Ziarul de Duminică

Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui (I)/ de Robert K. Massie

Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui  (I)/ de Robert K....

Autor: Ziarul de Duminica

02.04.2015, 23:35 604

În lucrarea sa, care a câştigat premiul Pulitzer în 1981, Robert K. Massie prezintă detaliat viaţa acestui captivant personaj istoric şi evidenţiază evenimentele cruciale care au transformat un băiat într-o legendă, inclusiv călătoriile sale incognito prin Europa, curiozitatea sa de nepotolit faţă de obiceiurile occidentale, obsesia pentru mare şi constituirea măreţei flote ruseşti, modul în care a creat o armată de neînvins şi relaţiile sale cu cei pe care i-a iubit cel mai mult: Ecaterina, iubita sa tandră, şi Menşikov, prinţul fermecător şi lipsit de scrupule care a ajuns la putere prin intermediul prieteniei cu Petru. Un loc special în carte îl ocupă relaţia dificilă a lui Petru cu fiul său Aleksei, care a fost judecat şi condamnat la moarte în 1718.

Autorul nu neglijează nici viaţa politică, socială, culturală şi religioasă din Rusia pe parcursul jumătăţii secunde a secolului al XVII-lea şi primei părţi a secolului al XVIII-lea. Astfel, Massie îşi conduce cititorii în lumea rusească medievală şi premodernă schimbată iremediabil, uneori în mod violent, de reformele iniţiate de monarhul autocrat Petru cel Mare. Fie că sunt schimbări care au afectat în primul rând individul, precum obligativitatea tăierii bărbilor, sau iniţiative care au vizat consolidarea forţei statului, de exemplu, înfiinţarea marinei ruseşti şi a Sankt-Petersburgului, reorganizarea administrativă inspirată de modelul occidental, toate acestea au transformat Rusia medievală într-un stat modern. În acelaşi timp, multe dintre reformele din timpul lui Petru au avut o influenţă îndelungată asupra societăţii ruseşti.

Cartea lui Massie nu oferă doar o perspectivă internă a societăţii ruseşti, ci urmăreşte şi acţiunile lui Petru în planul politicii externe, la nivel european sau chiar global. Astfel, două dintre cele cinci secţiuni ale lucrării se ocupă de relaţiile Rusiei cu celelalte state europene. Poate cel mai important conflict din timpul domniei lui Petru a fost cel împotriva Suediei. În urma Marelui Război Nordic (1700-1721), Rusia a obţinut o serie de teritorii (Estonia, Livonia şi Ingria). Totodată, deznodământul acestui lung război a însemnat şi ascensiunea Rusiei la rangul de putere continentală.  Pe plan militar, însă, domnia lui Petru nu a fost scutită de eşecuri. Campania ţarului din Moldova, pornită împotriva Imperiului Otoman, s-a terminat prin înfrângerea de la Stănileşti (1711).

Nu de puţine ori, autorul american îi aduce în prim-plan pe actorii politici importanţi din Europa sfârşitului secolului al XVIII-lea şi începutului secolului al XVIII-lea. Regi, comandanţi militari, nobili, toţi sunt prezentaţi cititorilor, care pot astfel înţelege mai bine acţiunile sau atitudinile lor. Ţarul Aleksei, tatăl lui Petru, Ludovic al XIV-lea, Wilhelm de Orania, Carol al XII-lea, Augustus de Saxonia, ducele de Marlborough, prinţul Eugeniu de Savoia sau feldmareşalul Rehnskiöld se numără printre figurile ilustre descrise de Massie.

De regulă, atunci când analizează anumite perioade, istoricii pun accentul pe rolul proceselor şi al fenomenelor de lungă durată, lăsând cumva în umbră personalităţile excepţionale. Tocmai pentru a sugera impactul lui Petru cel Mare asupra istoriei Rusiei, în special, putem face apel la istoria contrafactuală şi să ne întrebăm: Cum ar fi arătat Rusia contemporană dacă n-ar fi existat Petru cel Mare?

Robert K. Massie s-a născut în Lexington, Kentucky. A studiat istorie americană la Yale şi istorie europeană la Oxford, fiind bursier Rhodes. A fost preşedintele Asociaţiei Autorilor Americani din 1987 până în 1991. Robert K. Massie a câştigat premiul Pulitzer pentru biografii cu lucrarea Petru cel Mare. Printre celelalte cărţi ale sale se mai regăsesc şi  Catherine the Great, Nicholas and Alexandra, The Romanovs, Dreadnought, Castles of Steel

 

Cincizeci de lovituri pe Prut

Cheia campaniei lui Petru erau două principate creştine, Valahia şi Moldova. Aşezate la sud de Carpaţi şi la nord de Dunăre, aceste regiuni fac parte azi, într‑o oarecare măsură, din sud‑estul Uniunii Sovietice şi, o mare parte, din România de azi. În secolele al XV‑lea şi al XVI‑lea, în căutarea securităţii, ele s‑au plasat sub su­zeranitatea Sublimei Porţi, păstrându‑şi autonomia internă, dar acceptând să plătească sultanului tribut anual în schimbul protecţiei.

