adresându-mă celui care a fost prietenul meu şi pe care, după accidentul ăla nenorocit, îl alungasem cu bună-ştiinţă din viaţa mea, aşa cum făcusem cu toată gaşca. Cum făcusem cu fraţii, cu Pară, cu Andreea şi cu ceilalţi, mai mult sau mai puţin apropiaţi.
Noaptea, în Bucureşti, circulau doar taxiurile şi maşini de lux. Eu eram în autobuzul de noapte cu cei care lucrau până târziu şi cu studenţii care întindeau prin oraş de câteva beri. Oamenii erau săraci şi mergeau acasă, obosiţi şi iluzionaţi.
– Eşti în acest film prost, băiete, mi-am spus. Foarte prost, am adăugat, şi mai lipsea să-mi lipesc căcatul de fes de geam ca totul să fie complet, Bon Iver-like.
Am intrat într-un supermarket deschis non-stop, dar asta doar ca să-mi iau ţigări şi să mă-ncălzesc. În buzunar punga cu conserve stătea nemişcată de mai bine de douăzeci de ore. Îmi îngheţaseră picioarele după juma de oră de mers, eram rău de boală şi încercam să mă menajez, mai făcusem aşa pneumonie şi-apoi stătusem în spital, iar acum nu aveam propriu-zis asigurare medicală, lucram cu un contract de colaborare care nu-mi asigura nimic în afară de salariu, la facultate eram plătit pe numele unui asistent, iar ăsta era gândul care mă săgeta de fiecare dată când treceam strada printr-un loc nepermis şi vedeam liniile duble de tramvai. Nu mi-era frică de moarte, mi-era frică de banii pe care nu-i mai aveam şi de răul ce mi-l puteau aduce prematur, în lipsă.
Îmi făceam cumpărăturile noaptea, trăiam ca o şopârlă şi nimeni nu-mi vedea faţa cu zilele. Printre rafturi, ha-haaa, produse îmi săreau în ochi! În general, mâncare la cutie şi reţete uşoare din pungi congelate sau semi-preparate pe care le gătisem prea mult timp de-acum. Din inerţie vedeam telemeaua şi conservele cu carne sau peşte, spanacul la pungă şi ovăzul gata de răsturnat în castron dacă apa era fierbândă-n ibric. Eram, de la un capăt la altul, omul terminat, rupt, mecanic.
După ce am ajuns afară, m-am dus în staţia de autobuz şi-am fumat trei ţigări una după alta. Stingând-o pe ultima mi-am spus că e suficient şi, înainte să mă întorc acasă, mi-am aranjat ciorapii de iarnă în pantofi. Erau de la ea, de la Irina, fusese o vreme când murea de grija mea. Nu mai ştiam nimic dinspre viaţa ei şi, oricât aş fi încercat, nu mă puteam desprinde în lipsa unor detalii concrete.
Mergeam pe drum, eram singur şi asta era tot ce conta: o iubeam ca pe o icoană făcătoare de minuni. În ea îmi pusesem toate speranţele şi minunile ezitau să apară. Uram tot ce vedeam în faţa ochilor şi mi-era scârbă, iar în jur, la aceea oră, nimic de care m-aş fi putut agăţa, numai frigul şi dezastrul cosmopolit.
Am deschis uşa şi m-am trezit de la fum într-un bar de noapte. Muzica era aşa şi-aşa, locul, nu prea aglomerat, aşa că mi-am luat de băut Jagermeister şi m-am dus într-un colţ apropiat. Eram un bărbat sprijinit de peretele nordic, abia vizibil. La răstimpuri, oamenii intrau câte doi sau câte trei, stăteau în întuneric şi se uitau uneori înspre mine ca printr-un ecran negru, apoi se duceau la bar sau se răzgândeau şi plecau în altă parte. În mine, atunci: echo, echo, black glass.
