E tot mai jenant sa fii poet. A fi poet, azi, e o situatie grotesca (existential) si lamentabila (intelectual). Ceva mai compromitator nici ca se poate inventa. Au trecut vremurile in care se putea spune (e drept, de un poet, unul Novalis) ca "poezia este totul".
Gloria si orgoliul romanticilor sunt platite azi prin marginalizare si umilinta. Au trecut chiar si vremurile in care poporul cititor isi dadea coate pe strada, soptind "acesta e poetul Beniuc" etc. Desi cred ca un freamat asemanator starnea si trecerea lui Nichita Stanescu. In vremuri, asadar, nu chiar imemoriale.
Nu stiu daca azi, in afara unor studente la Litere, cat de cat prevenite deci, trecerea lui Cartarescu mai isca vreo astfel de spaima admirativa. E drept ca poetul nici nu pare a si-o dori. El denunta (v. interviul din revista 22, nr. 674) "mistica gaunoasa a poeziei" si o crede vinovata de reticenta publicului. Dar Cartarescu e (si) poet si nu merge chiar pana la desconsideratia radicala. Sunt insa destule notorietati (critice ori numai intelectuale) care ne indeamna sa aruncam poezia in Recycle bBn. Pe motiv ca, poezia fiind sub-intelectuala, ne-am face natia de rusine tot insistand s-o scriem. Poezia e semn grav de retardare. Scrierea ei ar trebui oprita pana nu ne devine fatala.
E drept ca poezia se compromite doar prin poeti. Ea sustine o fauna veleitara de-a dreptul debordanta. Veleitari sfiosi si veleitari aroganti, de-a valma, ii forteaza usile in valuri interminabile. Au facut-o dintotdeauna si, probabil, o vor face totdeauna. E un semn bun in toata aceasta pacoste: fascinatia poeziei e inca vitala. Si, in plus, motivatiile acestei productii nu sunt deloc atat de jalnice precat sunt rezultatele. Nu tot veleitarismul vine din pura vanitate. Sunt oameni care cred ca-si pun astfel sufletul pe masa. Oameni pentru care poezia e singurul mod de a iesi dintr-o singuratate iremediabila. Nu intotdeauna e vina lor ca nu-i ajuta puterile. Ei presimt insa ca poezia e un tratament, un remediu.
Uneori, in situatii-limita, chiar e. Nu sunt cu totul exceptionale cazurile in care poezia asista oameni pe moarte. Uneori oameni care, inaintea bolii fatale, nici n-au prea citit poezie, necum sa scrie. In inchisorile comuniste, poezia era un limbaj la fel de fierbinte ca si rugaciunea. Poate chiar de taria acesteia.
Pentru ca poezia are aceasta solicitudine profunda. Are ceva cristic in insasi esenta ei. Unde e suferinta, e si ea prezenta. Nu conteaza ca unii poeti se masturbeaza pre versuri. Oricat de lamentabili, poetii sunt acolo unde e o durere. Beat, nespalat, nepoftit, poetul e acolo. Chiar daca are uneori impresia ca a venit la un bairam.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
