Ziarul de Duminică

Pianista Maria Fotino (1913-1996) despre George Enescu

08.09.2000, 00:00 49



Un destin care a fost ocolit uneori de noroc sau s-a situat sub semnul paradoxului a marcat viata Mariei Fotino, care, mai departe de statura de reper al pianisticii romanesti, ar fi putut deveni un nume de glorie al pianisticii internationale.

Dar omul care a fost Maria Fotino a dorit intotdeauna sa isi atinga scopurile fara a supara pe nimeni, fara a starni invidie. Mai degraba isi neglija propria persoana decat sa stie ca exista cineva care poate fi deranjat de ceea ce face ea, atat ca om, cat si ca profesionist.

Asa se explica si de ce relatia ei cu Enescu s-a redus la intalniri muzicale intime si la destul de putine concerte sau inregistrari. A cantat insa mult Enescu. Interpretandu-i muzica, era minunata si, cu siguranta, nu supara pe nimeni.



"Cand a murit Enescu, parea ca am ramas orfani

- Sa vorbim putin despre Enescu, despre relatia dumneavoastra cu Enescu, cand l-ati cunoscut, cand ati cantat impreuna?

- Cand s-a inaugurat primul studio al Radiodifuziunii, am cantat Suita op. 10 de Enescu. atiu ca am fost chiar la el si i-am cantat-o. De altfel, Enescu ma mai auzise, la examenele de Conservator. Obisnuia sa vina, nu la toate dar oricum, ma stia. Mi-aduc aminte ca, o data, aveam vreo 10 ani, eram cam slabuta si dupa ce am cantat, mi-a spus: Sa te joci cu baietii! (rade).

Apoi, aveam cam 25 de ani cand m-a solicitat prima oara propunandu-mi sa-i fiu partenera in concertele pe care le avea cu tinerii pianisti la Ateneu. Mai precis pentru un concert de sonate. El nu prea avea timp de repetitii, aproape de loc.

Chiar pentru primul concert am avut doar o singura repetitie, in dupa-amiaza serii respective. Atunci, concertele incepeau la ora 9 seara si la ora 4 am avut unica repetitie.

Am rugat-o pe sora mea sa stea in sala si sa noteze pe alte partituri tot ce mai spunea: observatii, remarci Inainte de concert le-am revazut Pot sa spun ca atunci am izbutit probabil cel mai frumos concert al meu, asa de reusit a fost! si publicul a fost stiu eu, poate era o noutate a fost foarte receptiv.

Iar Enescu a fost se vedea, asa foarte multumit. Am avut parte si de un pian foarte bun, un BlA1thner nou; toate acestea parca ma invitau sa cant. Pe urma, Enescu totdeauna te purta ca pe aripi; era o usurare, te ajuta, simteai dinainte ce voia, te plimba bine prin muzica.

Mi-a facut placere ca, dupa 40 de ani, sa-mi spuna o doamna care asistase la acel concert: stii, doamna, ca eu n-am dormit o noapte din cauza dumitale Da, nu din cauza lui Enescu, pentru ca pe el il stiam.

Mi-a facut placere sa aud aceste lucruri. Astea sunt adevaratele multumiri ale daruirii unei vieti catre aceasta cariera. Nu atat programarile in strainatate sau mai stiu eu ce succese de rasunet. Intotdeauna, aceasta sinceritate intima m-a miscat mai mult.

- Ati cantat cu Enescu si dupa aceea?

- Da, am cantat mult cu el. Mai ales atunci cand Enescu a ramas patru ani in tara fara sa mai plece in strainatate, atunci a avut casa deschisa. De trei ori pe saptamana facea muzica la el acasa, cu invitati, cu prieteni muzicieni.

- In Bucuresti, in casa lui si in palatul familiei Cantacuzino; dar inainte, locuia in strada Lahovary. Eram o invitata permanenta acolo, ceea ce a fost extraordinar de folositor. Pentru toti muzicienii avea casa deschisa.

- Atunci, am cantat de multe ori cu el. Pe urma, tot in timpul acesta, stiu ca eu mi-am exprimat dorinta sa cant concertul de Brahms cu Enescu dirijor Am fost chemata sa cant si am spus ca sunt de acord, dar numai cu Enescu. Aveam pretentii si atunci am telefonat, am vorbit cu doamna Enescu, ea a zis: Stai sa intreb pe maestru, si maestrul a zis imediat da.

- Asa ca am avut acest noroc. Intr-adevar, nu l-am mai cantat niciodata asa de bine ca atunci, cand era prima oara. Pentru ca Enescu te ajuta intr-adevar.

- Suflul lui era atat de puternic... Cand am primit vestea mortii sale, am simtit asa, ca parca am ramas nu numai eu, toti mi se parea ca am ramas orfani prin lipsa lui. Cei de astazi nu-si pot da seama.

Am cantat, sigur si sub forma de trio, cu fratele meu (violoncelistul Ion Fotino n.n.) si am avut in proiect sa facem si un turneu in strainatate, ceea ce ar fi fost grozav, dar a venit razboiul si nu s-a mai putut realiza.

- As vrea sa-mi spuneti cateva cuvinte despre muzica lui Enescu. Ati cantat mult Enescu, ati inregistrat, aveti discuri

- Da. Mult ? Nu are chiar prea multe lucrari cu pian. Din ce are, am cantat un cvartet cu pian foarte dens. Am mai cantat sonata de violoncel, a doua, care este o capodopera Am cantat cele doua sonate pentru pian, deosebit de consistente, suita Cam atat. Mi-a folosit mult, cred eu, faptul ca l-am auzit si pe el cantand si la vioara si la pian si ca dirijor Adica l-am cunoscut de aproape. E si o chestiune de potriveala, cred. Nu stiu

- Am mai cantat eu si cu alti dirijori buni, dar n-am simtit niciodata aceasta afinitate, care desigur de la el venea, coplesitor. Ne potriveam. Poate era si sensibilitatea mea, nu stiu, eu ma simteam in orice caz foarte bine. Probabil acest lucru a folosit mult, pentru ca si din cronici se vede. Se spune ca atunci cand am cantat Sonata de Enescu, parca l-ar fi auzit pe el.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO