Pearl Harbor. 7 decembrie 1941 – ziua care a schimbat cursul istoriei (I)/ de Steven M. Gillon

În celebrul său discurs ţinut în faţa Congresului Statelor Unite, Franklin D. Roosevelt a spus despre ziua de 7 decembrie 1941 că „va ramâne în memoria tuturor ca unul dintre cele mai infame momente ale istoriei”. Iar istoria va dovedi că a avut dreptate: evenimentele din acea zi – când avioanele japoneze au bombardat Pearl Harbor – au condus la sfârşitul Marii Crize economice, au schimbat cursul preşedinţiei lui FDR şi au atras Statele Unite ale Americii în cel de-al Doilea Război Mondial.

În Pearl Harbor, istoricul Steven M. Gillon oferă o descriere plină de viaţă, minut de minut, a modului de conducere abil al lui Roosevelt, în urma celui mai devastator atac militar din istoria Americii – asaltul aviaţiei japoneze asupra Flotei americane din Pacific. FDR s-a dovedit atât hotărât, cât şi amăgitor, reuşind să inspire şi să unească naţiunea şi păstrând în acelaşi timp distrugerile reale provocate de atac secrete faţă de liderii Congresului şi faţă de public.

Pearl Harbor explorează evenimentele pline de tensiune şi de emoţie legate de atacul de la Pearl Harbor, mai precis cele 24 de ore dintre asaltul din dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941 şi discursul de a doua zi ţinut de Roosevelt în faţa camerelor reunite ale Congresului, arătând modul în care preşedintele şi publicul american au reacţionat în orele care au urmat atacului, o perioadă în care America a trecut brusc de la o pace precară la starea de război total.

*

*       *

Preşedintele Franklin D. Roosevelt a aflat de atacul japonez împotriva bazei de la Pearl Harbor pe data de 7 decembrie 1941 la ora 13:47. În ziua următoare, în jurul aceleiaşi ore, FDR terminase de prezentat mesajul său de război în faţa sesiunii reunite a Congresului. Este greu de găsit o altă perioadă de 24 de ore care să fi transformat America şi rolul său în lume într-o manieră atât de radicală. Atacul declanşat de Japonia într-o dimineaţă liniştită de duminică a transformat o pace precară într-un război total. În acest răstimp incredibil de scurt, sfârşea o epocă şi începea una nouă. Pearl Harbor devenea evenimentul definitoriu al secolului XX – el a schimbat echilibrul global de putere, a pregătit scena pentru Războiul Rece şi a permis Statelor Unite să ajungă o superputere mondială.

Nu ducem lipsă de cărţi despre Pearl Harbor sau Franklin Roosevelt, însă s-a scris foarte puţin despre felul în care a reacţionat FDR în orele imediat următoare atacului. Relatările standard despre Pearl Harbor se concentrează asupra forţelor politice, militare şi diplomatice care au conspirat pentru a da naştere celui mai mare eşec militar din istoria Americii. Ele explică de ce s-a produs atacul, pun eşecul în seama serviciilor americane de informaţii şi descriu carnajul din Hawaii. Însă pentru că prezintă un tablou atât de extins, multe dintre aceste prezentări panoramice nu mai pot oferi o imagine intimă privind modalitatea de gândire a lui Roosevelt în orele care au urmat atacului.

Chiar şi cei mai buni biografi ai lui Roosevelt sar cu repeziciune de la momentul în care FDR a aflat de atac la acela al declaraţiei de război din ziua următoare. În lucrarea FDR: The War President (FDR. Un preşedinte în război), Kenneth Davis umple 804 de pagini cu amănunte ale preşedinţiei lui Roosevelt între 1940 şi 1943, însă rezervă doar cinci pagini celor 24 de ore de după atac. Tot astfel, în cartea sa, No Ordinary Time (Vremuri neobişnuite), câştigătoare a Premiului Pulitzer, Doris Kearns Goodwin dedică doar câteva paragrafe evenimentelor din ziua respectivă.