Odată cu trecerea timpului, Poarta a început să‑şi aroge dreptul de a numi şi a demite prinţii locali. Dornici să aibă domnii ereditare, prinţii au început să caute, în secret, protecţie în alte părţi. În timpul domniei ţarului Aleksei, au existat dis­cuţii preliminare cu Moscova, în legătură cu asumarea suzeranităţii de către Rusia, dar ţarul era prea ocupat cu problemele pe care le avea cu Polonia.

În 1711, Valahia, cel mai bogat şi mai puternic dintre cele două principate, era condus de un prinţ (titlul local era de hospodar), Constantin Brâncoveanu, un voievod activ şi flexibil care venise la domnie otrăvindu‑l pe predecesorul său şi care îşi folosise talentele nu doar pentru a se agăţa de domnie timp de douăzeci de ani, dar şi pentru a‑şi construi o armată puternică şi o mare avere personală. Din punc­tul de vedere al sultanului, Brâncoveanu era mult prea bogat şi puternic pentru un prinţ‑satelit, iar domnitorul a fost luat în vizor pentru înlocuire, atunci când avea să se ivească ocazia. Inevitabil, Brâncoveanu a simţit aceste lucruri şi, după Poltava, fiind convins că steaua lui Petru este în ascensiune, a încheiat un tratat secret cu ţarul. În cazul unui război al ruşilor împotriva Turciei, Valahia avea să fie de partea ţarului prin 30.000 de soldaţi pe câmpul de luptă şi furnizarea de provizii trupelor ruse care ajungeau în Valahia – provizii care urmau să fie totuşi plătite de Petru. În schimb, Petru promitea să garanteze independenţa Valahiei şi drepturile ereditare ale lui Brâncoveanu şi l‑a făcut pe acesta Cavaler al Ordinului Sf. Andrei.

Moldova era mai slabă şi mai săracă decât Valahia, iar domnitorii ei se schimbau repede. Ultimul dintre ei, Dimitrie Cantemir, era în funcţie în 1711 de mai puţin de un an, numit de sultan, cu condiţia să ajute Poarta să‑l prindă şi să‑l detroneze pe vecinul său, Brâncoveanu, serviciu pentru care el urma să devină domnitor atât al Valahiei, cât şi al Moldovei. Dar, sosind în noua lui capitală, Iaşi, Cantemir a simţit şi el schimbarea care plutea în aer şi a început să negocieze în cel mai mare secret cu Petru. În aprilie 1711, el a semnat un tratat cu ţarul obligându‑se să ajute inva­zia ruşilor cu 10.000 de oameni. În schimb, Moldova avea să fie declarată stat independent, aflat sub protecţie rusească. Nu trebuia să fie plătit niciun tribut, iar familia Cantemir urma să devină dinastie conducătoare ereditară.

Datorită acestei promisiuni de ajutor din partea celor doi prinţi ambiţioşi care se urau unul pe celălalt, Petru şi‑a început campania împotriva turcilor.

Decizia lui Cantemir era agreată în Moldova. „Ai făcut bine cerându‑le ruşilor să ne elibereze de sub jugul turcesc“, îi spuneau nobilii. „Dacă aflam că ai de gând să te întâlneşti cu turcii, eram hotărâţi să te abandonăm şi să ne predăm ţarului Petru.“ Dar Cantemir mai ştia că armata otomană este deja în marş şi că atunci când marele vizir s‑ar fi apropiat, ar fi fost clar că el şi provincia lui trecuseră de partea ţarului. Din acest motiv, el i‑a trimis mesaje lui Şeremetiev, care comanda corpul principal de armată al ruşilor, implorându‑l pe feldmareşal să se grăbească. În ca­zul în care corpul principal al armatei nu s‑ar fi putut mişca mai repede, Cantemir a cerut ca măcar o avangardă de 4.000 de oameni să vină ca să îi protejeze poporul de răzbunarea otomană. Şeremetiev mai primise şi de la Petru ordin să se grăbeas­că, pentru că acesta voia să ajungă şi să traverseze Nistrul până în 15 mai, ca să pro­tejeze principatele şi să‑i încurajeze pe sârbi şi pe bulgari să se ridice şi ei la luptă.

