Între multe colecţii ale editurii ieşene Junimea se află mai multe colecţii de poezie. Una dintre ele – Cantos – publică, în general, poeţi consacraţi.
Gheorghe Vidican – Urma lui Ulysses
Obişnuiţi cu logica discursului, primim de la Gheorghe Vidican lecţia discontinuităţii, a permanenţei reînnoirii, pentru că el nu este un formalist al poeziei, ci un inventator (descoperitor) al acesteia. Gheorghe Vidican reprezintă o poezie a nordului ardelenesc fabulos, cu fast lingvistic şi imaginar, emiţând o forţă magică, înfiinţând un univers liric aparte.
Lucian Alecsa – Umbra, agent dublu
Din când în când, ne spune Lucian Alecsa în volumul de poeme „Umbra, agent dublu”, e bine ca lumea însăşi să se transfere în oniric, în subteranul mâlos vegheat de bestiile adîncului/ înaltului, pentru a exorciza frica, teroarea, kitsch-ul, aproximaţiile şi lipsa de orizont în care vieţuieşte.
Leo Butnaru – Instructajul santinelei de sine
În acest volum, „Leo Butnaru fixează, în fond, ceea ce formula sa lirică va fi exprimat în cele peste douăzeci de volume publicate în patruzeci de ani, de la Aripi de lumină (1976), Sîmbătă spre duminică (1983) şi Formula de politeţe (1985) pînă la Poeme din secolele XX-XXI (2011), În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov (2012), Cu genunchii pe zaruri (2014), adunînd în poezie, trans-formînd în poezie tot ce vor fi fost eseuri, notaţii filosofice, sentimente, vise, coşmaruri, stări, spaime şi lumini, drumuri în Siberia, China, Mongolia, speranţe şi disperări, nostalgia Sudului şi gînduri înspre vizuina ursului carpatin, zborul moliei în «cămăruţe ticsite cu de toate» şi galopul frenetic al nomadului prin stepă, Baudelaire şi Mandelstam, Tolstoi, Esenin, Dostoievski, Sfîntul Augustin, Turgheniev, Gogol, Mihai Ursachi, Beckett, Ionesco, Caragiale, Biblia şi mirabilul Velimir Hlebnikov: tot felul de lucruri, semne şi o întreagă literatură citită/ citată/ tradusă/ înşelată/ iubită de Leo Butnaru în biblioteca sa borgesiană. Peste tot sînt o rîvnă metafizică şi o «joacă», în felul aceleia din lirica lui Marin Sorescu sau, mai înainte, Tudor Arghezi; uneori, are şi o «poantă»: din joacă şi din poanta ei, însă, se iveşte deodată semnul tragicului: «Pauză de plimbare. În parc/ un om de zăpadă. Ceva timp/ stăm faţă în faţă/ tăcînd. Cum s-ar spune/ am găsit limbă comună./ Aşadar/ stau faţă în faţă/ cu omul de zăpadă/ atît de alb/ încît îmi pare că stăm/ faşă în faşă» (Faţă în faţă)” – Ioan Holban
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
