Ziarul de Duminică

Poezie şi rugăciune/ de Grete Tartler

Poezie şi rugăciune/ de Grete Tartler

Poezie şi rugăciune/ de Grete Tartler

Autor: Grete Tartler

21.10.2011, 00:01 413

"La vraie poésie tend à rejoindre la prière", spunea abatele Henri Brémond. În această categorie poate fi inclus volumul Floarei Ţuţuianu, Mărinimia ta (33 de poeme cu un cuvânt înainte de Horia-Roman Patapievici, Editura Brumar, 2010).

O putere limpede şi totodată misterioasă guvernând existenţa, mărinimia de a crede în iubire, ceea ce atrage, ca un magnet, mărinimia lui Dumnezeu - iată ce conferă fiecărui poem incandescenţă. Fiecare poem e ca un magnet, a fost şlefuit de repetarea fără odihnă: "Unde erai Tu când/ Aş fi putut să fiu. Dar n-am. Aş fi putut să am./ Şi nu sunt / Piatra din capul unghiului. Piatră de mare preţ/ Cel ce se va bizui pe ea. Şi nu./ Ochiul ce-şi caută orbirea privit de/ Goliciunea Ta./ Privirea care-şi pierde ochiul orbit de/ Strălucirea Ta./ Domnul meu şi Dumnezeul meu, Tu ştii că te iubesc" (Mărinimia Ta).

Cuvântul înainte al lui Horia-Roman Patapievici e şi el un poem, adunând în curgerea sa vechi spuse despre Dumnezeu, citite cu ochiul propriu. Metaforele sunt înfrăţite cu ale Floarei Ţuţuianu şi împreună creează un dialog. De pildă, tema dogmei heruvimice: îngerul e "acea parte din Dumnezeu care poate fi fără rest redată sub forma unui limbaj" (Horia-Roman Patapievici); "Iată eu trimit pe îngerul meu înaintea ta/ Cinsteşte-l fără să-l citeşti/ Încrederea ta trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii"(Precum lumina vederii - Floare Ţuţuianu). Sau parafrazarea dictonului după care frumuseţea se află în privirea celui care o vede - transformată în metafora lumii văzute de Dumnezeu: "Aşa este şi lumea noastră. Suntem din lumină, dacă ne vede Dumnezeu. Şi suntem din beznă, dacă nu se uită la noi. Când nu ne vede, suntem făcuţi din beznă. Dumnezeu ne vede numai dacă noi alegem din feluritele substanţe din care am putea fi alcătuiţi lumina, ca să ne îmbrăcăm în ea - iar din lumină suntem făcuţi numai atunci când nu păcătuim. Păcatul ne smulge din lumină, bezna ne aruncă în el. Dar şi păcătosul se roagă cu păcatul din el, aşa cum şi sfântul se roagă cu rugăciunea lui, oriunde l-ar duce" (Horia-Roman Patapievici). Acest contrast lumină/beznă, după privirea celui care vede, apare şi la Floare Ţuţuianu: "Strălucea fără să facă nimic şi din nimic/ A făcut lumea lui de jur-împrejur/ Luminând ca şi cum / Venea cuvântul din el. Nerostit/ un cuvânt al timpului său. Potrivit/ El este îngropat în mine/ şi îmi dă o bucurie de moarte când/ Mă priveşte în vis cu ochii din spate/ Luminând ca şi cum. / Scăldată-n sudoare/ Moartea mă trezeşte la viaţă" (Luminând ca şi cum).

Floarea Ţuţuianu a urmat în şi în alte volume mai recente scenariul confruntării anecdoticului cu o ţintă de lumină (Bergson numea anecdoticul magma schijelor răcite care cad pe pământ dintr-un proiectil care-şi continuă drumul în spaţiu). Ştie că negarea sensibilului se face prin durerea şi pătimirea în lume, după principiul "ca să se afirme Dumnezeu în om, trebuie să sufere omul", şi acest lucru devine vizibil în fiecare poem, din ce în ce mai îndepărtat de cele trecătoare. Uneori, totuşi, schijele anecdoticului sunt retopite în mici sculpturi moderne (autoarea e şi artist plastic) de confundat cu străvechii idoli, precum în poemul Poetesele: "Ceea ce le apropie despărţindu-le de alte femei/ e faptul că au şi nu au bărbaţi./ Cele mai slabe şi-au făcut singure copii după copii/ Cele mai frumoase şi-au dat ochiul de trei ori peste cap/ şi au întotdeauna o umbră bărbat./ Cele mai bune. O. Da. Cele mai bune:/ Şi-au sufocat iubiţii/ Şi-au îngropat părinţii/ Şi-au înghiţit copiii. Şi iată-le: / Mari sloiuri de gheaţă. Mari stane de piatră/ Lingându-şi din palme cuvinte". Sau în poemul despre moartea mamei: "Am spălat-o am îmbrăcat-o şi am întins-o pe masă/ Era rece şi uscată. Era tristă./ Atunci am luat pudra şi rujul. Atunci am colorat-o. / Acoperită toată de flori parcă sta să râdă" (Elena). Orice s-ar spune, asemenea poeme "anecdotice" dau carne (triste, hélas) volumului, care altfel ar fi prea... ros de idee. Autoare nu numai talentată, ci şi cu o profundă cultură critică, Floare Ţuţuianu ştie unde să oprească emacierea, oferind cititorului mai mult decât chinul şi ponosul autodepăşirii ascetice: "Poezia/ îi mâncase trupul şi se urcase la cap/ când osul frunţii a spus: până aici".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO