- V-au aparut deja, in mai multe publicatii, fragmente din romanul Un om din Est. Credeti-ma ca i-ati facut deja curiosi si nerabdatori pe cititori. Cand se va termina? Cand va vedea cartea lumina tiparului?
- E o intrebare pe care mi-o pune destul de des si mama, mi-o pun si neamurile din Maramures, prietenii si prietenele mele, chelnerii de la Groapa Muzeului Literaturii s.a.m.d. Dar cel mai des mi-o pun eu. Asa ca imi (si va) raspund astfel: daca ma ajuta Dumnezeu si-mi da sanatate, romanul va iesi pe piata la sfarsitul lunii februarie a anului viitor. Drept sa spun, mi s-au lungit si mie urechile de cand il pritocesc, iar "fanilor" mei (cati or fi fiind), de cand il asteapta.
- V-a fost tradus de curand un volum in limba germana. Despre ce este vorba? Cine este traducatorul si la ce editura va vedea lumina tiparului?
- Sunt mai multe traduceri in germana, nu una: cateva povestiri (printre care Trenul de noapte, cu care am batut cam toata Europa la vagonul de dormit) si romanul-foileton O suta de ani la Portile Orientului, talmacit recent, la Viena, de catre Ernest Wichner, intr-o maniera exceptionala, din cate mi s-a spus si din cate am inteles eu insumi vazand reactiile publicului.
Toate se inscriu intr-un program de traduceri de care nu beneficiez numai eu, derulat prin ICR, dar editurile contactate nu le cunosc in acest moment. Oricum, s-ar parea ca poarta noastra literara de intrare in Occident nu mai e Franta, ci Germania.
- O companie germana de film a livrat, cu putin timp in urma, banii pentru ecranizarea, in regia lui Titus Muntean, a Caravanei cinematografice - povestirea care a dat titlul volumului dvs. publicat in 1985. Ce-ar fi sa ne oferiti mai multe amanunte? Fiindca ideea este extraordinara.
- Amanunte de oferit nu am prea multe in acest caz, deoarece am fost plecat din tara taman in perioada asta, in care se filmeaza. Tot ce pot sa va spun - din cate intuiesc - este ca e mai putin important ca o companie germana a dat bani (nici nu e o suma mare pentru producerea unui film: 150.000 de euro), cat faptul ca, dand acesti bani, compania va asigura difuzarea peliculei si in strainatate. Ceea ce nu e putin lucru.
- In afara Caravanei cinematografice, care a fost publicata in traducere si in Rusia, si de nuvela Trenul de noapte, tradusa in Franta, Germania, Polonia, ce alte scrieri semnate Ioan Grosan credeti ca ar mai trebui talmacite in alte limbi?
- Povestirea Adolescent, la care tin foarte mult.
- Anul acesta s-au implinit 40 de ani de la infiintarea Echinoxului. Cum va mai raportati la gruparea literara din care ati facut parte?
- Echinoxul a fost adevarata noastra universitate. In camera cu aspect monahal a redactiei (se pare ca, in trecut, in cladire a functionat o manastire de maici catolice), am invatat, sub indrumarea "triumviratului" Ion Pop - Marian Papahagi - Ion Vartic, ca nimic nu e mai de pret ca valoarea estetica si ca se poate trai, macar in scris, fara compromisuri ideologice, ca in pustiul si mizeria din jur ne putem totusi construi spiritualiceste. Promotii dupa promotii (ca sa folosesc un termen drag regretatului Laurentiu Ulici) au iesit purificate dupa "tratamentul" echinoxist si mi-ar trebui, cred, o intreaga pagina din Ziarul de Duminica pentru a enumera toate numele mari (inclusiv maghiare, inclusiv germane) pe care le-a dat aceasta grupare clujeana. Si as vrea sa mai adaug ceva: eticheta de "echinoxist" era una de elita, ca etichetele de pe cele mai bune sampanii frantuzesti, asa incat, indiferent unde ajungeam dupa inevitabila si fatidica repartitie de la terminarea studiilor, eram primiti cu bratele deschise. Asa s-a intamplat si cand o parte dintre noi am ajuns in Bucuresti sau in imprejurimile lui: am fost imediat adoptati de baietii, care numai blanzi nu erau, de la Cenaclul de Luni, de la a carui brutala desfiintare s-a implinit zilele acestea un sfert de veac. De fapt, ca statut cel putin moral, echinoxist ramai toata viata.
- Ca tot ati adus vorba, cum vi s-a parut recenta reunire a Cenaclului de Luni, dupa douazeci si cinci de ani de la inchidere?
- E de la sine inteles ca mi-a trezit o gramada de amintiri. Asta pentru ca, la sfarsitul anilor '70 si inceputul anilor '80, doua lucruri, printre altele, te validau estetic: daca erai bine primit in Cenaclul de Luni si daca erai injurat de revista Saptamana. Eu am avut parte de amandoua. Cenaclul beneficia de o formidabila echipa de critici, mai ales pentru poezie: Ion Stratan, Radu Calin Cristea, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Doru Mares, Mircea Cartarescu, Ion Bogdan Lefter si, last but not least, profesorul Nicolae Manolescu. Daca treceai printre si de aceste furci caudine, erai cineva. Imi amintesc si acum cu cata ingrijorare l-am adus de la Cluj pe Ion Muresan - care scria cu totul alt tip de poezie decat lunedistii - sa citeasca la Casa de Cultura Grigore Preoteasa. Spre cinstea lor, insa, lunedistii au simtit imediat cine este si cum este Ion Muresan. La sfarsitul marelui sau poem Izgonirea din poezie, s-a lasat o liniste adanca. Aveam si eu, si poetul mari emotii. Dar atunci, cu inimitabila lui spontaneitate, a sarit in picioare Florin Iaru si a strigat: "Bravo!". ~sta a fost inceputul comentariilor. Scena memorabila.
- Cum se impaca la dvs. amorul cu umorul? Aceasta intrebare este, pur si simplu, rezultatul unui joc de cuvinte si vreau sa devina sfarsitul interviului.
- Buna iitrebare! Eu cred ca amorul si umorul sunt (sau macar ar trebui sa fie...) complementare. Chiar si-n amor, daca umor nu e, nimic nu e, asa incat amorul devine tragic, ceea ce, numai gandindu-ma la asta, imi da mari frisoane. Pe dumneavoastra, de pilda, nu v-a infundat niciodata rasul vazand, intr-o pauza de amor, cat de caraghioase sunt trupurile noastre goale?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