Ea, în noapte, ca o fată din lumea a treia, se bucura de vacanţele celor pe care îi asista telefonic în procesul de conectare a iPhone-ului la Wi-Fi în hoteluri de patru sau de cinci stele, oameni trăind în hoteluri de lux vieţi mizerabile. În noaptea de Crăciun, când am vorbit ultima dată, mi-a povestit că sunase o tipă care voia să caute biserici în oraşul german în care avusese conferinţa cu două zile în urmă. Rămăsese în Hamburg să se plimbe, femeie singură între două vârste, asiatică secularizată, interesată la modul estetic de creştinism. I-a urat Merry Christmas şi i-a spus toate detaliile tehnice cu fineţe în glas pe toată durata apelului – ultima oară când m-a sunat, mi-a vorbit nesperat de frumos, dar doar despre asta, despre iubita Mz. Keiko.
Fetiţă din familie disfuncţională, ce puteam face fără tine, căci te iubeam! Lucrai noaptea în call center, ziua făceai traduceri, în weekend mergeai la nunţi; la ce ţi-au trebuit toţi banii lumii când tu cântai deja atât de frumos cu vocea ta bluesy pe TVR 2?
Asta mă întrebam eu în timp ce stăteam rezemat de perete şi, aşa cum beam, cu pofta reţinută a celui care are parte de ultimele bucurii ale lumii, mi-era puţin frică, puţin ruşine de ce eram în stare să fac.
(...)
Uneori, un bărbat puternic nu-şi găseşte şosetele. Ăsta e, de cele mai multe ori, primul lucru pe care mi-l spun dimineaţa. Îmi încălzeşte şi-mi limpezeşte mintea ca un pahar mare cu vodcă, o vodcă fină cu aromă de yoga.
De altfel, în fiecare zi, în momentul în care mă trezesc, până îmi fac curaj să deschid ochii, îmi ţin mintea în stare de veghe căutând acea frază, aceea maximă – un highlight la care să mă gândesc toată ziua. De cele mai multe ori nu iese aşa cum mintea ar vrea să iasă, de cele mai multe ori mintea e goală sau de-a dreptul stupidă, motiv pentru care mă întorc la adevărul suprem, îl rumeg şi-l spun cu voce tare, ca şi când mi-aş turna în cap o găleată cu apă de izvor direct pe terasa hotelului: Uneori, un bărbat puternic nu-şi găseşte şosetele!.
Imaginaţie. Aşa m-am trezit astăzi: un bărbat puternic este un bărbat care are imaginaţie. Apoi m-am întors câteva secunde pe partea cealaltă – cu o seară în urmă, cineva venise acasă fără aer şi probabil cu prea multă imaginaţie, aşa că toate uşile şi geamurile care se puteau deschide erau deschise, iar vântul suflase cât colo zăpadă în sufragerie.
A fi un bărbat cu imaginaţie te salvează, am continuat în gând cu faţa la perete. Pe mine, unul, m-a salvat. Fără imaginaţie, viaţa mea ar fi fost viaţa altora, o viaţă cu două numere mai mari, trasă peste viaţa mea, în care m-aş fi mişcat ca într-un costum de scafandru prin Piaţa Victoriei.
În momentul acesta, când mintea croşeta sublime analogii, când creierul căuta poziţionarea comparativă, mi-am dat seama că sunt pe punctul de a adormi din nou, iar a adormi nu era deloc un lucru bun, nu astăzi, când avea să fiu şi eu un mare idiot în frumosul meu costum de scafandru.
Da, mi-am spus ţinând ochii închişi încă: un bărbat puternic este un bărbat care are imaginaţie, pentru că un bărbat care are imaginaţie nu poate fi niciodată sărac, niciodată treaz şi, mai ales, niciodată singur; orice femeie îşi doreşte un bărbat cu imaginaţie. Iar un bărbat cu imaginaţie trebuie să se oprească doar când viaţa sa ajunge să aibă sânii mari şi multe zerouri.
Soţul trebuie să aibă imaginaţie pentru a imprima căsniciei veselia şi imprevizibilul, dar mai ales puterea financiară, cel mai puternic resort. Amantul trebuie să aibă imaginaţie în primul rând pentru a ajunge amant, apoi, pentru a rămâne amant, are nevoie de şi mai multă imaginaţie, de şi mai multe ascunzişuri şi locuri de fugă – amanţii sunt copilotul extern al relaţiilor.
M-am ridicat în fund şi, la marginea patului, am pipăit podeaua cu tălpile în căutarea papucilor, dar dormisem încălţat. M-am întins, oasele au trosnit şi am cules pachetul de ţigări de pe birou, pregătit să ies pe terasă, să-mi aprind una în cinstea soarelui, care mi-a adus ziua asta glorioasă în care, dacă lucrurile ar fi stat altfel, ar fi trebuit să caut un făraş pentru a da zăpada afară din casă. În trecere, am notat pe o bucăţică de hârtie: Un bărbat puternic este un bărbat cu imaginaţie. Apoi am împăturit-o şi am băgat-o în buzunar. Asta îmi va fi de folos, mi-am spus, va fi poate replica unui personaj, replica unui bărbat aflat la 30-35 de ani care bea într-un bar şi vorbeşte singur; cine ştie, poate îşi recâştigă încrederea privind la sacoul său Valentino – model: ţesătură de caşmir, stil country – care atârnă în spatele lui, pe braţele scaunului înalt de lângă tejghea.
Afară, la aer, am inspirat adânc şi am aşezat regulamentar bricheta pe pervazul pe care tronează, lângă scrumieră, ghiveciul cu pământ îngheţat, în care fusese plăntuţa Leon, cu care mă pricopsisem în anii de bâjbâire de la iubirea cea mare; de la iubirea marelui roman – iubirea sacoului Valentino.
Ziua era geroasă, o uşoară adiere îngheţată a vântului mi-a făcut pielea de găină, iar sub mine vecinul – zic vecinul, deşi nu nu cunosc niciodată pe nimeni din imobilele astea în care s-a întâmplat să tot locuiesc – îndesa servieta între scaunul şoferului şi bancheta din spate. Vecinul fără imaginaţie se ducea la serviciul lui fără imaginaţie într-un Renault de 10 mii, dar cel mai grav, gri – o crimă la adresa imaginaţiei.
Maşina a demarat cu turbarea unui motor diesel de 1.8, aşa cum merită unul ca el; eu, după ce am terminat ţigara, am mai aprins una, dar m-am întors în casă fiindcă începusem să îngheţ ca un rahat.
***
Pentru că markerul subţire nu mai putea reda forţa versurilor ce urmau, am continuat să copiez poemul pe peretele din faţa mea cu unul negru, foarte gros. Era poemul meu preferat şi singurul lucru care trebuia să dăinuie în casa aceea:
A ravel in the blccckkkkk soundd.
I think about you everyday.
My love for you is bla888888ck s####nd.
Echo echo bl&kk s(((((())))))d.
I travel in my love for you.
I ravel in my love for you.
A bl>>>>K $(0)nd in my love for you.
I think about you every day.
There is nothing in my head today.
I hang you in my bLL^^CC// S______—
][ ravel in the B&&&&& S))))))))d
I go out in the b::::::::::K G::::::::::ss
to see you in the <*++*> gIIIIIIIs.
I hang you in my head today.
I ravel through the << >> {oun}
Are you in my $[%&]d today?
An echo in my head today.
I think about you everyday
Apoi, pentru că aşa se încheia, într-o notă mai lentă, am revenit, pentru ultimele două, la markerul subţire cu care scrisesem primele şaisprezece versuri din Black Glass Soliloquy al lui Ben Mirov, un fel de imn secret al meu.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