Ca să fie sigur că moldovenii vor privi venirea trupelor străine ca pe o bine­cuvântare, Şeremetiev era înarmat cu mesaje tipărite de la ţar, pentru toţi creşti­nii din Balcani:

„Ştiţi cu toţii cum au călcat turcii în picioare credinţa noastră, cum au pus mâna, prin trădare, pe toate locurile sfinte, cum au devastat şi au distrus multe biserici şi mănăstiri, cum au făcut multe înşelătorii, şi ce nenorociri au provocat, şi câte văduve şi orfani au robit şi i‑au împrăştiat cum face lupul printre oi. Acum eu vin în ajutorul vostru. Dacă inima voastră doreşte, nu vă feriţi de marele meu impe­riu, pentru că e drept. Nu‑i lăsaţi pe turci să vă înşele, şi nu întoarceţi spatele cu­vântului meu. Alungaţi‑vă teama şi luptaţi pentru credinţă, pentru biserică, pen­tru care noi vom vărsa şi ultima noastră picătură de sânge.”

Petru i‑a dat, de asemenea, feldmareşalului ordine stricte de comportare a sol­daţilor ruşi în timpul marşului prin Moldova: trebuia să fie decenţi şi să plăteas­că tot ce luau de la creştini, orice jaf trebuia să fie pedepsit cu moartea. Odată ce Cantemir s‑a declarat susţinător al ruşilor iar trupele ruse au început să apară, mol­dovenii s‑au repezit peste turci, mai întâi în Iaşi, apoi în tot principatul. Mulţi au fost ucişi; alţii şi‑au pierdut vitele, oile, hainele, argintul şi bijuteriile.

Iniţial, planul lui Petru era ca Şeremetiev să mărşăluiască direct spre sud pe malul estic al râului Prut, la joncţiunea lui cu Dunărea, şi acolo să blocheze trece­rea turcilor. Totuşi, când Şeremetiev a ajuns la Nistru, în apropiere de Soroca, în 30 mai (cu două săptămâni mai târziu decât planificase Petru), Cantemir l‑a implo­rat să meargă direct la Iaşi, capitala Moldovei. Şeremetiev a cedat rugăminţilor, iar în 5 iunie armata lui îşi aşeza tabăra la Iaşi, pe malul vestic al Prutului. Scuza lui Şeremetiev pentru că a nesocotit ordinul lui Petru a fost că armata suferise foarte mult la traversarea stepei sub soarele fierbinte şi avea nevoie să‑şi revină. Animalele avuseseră puţin nutreţ, iarba fiind arsă de călăreţii tătari care îi hărţuiau din flan­curi. Mai târziu, Şeremetiev şi‑a dat seama că probabil era deja prea târziu să‑i îm­piedice pe turci să traverseze Dunărea şi că, traversând Prutul, el s‑ar afla într‑o poziţie mai bună pentru a proteja Moldova de marele vizir.

Petru, când a ajuns la Soroca după Şeremetiev, a fost furios pe feldmareşalul lui şi a scris că bătrânul general le permisese turcilor să ajungă înaintea lui. Cu toate acestea, pentru că Şeremetiev stricase planul original, ţarul, venind în urma lui, nu avea încotro decât să accepte noul traseu; orice altă mişcare ar fi divizat arma­ta. Şi forţele lui Petru suferiseră mult în timpul marşului, iar oamenii erau la ca­pătul puterilor când au ajuns la Prut în 24 iunie. Lăsându‑i acolo, ţarul a pornit înainte călare, a trecut râul şi a intrat în Iaşi ca să vorbească cu Cantemir. A fost primit cu pompă regală şi cu un mare banchet. Domnitorul a făcut o bună impre­sie. „Un om foarte practic şi un foarte bun sfătuitor“, era aprecierea ţarului. Cât era în Iaşi, Petru a primit doi emisari cu o ofertă de pace de la marele vizir. Oferta era indirectă, dar reflecta reticenţa vizirului – şi, în spatele său, a sultanului – de a lupta şi de a‑i provoca pe ruşi să‑şi trimită flota pe Marea Neagră. Petru a respins oferta. Înconjurat de armata lui, având asigurări în legătură cu sprijinul valah şi moldovean şi auzind rapoartele cu privire la reţinerea faţă de luptă a marelui vizir, ţarul se simţea încrezător în victorie. În această dispoziţie fericită, Petru l‑a luat pe Cantemir să viziteze armata campată pe Prut. Acolo, împreună cu Ecaterina şi oaspetele său, el a sărbătorit a doua aniversare a Poltavei, marea victorie care făcu­se toate lucrurile acelea posibile.

