Cel de-al doilea roman al trilogiei cu titlul PODOABE, ŞI PĂLĂRII, ŞI PONCHO, ŞI PĂR LUNG, ŞI MĂRGELE dezvăluie istoria unui grup de tineri liceeni îndrăgostiţi de muzica rock, parte dintre ei copii ai nomenclaturii, care doresc să treacă frontiera ilegal pentru a ajunge la mormântul idolilor lor Jimi Hendrix şi Janis Joplin. Romanul prezintă, în paralel cu tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, şi fragmente imaginate din ultima noapte a lui Jimi Hendrix: „18 septembrie 1970. Jimi, obosit foarte, doarme la Samarkand Hotel (din Londra) cu Monika Danneman, o frumoasă nemţoaică pe care a cunoscut-o la Düsseldorf în timpul turneului din Germania cu două luni înainte. Monika s-a trezit prima şi a ieşit să cumpere ţigări. Când s-a întors Jimi dormea încă. Din cutia de medicamente de pe noptieră lipseau nouă somnifere. Numai că era mort. Murise! Ambulanţa chemată de Monika l-a dus în grabă la spitalul Saint Mary Abbots. Acolo, la ora 11.30, Jimi Hendrix, în vârstă de 27 de ani, este declarat mort.” Finalul acestui roman oferă şi un capitol dramatic din viaţa de frontieră cu Iugoslavia, la pichetul Valcani Câmp, locul unde se petrece tragedia unuia dintre prietenii rockeri liceeni. Aici autorul fructifică experienţa nemijlocită pe care a trăit-o ca soldat grănicer în anul 1975.
Şi e duminică. Trece gaşca hippiotă prin cartier. Pol, Pitiu, Grasa, J.H. şi J.J. trec prin cartier spre parcul unde se întâlnesc ca să pună la cale drumul spre Fâşie. Locul respectiv este invadat de pruni şi buruieni. Acolo e o bancă cu o stinghie ruptă unde stau de vorbă despre ce e de făcut pe mai departe. Vor merge spre Cruceni sau vor încerca să ajungă la Dunăre? Mai au posibilitatea de a se ascunde în vagoanele de călători care merg la Belgrad, sau la Viena pe la Curtici. Pentru toate ar trebui antrenamente, nu merge aşa. Le-au povestit golanul Feri, şi golanul Sepi, şi golanul Benda din Şarlota, cu fiecare dintre ei au stat de vorbă, s-au prezentat: „suntem elevi de liceu, iubim muzica beat şi vrem să o tundem”, au spus, şi golanul Benda, şi golanul Feri, şi golanul Sepi s-au holbat la ei, nu pricepeau ce vrea să spună chestia asta: „iubim muzica bit”. „Păi, dacă iubiţi chestia aia, ce zor-nevoie aveţi să mergeţi dincolo”. „Dar voi pentru ce v-aţi repezit la Frontieră”, i-a întrebat J.H. care avea mutră de boxer sadea, era mai aprig şi mai pe măsura lor, singurul, de altfel, căruia golanii frontierişti i-ar fi răspuns pentru că se arăta demn de a fi luat în seamă. Cât îi priveşte pe ceilalţi se vedea de la o poştă că erau copii de bani-gata: cu ei nici Feri, nici Benda, nici Sepi nu şi-ar fi pierdut vremea. Doar J.H. cu privirea lui saşie, cu mutra lui tăbăcită de pumnii încasaţi la clubul de box de la UMT merita respect, şi doar lui i-au spus ce trebuia; altfel era aşa ca şi cum ai risipi orzul pe gâşte. „Mă, băieţi”, le zice cu vocea dogită de golănie Sepi, „mă, băieţi, ascultaţi la mine şi nu vă repeziţi ca proştii, trebuie calculată treaba, să stai în vagoane e greu, există niscaiva locuri pe care le ştiu cei care organizează treaba asta; boghiuri, tampoane, acoperişuri duble, deasupra weceului e un loc unde sunt robinete şi o uşiţă, numai că o ştiu şi caralii şi le caută de fiecare dată, că nu sunt nici ei proşti, e greu de stat acolo, te poţi băga în vagoanele cu carne, în cisternele cu petrol, dar e greu, e mai bine pe câmp. Cu vagoanele e rău, e ca în cuptoarele cu smoală din iad”. Semnul focului. Soluţia F. E mai bine pe câmp, te bate vântul, stai ascuns în lanul de porumb sau de grâu, e altfel. Soluţia P: pământul ca o mamă iubitoare la sânul căreia stai ascuns şi Magna Mater te ocroteşte dacă ai răbdare. Poţi sta zile şi nopţi în arşiţa zilei, printre brazdele de cernoziom, printre ţânţari, greieri şi cosaşi, printre brotăcei verzi ascunşi sub tulpina porumbului. Trebuie răbdare multă „şi ciocolată să aveţi la voi, sticlă cu apă, busolă şi haine pentru noapte: foaie de cort dacă vine ploaia. Binoclul e bun pentru că trebuie să beleşti ochii la foişoarele de pază, sunt mari şi se văd bine, seara pleacă o patrulă de control fâşie, înţelegeţi băieţi, ziua se schimbă paza din foişor, trebuie văzut unde este Fâşia, apoi să urmăreşti când se schimbă soldaţii, atunci e momentul pentru că nu sunt atenţi, atunci o rupeţi la goană spre Graniţă că nu au timp să tragă, îi puteţi surprinde, e mai bine ziua în amiaza mare, pot să fie şi tractorişti pe câmp, ceapişti la sapă, numai că înainte de a o zbughi e foarte important să ştiţi exact unde e Fâşia, că altfel vă repeziţi ca orbetele. În plus, nici nu-ţi dai seama cum stă treaba, că Fâşia asta e aşa ca o arătură, trebuie să ai ochiul format să o dibui, e proaspătă, tot timpul e proaspătă că ăia de la Pichet o ară dimineaţa ca să vadă dacă au treceri, dacă sunt urme. Aşadar trebuie răbdare: vă puteţi mişca târâş câteva sute de metri pe zi la distanţă egală între Foişoare să nu vă vadă soldatul de sus că au arme cu lunetă şi vă iau la fix, vă găuresc curul una, două. Pe urmă atenţie seara la patrula care desfăşoară pândari în dispozitivul de pază, ăia trec întotdeauna după ora şase jumătate, şapte pe o cărăruie paralelă cu Fâşia, ei vă arată exact unde este.
(...)
– Stăm ca dracu’ aici, mai bine ne-am muta în colţul celălalt. Lângă uşă.
– Ce probleme ai şi tu? Mai bine taci.
– Mă rog, eu am zis aşa că de ce să stăm aici lângă buda barului.
– Ce să zic, te-o fi apucat ruşinea.
– Nu. Nu e asta. Alta e treaba, am zis şi eu.
– Bine, bine. Sanchi!
– OK! Nu insist.
– Las-o baltă.
– Ehe, ce ca lumea-i aici.
– Mergem, bătrâne, ne înhămăm la soluţia P?
– Mergem pe frontiera de stat?
– Da’ ce, ţi-am spus eu altceva?
– Mergem?
– Mergem! Cum să nu mergem? Prin lanuri de porumb! Avem cu noi radio portabil cu antenă, avem cu noi rucsace, avem cu noi blugi, avem colţi de mistreţ la gât legaţi frumos cu şnur de piele, avem mocasini aşa cum se poartă, avem ţigări, avem cuţit frumos, nichelat, lunguieţ, asemenea unui iatagan scurt ca de pe vremea osmanlâilor: aşa e iataganul mărunt şi e proptit tare arătos într-o teacă de pumnal petrecută printr-un orificiu în cureaua lată de la pantaloni. Mergem prin lanuri de porumb, iar Robert Plant se vaietă în cântarea lui cu Baby,baby, baby, aşa se vaită Roby, apoi Jimmy Page se ţine cu chitara după el, îi dă ghes, îl îmboldeşte, şi el se vaietă ca şi când Jimmy l-ar împunge cu chitara care parcă nici nu e chitară, ci e cuţitul lui din teacă, cuţitul petrecut acolo la cureaua lui, şi Roby iară zbiară, iară se vaietă, zice ceva, şi Jimmy îl domoleşte, îl adoarme, îl mângâie, îi spune: „culcă-te puişor, linişteşte-ţi a ta suferinţă că e prea de tot”, şi el, Robert Plant pare să fie de acord, dar nu multă vreme că deodată se răscoală, nu e de acord, nu vrea, revine, plânge, se tânguie, se vaietă iarăşi: never, never, never, never, bolboroseşte nărodul de Robert şi Page Jimmy, ce să facă? Se ia după el, îşi încoardă corzile de la chitară şi John bate iute, iute în tobe şi la fel şi chitara mormăitoare, posacă, chitara bas a lui Paul, şi ea se aude, şi ea se bagă în vorbă, baby, baby, baby, baby, zice Roby, apoi bei… bei... beibi, beibii, beibe, bebebe, şi trăzneşte John în pălăriile metalice şi cu piciorul acţionează la pedală, şi atunci şi mai tare se vaietă Robert, plânge, ţi se rupe sufletul, îţi vine razna să o iei, să te duci undeva, să pleci. Am elpiul aici. Îl puteţi vedeţi. Vă puteţi holba la el. La copertă. Babe, beibei, beibe, zice Robert Plant, se vaietă, e amărât, e necăjit, zbiară la noi la toţi, asta face, şi lui îi vine să se legene când îl aude, să plângă, să urască, sau nu, altceva să facă, dracu’ să le ia că nici nu ştie ce-i vine să facă noaptea pe când stă învăluit în luminiţa gălbuie din dreptul scalei, aşa îi zice: scala de la radio, şi tromboneşte acolo încontinuu prezentatorul de la Radio Luxemburg, UK Top, altele asemenea, şi pe urmă sloboade spre el pe Roby, pe Jimmy, pe Paul, pe John, îi dă drumul zicerii cu Baby şi cu singurătatea şi cu văietatul, şi el ascultă, stă acolo învăluit în lumina gălbuie şi ascultă.
– Mergem, bătrâne, mâine dis-de-dimineaţă mergem cu marfarele în direcţia Cruceni. Din Timişoara la staţia CFR Peciu Nou, şi de acolo pe jos, printre lanuri, pusta bănăţeană în drum spre frontieră. Soluţia P printre boscheţi, canale de irigaţii, altele pentru desecări, foste cazemate din vremea când se aflau ai noştri la cuţite cu Tito şi i se spunea călăul popoarelor. Vor merge spre Fâşie prin lanuri de proumb. Prin lanuri de floarea-soarelui se vor strecura tiptil cu pălării negre, cu cuţitul, cu colţii de mistreţ, cu mocasinii, cu rucsacele, cu oala de tuci negru legată, cu poncho-ul, aşa ca în Mexic. Valea, drumu’, bătrâne, hei, baby, spre Fâşie, drumu’!
(...)
Discută despre „diggeri” – ce draci sunt ăştia, întreabă Pitiu – şi J.J. se uită mustrătoare la el, că adică de ce se adresează în acest fel, cum adică, nu a citit ce scrie fratele Bil din Haight-Ashbury, care a stat de-a dreapta lui Allen Cohen, pe a cărui pălărie de paie scrie să priceapă toţi: One of the founders of The San Francisco Oracle. Şi când citesc treaba asta hippioţii se plimbă cu mult respect pe lângă pătura lui pe care tândăleşte la soare, îşi cer unii, altora ţigări sau pipa păcii sau niscaiva iarbă şi se uită cu coada ochiului la ceea ce scrie pe pălăria din pai a lui Allen: Fondatorul şi întâi Stătătorul!
– Bine, bine, bombăne J.H., dar cum stă treaba, cum e cu istoria asta, ce e aia The San Francisco Oracle?
– Ce e? Cum ce e? Păi, nu vezi că ne-au trimis un The San Francisco Oracle unchiul Bil şi Sandy din Vinţu de Jos. Uite-o aici că ne-a trimis-o, e din 1967.
– De acu’ patru ani.
– Da, chiar aşa, uite-o aici, uită-te la ea să nu mori prost.
– Putem zice, vorba unchiului Bil şi a lui Sandy din Vinţu, că avem de-a face cu „the most unique and beautiful publication of the 60s”. Cea mai grozavă, uite la coperta asta cu moşul cu părul alb pe umeri şi cu barba albă pe piept, vedeţi cum e? Are aripi îngereşti şi ţine mâinile desfăcute în cruce şi poartă două căni din lut şi, în partea de sus, în spatele moşului, sunt raze albe pe fond roşu şi în partea de jos raze pe fond de la bleu-jandarm la bleu-ciel şi din potiruri curge tequila în formă de flori şi ciucuri.
– Eh, şi tu! Cum tequila? Şi moşul cu aripi, cu plete albe şi barba ca a sfinţilor cum se împacă el cu prostia ce zici? Auzi tu: tequila!? Hai, lasă-mă dracu-n pace, cum crezi asta.
– Fraţii Allen Ginsberg, Gary Snyder, Lawrence Ferlinghetti and Michael McClure scriu aici: The Beat writers, aşa le zice.
– ... şi Allen nu avea ce face în dimineaţa cam rece şi posacă, la început de iunie 1966, era de-a dreptul frig, aşa că a început să bea tequila din potirul de lut al moşului cu aripi şi barbă, pe urmă a aprins o ţigară cu iarbă, pe urmă a pus muzică cu Fats Domino şi Little Richard şi spre prânz a început revelaţia, uite că scrie aici: Ein Morgen im späten Frühling von 1966, das ich träumte, daß ich um die Welt flog.
– Ce zice Allen?
– Zice că dimineaţa, adică pe la prânz deja, a început să aibă draci, să i se pară că nu mai ştie nimic de el, visează, bombăneşte a proasta, se clatină dreapta-stânga, zboară în jurul lumii.
– Cum zboară?
– Aşa cum te aud şi cum mă auzi, şi când se uită în jos ce vede? Oameni pe lângă Turnul Eiffel din Paris cum citesc un ziar cu un curcubeu tipărit chiar pe prima pagină. Şi la fel alt om citeşte în Piaţa Roşie din Moscova, altul pe Broadway, în New York, altul la Marele Zid în China.
– I-auzi ce interesant!
– Şi toţi citesc acelaşi ziar cu un frumos curcubeu.
– Şi când şi-a mai revenit din brambureala visului, s-a dus Allen direct la fratele Laurie care tocmai şedea şi consuma ceva bere cu tequila pe o bancă lângă o tuia în Golden Gate Park pe uliţa Haight Street. Stătea acolo cam turtit când l-a văzut pe Allen şi i-a spus ceva, a dat din mână Laurie şi a ascultat tâmp povestea aceea, cum adică tocmai a zburat Allen în toate părţile şi cum peste tot a văzut cum lumea citeşte ziarul ăla cu un curcubeu: şi la Marele Zid, şi în Piaţa Roşie, şi pe Broadway. Peste tot. Când a auzit treaba asta nu a stat Laurie prea mult pe gânduri şi pe dată s-a ridicat de pe bancă şi s-a năpustit prin Golden Gate Park şi a început să predice fraţilor ce vis a avut Allen, şi toţi foarte se mirau, clătinau din cap şi înghiţeau din sticlele lor şi clătinau din cap, uite că scrie aici cine erau ăştia care clătinau aşa de tare din cap şi înghiţeau din sticle, spune aici: Künstler, Verfasser, Musiker, Dichter, Schmierehändler, Kaufleute.
– Şi ce-s ăştia?
– Artişti, scriitori, muzicieni, poeţi, comersanţi de droguri şi Kaufleute. Ăştia de pe urmă, ăştia-s numai comersanţi, atâta tot!
Fragment din Podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele, al doilea volum al ciclului romanesc Trilogia Corso, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
