Bogdan Coşa (n. 24 ianuarie 1989, Codlea) a absolvit studiile masterale în teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. În 2011 a obţinut Premiul pentru debut al Editurii Cartea Românească, în urma căruia a publicat romanul Poker. În 2013 a publicat la aceeaşi editură volumul de poezii O formă de adăpost primară. Este inclus, alături de 19 romancieri din Europa, în antologia European First Novel Festival (Visit Printing House Budapest, 2012).
Între 1 octombrie 2012 şi 31 septembrie 2013 a beneficiat de bursa de creaţie a revistei Observator Cultural, perioadă în care a scris romanul Poker. Black Glass.
Cel de-al doilea roman al trilogiei Poker – tulburător şi autentic – este confesiunea stranie şi devastatoare a unui om singur, păşind tot mai absent pe câmpia depresiei, tot mai aproape pe zi ce trece de fluviul învolburat al nebuniei.
Black Glass continuă povestea lui Tudor Klein, unul dintre cele mai populare personaje din literatura română contemporană, la trei ani după aventurile acestuia alături de „frăţia” din Poker (2011), romanul care l-a făcut cunoscut publicului larg pe Bogdan Coşa, câştigătorul Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Românească în anul 2010.
„Se spune că jumătate dintre cei care suferă de atacuri de panică sau de pe urma oricărei alte forme de anxietate ajung să dezvolte, în mai puţin de cinci ani, o depresie severă. Cei mai mulţi se feresc să vorbească cu un medic încă de la primele semne ale bolii, căutând, până să ajungă la literatura de specialitate, descrieri ale unor cazuri similare. Aşa am procedat şi eu, asistat de librari, de anticari şi de psihiatrii Internetului, iar Black Glass este modul meu de a le mulţumi atât celor care au făcut publice istoriile lor, cât şi celor care au făcut artă din asta, pentru că nu m-au lăsat singur.” - Bogdan Coşa
„Un stil succint, straight, care vine stilistic în descendenta unor Norman Mailer – Bret Easton Ellis, face ca romanul său, destul de scurt ce-i drept, să poata fi citit dintr-o suflare. Nimic din fiţele debutanţilor de artişti neînţeleşi, doritori să-şi pună mereu în scena opţiunile literare, nu transpare în scriitura lui Bogdan Coşa.” - Alex Goldiş
*
* *
Timpul părea că trece în defavoarea tuturor, ca-ntotdeauna, dar mai ales în defavoarea celor ca mine, care-şi trăiau atunci ultimele zile ale adevăratei şi neimportantei tinereţi. Veneam după un moment de maximă tensiune gospodărească, după ce-am înjurat cele două ouă care s-au rostogolit de pe masă pe linoleumul din bucătărie când, pe la prânz, încercasem să fac o omletă banală. Nu mai aveam nici ouă, nici chef să m-apuc să şterg, nici nu voiam să ies şi să cumpăr altceva de mâncare, aşa că nu-mi rămăsese decât să încălzesc la microunde un alt castron cu supă.
În timp ce mâncam la biroul meu negru m-am gândit destul de serios că, de unde n-am fost un tip prea vesel niciodată, sau prea afabil, începusem să mă duc la fund şi nu vedeam ce ar mai fi fost de făcut, de unde aş fi putut s-o apuc ca să reuşesc încet-încet să mă îndrept. Mă-ntrebam, înghiţind lingură după lingură fără prea mult zgomot, cu ochii în monitorul negru care mă reflecta, de ce rămăsesem doar cu un drum agale la vale. Acum pot explica clar, dar atunci problemele astea răsăreau în minte de după masivul reprimărilor, se ridicau pe boltă ca să mă sâcâie sub formă de senzaţii concrete, aşa cum se întâmpla când mă lipeam eu de varul verzui, pe care-l luam în umeri şi-n coate când coboram şi urcam pe scările putrede în mansardă, necăjindu-mă mai mult pentru haină, că se curăţa greu.
Varul uscat era singurul detaliu al decorului care nu îngheţase în iarna aceea, aşa că m-am gândit s-arunc de sus nişte găleţi cu apă, să construiesc o încăpere-iglu, dar nici asta nu puteam face deocamdată, că nu mai aveam apă decât pe fundul bidonului, pentru nevoi personale; pentru mâţe, în general, sau ca să spăl două-trei vase topeam zăpadă în cadă.
Nu era nimic complicat, nu aveam nimic de descâlcit, dimpotrivă; viaţa mea se simplificase uimitor în ultimele luni: după douăzeci de ani terminasem cu şcolile, eram calificat. Chiar dacă nu lucram în domeniu, aveam un loc de muncă bun şi sigur, unde eram chemat uneori peste program, iar eu mă duceam bucuros, neavând mare lucru de făcut. Chiar dacă eram mediocru, puneam, cum se spune, suflet în ceea ce făceam. Acceptam sfaturi, părerile contrarii le ţineam pentru mine fără remuşcări, iar viaţa mea, din punctul ăsta de vedere, nu era deloc rea.
În ultimul timp nu mai frecasem decât nişte bonusuri ridicate la fileu. Renunţasem, cu crize bruşte, la poker şi la orice alt joc de noroc. Cu totul, renunţasem din primăvară şi nu mai stăteam cu frica-n spate că s-ar putea duce totul de râpă. În martie fusese introdus impozitul pe câştigurile din jocuri de noroc online, aşa că nu mai renta decât dacă învârteai sute de mii, ceea ce, nu mai era cazul.
Totul se terminase deja, iar asta, cumva, îmi dădea satisfacţia că ieşisem destul de curat, că nu mai trebuise să dezleg firele înnodate ale fiscalităţii, căci fusese suficient să le tai şi să ascund ghemul. Aveam ceva bani puşi deoparte, chiria pe care o plăteam pentru casa din strada Sfinţilor era infimă, iar imobilul figura ca fiind debranşat de la curent, deşi, prin panoul antic de siguranţă mai trecea câte un fior electric. Îl simţeam, ca orice altceva din casa aia, era la limita suportabilă a organicului. Atunci când aprindeam al doilea bec, o veioză, de cele mai multe ori, căci n-aveam prea multe de făcut seara, aşa că citeam până mi se făcea somn, circuitele păreau să împingă ardeleneşte albinele amorţite peste iarnă în pereţii umpluţi cu stufăriş. Apa fusese sistată şi ea până la remedierea defecţiunilor, Internet aveam de la Primăria Capitalei şi de la Tatăl Nostru care este în ceruri şi care, de acolo, îngăduia Wi-Fi şi peste Cartierul Armenesc, aşa că mă mulţumeam cu un salariu nemeritat de cadru inferior al unei instituţii, plus câteva cursuri predate la Universitate, de unde mai scoteam ceva ca pentru ţigări, refuzând orice altă propunere de angajare pentru a nu mai avea de-a face cu oameni şi mutre noi, pentru o viaţă fără dans social şi, mai cursiv, pentru a avea timp să-mi văd de-ale mele.
O dată pe săptămână îmi permiteam să umblu la contul secret şi să îmi fac poftele. Atunci transferam câteva zeci de euro şi pariam pe curse, privind în monitorul laptopului cum ogarul pe care mizasem ratează o ieşire din curbă sau cum, dimpotrivă, pe ultima lungime aleargă fără să mai simtă din urmă răsuflarea vreunui adversar, fin, cu coapsele lucind în bătaia reflectoarelor, rămânând uneori mai bine de două secunde blocat în imaginea transmisă live cu labele din faţă formând, îndoite pe pământ, un unghi ascuţit, în timp ce labele din spate le depăşeau cu o centime în aer. Rareori aveam o dispoziţie mai bună decât cea din timpul curselor când totul se termina, iar în momente ca acelea nu mă împotriveam să ies şi să mă plimb pe străduţe până când crivăţul iernii sudice mă obosea şi mă făcea să caut din ochi, încruntat, cel mai apropiat bar în care să intru, să-mi amintesc dragostea şi visele mele care, atât de stupid, mă părăsiseră. Să cad într-o fadă reverie în timp ce curentul cald şi umed de lângă uşa toaletei îmi înfiora umerii precum autumnalul băltăreţ, un vânt sudic, moale, care vestea ploile nesfârşite din luna noiembrie. După douăzeci şi cinci de ani, atât îmi rămăsese.
Cu familia întreţineam o flacără plăpândă, de exemplu, în caz de boală la pat. În ultimul timp îmi vizitam tatăl de câteva ori pe an, de Crăciun stăteam trei zile la el, la fel se-ntâmpla şi vara, când mergeam împreună la ţară, unde aveam noi o casă construită mai demult, când eram încă mic şi totul era OK, dar la care ajutasem şi eu – cărasem cărămidă, dădusem la mână beri, treburi de copil care avea să meargă în clasa-ntâi din toamnă, nu prea grele, în general treburi prin care tatăl meu arăta autoritatea pe care o avea faţă de mine ca să-i facă invidioşi pe fraţii lui – fără excepţie, nişte beţivi, ca toată partea bărbătească a familiei mele extinse. Făceam vişinată, afinată, ţuică, mai tăiam lemne, în general ne prefăceam ocupaţi, dar ne mişcam destul de lejer, nu cumva să terminăm mai repede şi să ne prindă seara liberi, lucizi sau prea puţin obosiţi, că n-aveam ce să ne spunem şi fiecare, în felul lui, ştia asta.
În rest, treceam pe la el mai mult din milă şi dintr-o recunoştinţă limitată. Stăteam o după-amiază, îl ajutam să repare câte ceva, să dea jos mucegaiul din debara sau să cureţe pânza de păianjen, apoi se făcea seară şi ne ocupam timpul cu mâncatul, pentru ca dimineaţă să plec cu primul tren. Nu aveam prea multe de împărţit, nu fusese părintele preferat şi, slavă Domnului, nu încerca să repare asta acum, menţinând astfel situaţiile penibile la un nivel suportabil. Ridicam din când în când ochii unul la celălalt sau în farfuria vecină, să vedem cât mai durează, calibrându-ne viteza cu care-nghiţeam. N-aveam niciunul realizări despre care merită vorbit, nu aveam pasiuni comune, nu aveam pasiuni, în general, căci moştenisem asta de la el. Nu ne interesa părerea celuilalt în legătură cu nimic, mâncam tăcuţi, mulţumit fiecare de decenţa găsită firesc, apoi ciocneam un pahar de coniac ieftin şi dulceag, de care bea el, sau ciocneam ce aduceam eu de la Bucureşti şi aşteptam să se ducă în camera lui, care fusese salonul meu de recuperare pentru câteva luni, să se uite la documentarele despre peşti mari, bărbăteşti, şi să termine sticla cu un acvariu virtual în faţă, în timp ce eu rămâneam crăcit pe canapeaua extensibilă din bucătărie şi mă uitam la snooker sau la sporturi occidentale, total străine de natura mea, din lipsă de curiozitate pentru altceva, afectat într-un mod surd de absenţa atenţiei necesare pentru filme sau emisiuni în care ar fi trebuit să urmăresc o poveste care n-avea de-a face cu viaţa mea.
În sală intrase, nu se ştie de unde, un muscoi. A trecut de câteva ori prin faţa mea, m-a făcut să ridic ochii şi să văd scena din faţă, mulţimea, sticla pe care-o adusesem cu mine din celălalt bar, unde aflasem din întâmplare, din obişnuinţa de a intra pe Facebook-ul acum gol, pentru a vedea oglinda socială, că Irina mea dăduse attending la concertul din seara aia.
Din când în când cineva deschidea uşa şi frigul intra pe sub masă şi se freca de picioare ca un maidanez obişnuit cu aglomeraţia. Atunci îmi strângeam pulpele una într-alta şi aşteptam momentul în care, după ce uşa se va fi închis, spiritul rece va dispărea ca-n fetiţa cu chibrituri.
Mintea mea era spartă, sufletul, dezgustat, îmi aminteam cum frunze de cireş în bătaia soarelui, rotite de vânt înainte şi înapoi, trimiteau feţei sale frumoase scânteieri ca lumânărelele, dar asta înapoi în aprilie, când încă mai stăteam pe bancă într-un fel de curte interioară, când încă mai credeam că lumina o face mai vaporoasă, că prin ea pot accesa atenţia şi înţelegerea unei femei reale, care mă va iubi. Atunci minţile noastre gândeau lucruri similare care ne făceau să ne dăm telefoane; ne ştiam feţele doar închizând ochii şi plusam glume pentru bunăstarea momentului. Numeam asta prietenie.
Bea Martini cu măslină pentru că şi eu beam Martini cu măslină, făceam cursuri de franceză ca să-ţi poţi exersa vorbirea pe mine. Mai ţinea oare minte? Mă chema dimineaţa la şapte iar eu săream în geacă şi treceam strada cu mâinile în buzunare, lipite de corp cât să nu-mi cadă caietul de exerciţii, apoi căutam Dâmboviţa şi-ncercam să-mi închipui cum ar fi să urc râul ăla jegos într-o barcă de pescar până sus, la Izvor, unde stătea ea, amărâtă şi indecisă încă dacă să dea curs planurilor mele, dacă să se mute în casa mea dărăpănată, cu chirie. Să vâslesc prin Bucureştiul cel uscat de vântul la 6 grade Celsius, apoi să-mi ungă mâinile crăpate cu o cremă suedeză. Câtă energie puneam la bătaie şi cum a venit iarna şi ne-a măturat. Cum stăteam şi fumam din reflex şi cum nu mai reuşeam să sper că viaţa, după eşecuri memorabile, merită prelungiri neasemuite.
*
* *
Când s-a hotărât să vină spre mine ştiind că am urmărit-o toată noaptea, că am păzit-o cu coada ochiului de alţi oameni, mi-am dat seama că am confundat-o şi că-i o tipă pe care nu o cunosc, dar am aşteptat-o în fundul sălii, cum văzusem că face personaj principal într-un film, doar că personajul dansa, iar eu, dimpotrivă.
Iată-mă în mijlocul iernii, deci, în fundul unei săli de concert, după ce-mi tocasem banii ca să ridic un cămin şi să ne fie viaţa uşoară. Ţineam gluga hainei pe cap, un stand vertical de dispreţ pentru tot ce mă înconjura, singura atingere pe care corpul meu o mai suporta fiind aceea a palmei care-mi susţinea falca. Un spiriduş de femeie s-a apropiat şi mi-a spus că o cheamă Maria. A vrut să se-aşeze, dar a aşteptat semnul meu, care n-a venit niciodată. Descurajată, s-a dus la bar.
Când s-a întors, spre surprinderea mea, transferată realităţii printr-o faţă plată şi inexpresivă, a luat iniţiativa întorcând scaunul; sprijinindu-şi coatele de spătar, s-a aşezat în culmea coolness-ului de partea cealaltă a mesei. A început să-mi zică, să ţipe, mai degrabă, ca în filmele americane atunci când personajele sunt în bar şi nu se prea aud, a început să-mi povestească, deci, să-mi pună fel de fel de întrebări, cum fac tinerii când vor să se cunoască. M-am uitat la ea, dar n-am ascultat-o atent, n-am întrebat-o nimic, mi-era scârbă de ce-aş putea spune dacă aş fi o clipă sincer şi aş pune-o în cuvinte rostite. I-am răspuns totuşi că e o seară frumoasă în care beau această minunată sticlă de whisky, ceea ce o invit să facă aici sau aiurea, indiferent fiindu-mi. Zâmbetul ei a ţinut piept replicii, privirea a alunecat înăuntru şi totuşi s-a ancorat în ceva ce numai ea a înţeles, că a decis să rămână, în timp ce eu continuam să survolez sala din liniştea scaunului meu confortabil fără să-i dau atenţie. Aşa au femeile o răbdare încăpăţânată, aşa ajung să ne ia cu ele încet-încet peste tot, de la cumpărături festive până la serile idioate de karaoke; deşi noi avem o reţinere nobilă, cedăm. Se numeşte bun simţ, apoi resemnare boantă, când viaţa ta se dizolvă şi nu mai simţi decât o căldură simplă, Q, cum o notezi în clasa a şaptea, o căldură perfect fizică, după care mereu dorinţa de a dormi în pace.
De-acolo, fără ochelari şi-ntr-un întuneric roşiatic, prin micul fum emis ca efect special în final de mic concert al unei trupe fără prezent şi fără viitor, trei fete din patru îmi reţineau iniţial atenţia, pentru că mă gândeam „Acum care eşti tu, acolo, departe?”.
Era gata distracţia. Publicul s-a îndreptat către garderobă, care era la cinci metri în faţa mea, pe dreapta, într-un intrând. În douăzeci de minute am simţit cum trece toată viaţa pe care nu o voi avea prin faţa ochilor. Scanam fiecare femeie care stătea în spatele celei care tocmai dăduse biletul cu numărul cuierului pe care-i fusese agăţată haina. Fata asta, Maria, se încăpăţâna să continue surdul dialog.
Îmi vorbea despre sistemul de recomandări în recrutare, despre felul în care poate funcţiona în străinătate instituţia care o plătise peste vară ca să ţină nişte cursuri de engleză angajaţilor francezi permanenţi. Eu mă gândeam la scorpioni şi la uşurinţa cu care pot distruge lumea vărsătorilor; lumea, în general, prin puterea lor executivă. Era iarnă, era sfârşit de ianuarie. Cu o zi în urmă fusese ziua mea, o zi scurtă pe care o începusem la cinci prin generozitatea somniferelor, cum somnul natural, acest vechi neprieten al meu, mă părăsise deja; zi pe care o începusem într-un bar muncitoresc aflat la câteva străzi distanţă de casa în care locuiam, pe care o continuasem şi pe care aveam să o închei dimineaţă în Biserica Italiană, înţepenit pe o băncuţă în faţa atâtor culori, fără suflet. Acolo cânta Irina în cor, dar în acea zi obosită de ianuarie nu picase niciun sfinţişor, anche un santo. Cum nici după concert, după ce-am memorat feţele a cincizeci de femei, nici urmă de sfântă.
Sala s-a golit treptat, Maria aducea necontenit băuturi funky, iar între timp două blonduţe se aşezaseră la masă după ce înainte se fâţâiseră lângă noi pe ceva britpop gen Kasabian sau Pulp, o piesă ce le-a plăcut lor mult, că se distraseră pe ea de parcă trăiseră o tinereţe imaginară în London ’93, când cocaina făcea echipă cu salariul mediu pe economie.
Blondele s-au dovedit a fi suedeze. Elsa, care era cea înaltă şi al cărei nume am aflat că e forma scandinavă a lui Elisabeth, şi Karin, citit Kah-rin – snoabe şi beţive narcisice ale nordului, plecate în anul sabatic prin Europa de Est în căutarea adevărului via ONG-uri pline de bani, specializate pe ecologie şi alte lucruri de-astea nefireşti. Alcoolul îmi amorţise membrele şi îmi jupuise fina pojghiţa de indulgenţă socială, pe care o aveam de obicei trasă peste neuronii responsabili pentru judecăţile de valoare.
A doua, după cum mi-am dat seama mai târziu, semăna cu icoana-mi. 1,70, şaten deschis, ochii verde-maronii, frumuseţe epileptică. Aceleaşi mâini nervoase, cu degete care parcă se încâlceau când apuca sau lăsa din mână paharul, acelaşi fel de a-şi mişca şoldurile uitând de ea, aşa cum obişnuia cu ani în urmă să danseze Ada în faţa mea după ce petreceam în cluburile braşovene cu şampanii şi atenţii, căci despre ce povestesc eu: acelaşi mers împleticit pe coridorul îngust, aceeaşi lumină chioară în baia băieţilor, aceleaşi buze călduţe, cu aceeaşi poftă, într-o mişcare lentă şi iraţională înainte şi înapoi; o faţă cu mult mai urâtă, dar, în final, acelaşi stop-cadru, pentru că tot ce nu îţi doreşti e real, restul fiind o posibilitate doar.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