Chiar atunci când ţarul sărbătorea, situaţia lui militară se deteriora. Marele vi­zir traversase Dunărea la Isaccea şi, informat de respingerea ofertei de către Petru, mărşăluia spre nord cu o armată de 200.000 de oameni. Mai mult decât atât, era o lipsă suspectă de veşti din Valahia, care, în ultimă instanţă, era mult mai importan­tă în campania lui Petru decât Moldova. În Valahia, totul depindea de domnitorul Brâncoveanu. Până când el nu‑şi ridica public steagul princiar în favoarea ţarului, era greu de crezut că nobilimea şi oamenii de rând aveau să urmeze chemarea lui Petru împotriva turcilor. Dar Brâncoveanu se temea şi, de aceea, era prudent. Ştiind ce armată uriaşă se află pe câmpul de luptă, ştiind, de asemenea, şi ce s‑ar fi întâm­plat dacă turcii ar fi câştigat iar el ar fi fost de partea celui învins, nu şi‑a făcut pu­blic sprijinul pentru ruşi. Boierii lui au fost de acord. „Este periculos să te declari cu Rusia, până când armata ţarului nu trece Dunărea“, l‑au sfătuit ei. Când arma­ta turcă a trecut prima Dunărea, Brâncoveanu s‑a hotărât. Tocmai când marele vi­zir, informat de trădarea domnitorului, ordona arestarea lui, Brâncoveanu a schim­bat brusc tabăra. Folosind ca pretext o scrisoare de la Petru, al cărei ton, a spus el, l‑a ofensat, Brâncoveanu a anunţat că nu se mai consideră legat de tratatul secret cu ţarul şi le‑a înmânat turcilor proviziile adunate pentru armata rusă cu banii lui Petru. Această trădare a avut efecte imediate şi catastrofale asupra campaniei ruse. Proviziile dispăruseră, iar moldovenii nu puteau suplini deficitul.

Cu toate acestea, Petru nu a renunţat la campanie. I s‑a spus că o cantitate mare de provizii fusese adunată pentru turci şi că acestea se aflau depozitate fără pază pe Prutul inferior, aproape de joncţiunea lui cu Dunărea. Cum armata principală turcă traversase Dunărea şi mergea spre nord pe malul estic al Prutului, ca să‑l întâlnească, ţarul a decis să traverseze pe malul vestic şi să se deplaseze spre sud. Dacă ar fi reuşit, ar fi putut să‑l învăluie pe marele vizir din flancuri, să captureze proviziile turceşti şi să taie liniile de legătură ale armatei otomane cu baza ei. Pentru a spori şansele de succes, Petru l‑a detaşat pe Ronne, cu toată cavaleria rusă de 12.000 de oameni, să o ia înainte, în jos, pe malul de vest al Prutului, şi să atace ariergarda otomană, ca să captureze sau să incendieze depozitele şi magaziile de la Brăila, pe Dunăre. În 27 iunie, cavaleria a plecat, iar trei zile mai târziu şi infanteria a trecut Prutul şi a plecat spre sud, coborând pe malul vestic în trei divizii. Prima era con­dusă de generalul Janus, a doua de ţar şi a treia de Repnin.

Janus era primul care urma să intre în contact cu turcii. Pe când ruşii se depla­sau spre sud, pe malul vestic al Prutului, iar turcii se deplasau spre nord, pe malul opus, trupele care se aflau în avangardă s‑au văzut unele pe altele, peste râu, în 8 iulie. Amândouă părţile au tresărit când au văzut că se află la aşa de mică distanţă. Când i s‑a spus acest lucru marelui vizir, el s‑a înfricoşat, iar primul lui gând a fost să se retragă. „Pentru că nu văzuse niciodată trupe inamice şi pentru că prin na­tura lui era un mare laş, el s‑a considerat pe loc pierdut“, scria Poniatowski, care însoţea armata otomană. Împreună, hanul tătar Devlet Ghirei, Poniatowski şi aga ienicerilor l‑au îmbărbătat, iar în ziua următoare armata turcă a continuat marşul ei spre nord. Inginerii turci au construit repede poduri, ca armata să poată traver­sa înapoi pe malul vestic pentru a‑şi întâlni inamicul. Petru, aflând că turcii traver­sau pe partea lui de râu, i‑a ordonat imediat lui Janus să vină înapoi, ca să se ală­ture armatei principale.

Fragment din Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui de Robert K. Massie, în pregătire la Editura Allfa. Traducere de Claudia Olteanu

 
 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO