Ziarul de Duminică

Poezia încă nu s-a săturat de viaţă/ de Felix Nicolau

Poezia încă nu s-a săturat de viaţă/ de Felix Nicolau

Autor: Felix Nicolau

09.11.2012, 00:06 247

Liniştea de dinaintea linişte nu e deloc liniştitoare. Cel puţin în viziunea lui Paul Vinicius, cea de la Tracus Arte. Căci ea are loc în vizuina incertă, unde este timp berechet de retrăit istoria personală cu gesturi abrupte şi grimase cinice, camuflând, bineînţeles, căci este vorba despre poezie, o sensibilitate rănită şi rănibilă, ca să fii în ton cu nazalizările de strană ale celor de la Taxi. Fără eschive prea fandosite, manualul de istorie este trântit pe banca lectorului: "toate întâmplările familiei mele/s-au consumat între verdele legionar/roşul pecereu/şi mai târziu/gaura din steag" (scurtă istorie a eschivei). Perorând pentru cunoscători, cum bine se vede, poetul are totuşi calitatea bărbătească de a spune lucrurilor pe nume, fără să stăruie pe în-sinea-lucrului-în-sine, aşa cum procedează atâţia confraţi surdo-muţi şi asurzitori. Energică şi rebelă, arta lui are simţul istoriei, ba chiar al realităţii, ceea ce o face ingurgitabilă. Mai mult, întâmplările surprinse în versurile libere, deşi redate sinecdotic şi metonimic, sunt încheiate constant cu o răsucire memorabilă, ironică ori parabolică. Cu alte cuvinte, poetului nu-i este ruşine să-şi etaleze inteligenţa, ba chiar să-şi admită limpede că le este superior la acest capitol multor confraţi.

Minipovestirile se încadrează perfect în corpul filiform al poemelor: "am surprins azi-noapte soarele/coborând din patul meu/în picioarele goale//avea trupul tău -/iar eu/nu că mai aveam inimă/(că inimă aveam)/numai că/în loc de sex/aveam doi papuci/cu ciucuri roşii" (o noapte ca un picasso falsificat). Până la urmă, toate poeziile din ciclul ninalbertinanina se constituie într-o viziune anapoda a sentimentelor. Pentru că poetul, care este un excepţional şi tandru DJ pe Facebook, în scris simte constant nevoia de a lua distanţă ironică faţă de efuziuni ori reproşuri marcă a mai sus-pomenitei inteligenţe: "păi/când aţi mai pomenit voi/o făptură atât de abstras aeriană/semănând cu un stradivarius pe două picioare/atunci când trece ea înmărmurind şi cântec/prin piaţa amzei/fără a băga în seamă/arcuşul/care sunt?" (nina - şi vreo trei cuburi de gheaţă). Rareori ironia face loc melancoliei nude ori întrebărilor existenţiale: "ce poate fi mai rău/decât să ni se facă milă/de cei pe care-i iubim/ce poate fi mai trist/decât să ţii un pix în mână-ca şi când ai putea continua?" (dulce imaturitate bio-electrică).

Un alt ingredient al stilului spectaculos sunt titlurile, de multe ori mai poetice decât poemele în sine. De exemplu: iubirea noastră - ca un muncitor obosit/intrat în grevă/cu un ochi vânătsaunu mai înţeleg nimic: pula mea/nu s-a săturat de viaţă. Cum se vede din ultimul titlu, ironia nu exclude naturalismele lingvistice, contextualizate original şi, vrem-nu-vrem, haios, dar nu pentru a obţine sclipici ieftin: "prezervativu' mă-sii de viaţă".

Cel mai unitar, concis şi armonios text este coup de foudre: "tu eşti o bucurie a respiraţiei./miroşi ca o pădure/nedusă încă la biserică./un întreg trib de zuluşi se ridică din tine/îndată ce îţi desfac picioarele./tu râzi/tu spui vorbe porcoase/tu ţipi la tavan/parcă ai ţipa la cer/în timpul unui atac aerian/tu scânceşti/îţi arăţi rădăcinile frumoase/care nici pe departe nu seamănă a pământ/după cum nici eu nu mai semăn a muritor//dumnezeu să mă aibă în pază".

Cum se face, deci, că poezia aceasta vede, simte, se revoltă, numeşte şi atinge, rămânând totuşi poezie? O primă explicaţie, şi cea mai valabilă, este autoironia: "iar eu/care speram să rup un raft de bibliotecă/cu manuscrisele mele/şi să îmi beau liniştit/o pensie liniştită/într-o vioară/cu fereastra/spre inimă", accentuată uneori nimicitor: "futu-mă-n cur/de prostu' patriei!". Un asemenea procedeu scoate din priză antipatia lectorului pentru orice tip de narcisism, ascute inteligenţa şi scuteşte de efuziuni, cuvinte în plus ori înjurături de două parale. Ironia, instrument clasic, cere precizie şi subtilitate. Ceea ce contează este măiestria lucidă, dovadă că artistul îşi cunoaşte perfect instrumentele.

Nu pot spune că întreg volumul este la acest nivel. Există multe pasaje cu două etaje mai jos. Unele pur şi simplu descriu sau personifică fără geniu: "am văzut albine care se făceau că muncesc, precum şi muncitori în ghipsul grevei./am văzut femei cu picioare şi fără/am văzut tab-uri întregi de garsoniere cu turelă şi revoluţionari cu ataş./am văzut nebunia mărşăluind pe pavaj, femei de stradă, politicieni graşi, ticăloşi fericiţi şi groapa chiar groapă". Dar orice mall textual este salvat măcar de o dugheană, tolerată într-un colţ, care mai alimentează cu hrană absolut bio: "aş vrea să dorm învelit în mine ca într-o bombă atomică/de care nimeni să nu cuteze a se apropia" (cui n-o să-i convină/să se arunce din mers - eu am pornit).

Lui Paul Vinicius nu-i face bine aerul de 2 mai, pe minuscula plajă de nudişti. El are nevoie de fiţele de la Mamaia, pe spinarea cărora să-şi ascută ironia, ori de hula Atlanticului, în plină noapte, când expresionismul îşi poate face de cap: "întuneric întuneric întuneric/întuneric ca în cur/deasupra cimitirului numai/acelaşi soare continuu -/drapel între morţi" (voyage au bout de la nuit). Iar când dezamăgirea dă în clocot, îşi face apariţia, încăpăţânat, motivul beţiei sordide. Înrudire cu Ion Mureşan, însă cu exprimare mai frustă şi clar revoltată aici: "un oraş mare/în care/singurătatea la cub bea la aceeaşi masă/cu nenorocirea la pătrat;/unde/toată fericirea ta/de o viaţă/încape într-un ascensor/care se-nţepeneşte la etajul doi/când rostul tău te aşteaptă la zece" (braţul meu obosit). Şi totuşi, nimic forţat...

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO