Anul 2010 va rămâne, cred, în istoria recentă a literaturii caun an al come-back-urilor de proporţii. Cel puţin trei volume aufost atât de aşteptate în ultimele decenii, încât apariţia lorpropriu-zisă are o ciudată aură de neverosimil. Din mărturisirileGabrielei Adameşteanu reiese că "Provizorat" e cartea pe care ar fivrut s-o scrie încă dinainte de "Drumul egal al fiecărei zile",debutul din 1975. Ioan Groşan îşi anunţa titlul recentului "Un omdin Est" într-un "Echinox" din 1980… Cea mai spectaculoasă revenireîi aparţine, însă, lui Ion Mureşan, poet care şi-a construit, chiarşi involuntar, un brand din zgârcenia apariţiilor editoriale.
Omniprezent în poezia ultimelor decenii ca voce publică - enelipsit de la colocvii, dezbateri sau festivaluri de poezie -, IonMureşan şi-a tot amânat cel de-al treilea volum în căutarea uneicoerenţe numai de el ştiute. Astfel încât, măcar la nivel deimaginar al vieţii literare, prestigiul lui s-a construit înevidentă contrapondere cu figurile unor scriitori prolifici precumNichita Stănescu sau Mircea Cărtărescu, pentru a aminti doar douădintre cele mai importante nume postbelice. Întrupare în plinăpostmodernitate a criteriului modernist al rarităţii şi alpurificării cvasi-maniacale a expresiei - cu care însuşi mesajulpoeziei sale rimează perfect -, Ion Mureşan a reuşit să demonstrezecă, uneori, cantitatea operei se poate transforma ea însăşi încalitate. Conduita sa profesională vine ca o mănuşă credinţei retrocă poezia cu majuscule - preocupată de rostirea singulară şidefinitivă, dar şi abstrasă total din "prejudecăţile realului" -mai supravieţuieşte încă.
A nu se înţelege, pe de altă parte, că imaginarul poetuluidobândeşte o fluiditate barocă sau că aceste identităţi suntoricând substituibile. Dimpotrivă. Cursivitatea imagistică efrânată mereu de o dicţiune imperativă şi impecabilă (poetulcompune, aproape întotdeauna, în refrene şi simetrii), dândsenzaţia că permanentele ieşiri în decorul realităţii descriu, cu"un exces de exactitate", adâncimi sufleteşti imposibil de exprimatîn alt mod. Un fragment din "Dansul" ne oferă acces direct lalaboratorul poetic al lui Ion Mureşan: "Asta a fost, în puţinecuvinte: o oaie roşie sub sălcii/ se învârteşte în cercuri mici(umilinţa?): un lup cafeniu/ un lup umed sub sălcii/ se învârteşteîn cercuri mici (agresivitatea?)".
Descrierea cât mai exactă a unui peisaj interior prin imaginiviolent de concrete dau poemelor lui Ion Mureşan aspectul depasteluri ale apocalipsei sufleteşti. Fragmentele cele mai reuşiten-au alt sens decât de a "zugrăvi" (horribile dictu), cu exactitateaproape clasicistă, terenul accidentat al spaimelor şi disperărilorde tot soiul, culminând cu punctul în care "frica degenerează înextazul fricii". Pentru că omul lui Ion Mureşan trăieşte într-opermanentă tensiune cu lumea şi cu sine însuşi, dincolo demetaforele imediat sesizabile la suprafaţa textului, predominantesunt figurile convulsiei: scrâşnirea, excitaţia bolnavă,palpitaţia, freamătul, spasmul, râsul isteric. Mare poet alnevrozelor de sub piele (nici strict intelectuale, nici purfiziologice), Ion Mureşan pare interesat exclusiv de felul în careacestea ţâşnesc - vertiginos şi imprevizibil - din adâncuri lasuprafaţa conştiinţei.
N-am făcut această mică introducere retrospectivă decât pentru ademonstra că în "Cartea Alcool" Ion Mureşan îşi schimbă formula îndirecţia tranzitivităţii şi a transparenţei. Măcar aparent, cadrultematic e pentru prima oară identificabil, căci, cu puţineexcepţii, poemele se construiesc în jurul imaginaruluialcoolicilor. Ceea ce nu înseamnă că dereglarea simţurilor nu mai esistematică, la fel ca până acum, ci doar că ea urmează un traseumai uşor de urmărit. Aşa cum nu ni l-am fi imaginat după "Poemulcare nu poate fi înţeles", Ion Mureşan include în poezia sasketch-uri, portrete, anecdote, dialoguri sau doar cadreidentificabile în realul imediat. Ceea ce se pierde, astfel, înmaterie de febricitate a imaginilor şi în sondare a inconştientuluise câştigă în ceremonia rostirii şi în varietatea formulelordiscursive.
Cel mult sărbătorit pentru furnizarea unei alternative la"uşurătatea" poeticii cărtăresciene compune acum, cu nedisimulatărâvnă intertextuală, fragmente rupte din "Poemele de amor": "Eraîntr-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./ Gândeam latine, Arabella,/ Şi mă lăsam de gânduri supt.// (Căci după ce dinvodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesccu o iubire/ de care foarte mândru nu-s!)// Când, Doamne, ţi-amzărit nacela/ plutind peste pădure, sus./ Şi-apoi balonul,Arabella,/ mergând cu soarele spre-apus" ("Poem ocazional"). Unbizar colind cu aluzii textualiste echivalează, şi el, cuîntoarcerea parţială a fiului risipitor într-ale expresionismuluila sânul optzecismului canonic. Cu astfel de versuri, extrem dereuşite - nu-i vorbă - în laconismul expresiei şi în finaautoironie, postmodernismul românesc l-ar primi pe Ion Mureşan cubraţele deschise: "Lumea se leagănă-n/ leagănul cerului,/ în faşăne leagă nă-/praznicul gerului.// Gândul cel rău,/ vaier şiplângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţia îngeri.// În iesle am pus/culcuş toate cărţile,/ căci steaua de sus/ rescrie hărţile.//Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţiaîngeri.// Scrisă ni-i viaţa,/ Pruncu-i promis,/ se-ntinge gheaţa/pe masa de scris.// Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap înaer/ de-atâţia îngeri".
În cele mai bune poeme din volum, cadrul real nu e decâttrambulina de pe care poezia lui Ion Mureşan plonjează într-odimensiune onirică sau fantastică. Pentru autorul "Cărţii Alcool",cârciuma e, prin excelenţă, un lăcaş de cult în care cei mai drepţi"copii ai lui Dumnezeu", păcătoşii, comunică cât se poate de directcu un Dumnezeu el însuşi copilărit. De o expresivitate ieşită dincomun sunt imaginile despre complicitatea dintre dorinţa cea maiintima a beţivilor şi bunăvoinţa stăpânului suprem, care schimbă,butaforic, decorul realităţii de dragul lor: "Numai Dumnezeu, înmarea Lui bunătate,/ apropie de ei o cârciumă,/ căci pentru El euşor, ca pentru un copil/ care împinge cu degetul o cutie cuchibrituri. Şi/ numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,/de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure/ le sare cârciumaîn faţă şi se opreşte pe loc". ("Poemul alcoolicilor"). Fumulmetafizic al cârciumii modifică fizionomia alcoolicilor, care semetamorfozează, sub ochii noştri, din nişte năpăstuiţi vinovaţi înpersonaje cu puteri supranaturale. Ca într-un scenariumacrantropic, celor "cocoşaţi ca bursucii peste scrumiere" începesă le crească într-atât cocoaşa ("de parcă fiecare avea o curcă subhaină"), încât pereţii localului, deveniţi dintr-o datăneîncăpători, crapă de pe trup precum o haină prea strâmtă: "Şifiecare masă/ era ca o casă/ cu trei-patru hornuri fumegând,/ şinoi beam cu coatele pe acoperiş" ("La masa de lângăfereastră").
Ceea ce se pierde, faţă de volumele anterioare, în intensitateşi în plasticitate, se câştigă acum în pregnanţa scenariului. Dacăîn "La masa de lângă fereastră" sau în "Întoarcerea fiuluirisipitor" puterea vizionară a lui Ion Mureşan închipuie universulca pe o imensă cârciumă, în "Paharul", e gata să-l contragă înpaharul unui beţiv. De mare pregnanţă - din cauza amesteculuioximoronic de delicateţe şi cruzime, marcă garantată Ion Mureşan -e figurarea remuşcării alcoolicului ca ucidere a "îngeraşului depahar": "Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui./ Îmivine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristeţe./ Îmi vine săvomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar./ Îmi vinesă plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur./ Să plâng lagândul că el ar plânge toată noaptea cu sughiţuri în mine./ Săplâng la gândul că el ar putea să cânte în mine cântece de lagrădiniţă./ El ar putea cânta, cu o voce subţirică, «Vine, vineprimăvara!»./ Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor sprefundul paharului". Un dostoievskianism de substanţă străbate, deaceea, paginile "Cărţii Alcool".
Niciodată n-a fost poezia lui Ion Mureşan mai plină de sentiment şide intuiţie psihologică, căci, departe de a-şi idealiza zeii-beţivigata oricând să se ridice la cer, poetul coboară în locul absurdunde inocenţa devine inseparabilă de păcat, încercând să le sondezefantasmele cele mai mâloase. Surprinse nu plastic sau metaforic, caîn poemele anterioare, ci ca un imens teatru interior. În "Bătaia",sentimentul de vinovăţie al beţivului vizează nu familiapropriu-zisă, ci, mai profund, jocul de-a familia practicat încopilărie cu sora sa. Departe de a o diminua, simulacrul drameifamiliale o amplifică exponenţial: "A venit tata!/ strigă copiii,adică păpuşile, în locul cărora strig eu,/ tu te pui în genunchi înfaţă cu toate păpuşile,/ îţi ceri iertare şi zici că nu o să maifaci./ Eu te mângâi pe chelie,/ luăm copilaşii de mână,/ tu iei demână păpuşa fetiţă,/ eu iau de mână păpuşa băieţel/ şi ne întoarcemacasă" ("Bătaia").
Rămân cu regretul că n-am citat "A venit toamna", pastelîntunecat al spaimei iraţionale şi violente (unui îngeraş"picuri-picuri îi curge sângele din năsuc"), care reînnoadă cuimaginarul anterior al poetului. Ar fi fost imposibil, apoi, detranscris amplul poem "Ci eu singur sub pământ", probabil cea maiputernică piesă a volumului, o demonstraţie în forţă că teme mariprecum moartea, religiosul sau dispariţia universului n-au dispărutdin poezie, ci depind în întregime de refracţia unghiului deprivire. Nu stric cititorului plăcerea de a le descoperi. M-amamuzat, în schimb, să citesc cronicile ezitante ale lui Paul Cernatsau Cosmin Ciotloş, doi critici care au scris ditirambic desprepoezia lui Stoian G. Bogdan sau Linda Maria Baros (primul), darstrâmbă din nas acum la "Cartea Alcool"... N-aş zice nici eu căultimul volum al lui Ion Mureşan - mai inegal decât anterioarele -e cel mai bun produs al poetului, însă ar fi nedrept să nurecunoşti în el momente de "tărie" inegalate în poezia româneascădin ultimii ani, obişnuită să se-mbete numai cu vişinată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