Concentrarea asupra primelor douăzeci şi patru de ore ale crizei îmi permite să relatez lucruri cunoscute într-o manieră necunoscută şi să pun la dispoziţia cititorului o nouă perspectivă privind modul intim de lucru al preşedinţiei. Acest lucru se bazează pe părerea că primele 24 de ore sunt esenţiale pentru a înţelege natura actului de conducere. Zarurile sunt aruncate în cursul primelor ore. Informaţiile sigure sunt sărăcăcioase. Situaţiile sunt fluide, schimbându-se dintr-o clipă în alta. Un preşedinte are puţin timp la dispoziţie pentru a analiza. Trebuie să ia hotărâri. Prelucrarea informaţiilor este abandonată. Totul se reduce la judecata şi instinctele unui singur om, silit de împrejurări să ia decizii capitale care pot schimba mersul istoriei.

Pentru mulţi istorici, cărţile despre „mari oameni ai istoriei“ au căzut în dizgraţie, însă evenimente precum Pearl Harbor ne amintesc de poziţia centrală pe care o are un preşedinte. Deşi există forţe impersonale care modelează cursul istoriei, apar şi momente esenţiale, când personalităţile capătă o semnificaţie deosebită. Pearl Harbor a fost unul dintre acele momente definitorii.

La nivel macro, istoria pare deseori mai coerentă decât este în realitate; la nivel micro, întâmplarea, incertitudinea şi norocul, dar şi ghinionul, joacă roluri mult mai importante decât am dori să le atribuim. Îl socotim pe comandantul suprem drept o persoană care se află în fruntea unui sistem sofisticat de comunicaţii. Însă în după-amiaza zilei de 7 decembrie 1941, informaţiile erau puţine şi greu de obţinut. Cât de mare era forţa japoneză? Ce daune provocase? Marina SUA, pe care FDR o considera în alertă maximă, anticipase atacul şi reuşise să îi alunge pe invadatori? Iniţial, oficialităţile militare din Hawaii s-au ferit să ofere amănunte privind evaluarea daunelor, chiar faţă de preşedinte, deoarece nu puteau găsi o linie de comunicaţie sigură şi se temeau că japonezii ar putea intercepta acea transmisie. Multe informaţii pe care acestea le-au furnizat – cum că unele avioane aveau pictate zvastici pe fuzelaj, de exemplu – ulterior se vor dovedi false.

Actul de conducere al lui FDR trebuie evaluat în funcţie de acest context general de derută şi haos. El a fost silit să ia toate deciziile importante în funcţie de instinct şi de simţul strategic propriu privind binele şi răul. În acele momente, nu au existat analize care să îi îndrume acţiunile şi nici televiziune non-stop care să îi ofere o idee privind starea naţiunii. Şi, un lucru care a îngreunat situaţia, consilierii preşedintelui s-au dovedit temători şi divizaţi ca păreri.

Cu toate că i-au lipsit informaţiile exacte, Roosevelt a exercitat o putere enormă în orele şi zilele ce au urmat atacului. În timp ce întreaga naţiune aştepta semnalul din partea Casei Albe, au dispărut orice diferende partizane, iar foştii susţinători ai izolării au început să ceară intrarea în război. Roosevelt a exercitat un control aproape deplin asupra circulaţiei informaţiilor. Cu excepţia câtorva reportaje radio care au ajuns pe continent, au existat puţine informaţii independente despre evenimentele petrecute în Hawaii. Toate marile agenţii de ştiri s-au grăbit să ajungă la Casa Albă pentru a afla ce se întâmplase. După cum afirma revista Newsweek în acea perioadă, „Casa Albă a fost singurul furnizor de informaţii“.

Unul dintre aspectele extraordinare ale orelor de după Pearl Harbor a fost capacitatea lui Roosevelt de a gestiona ştirile în urma atacului. Spre deosebire de asasinarea lui Kennedy sau de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, când televiziunea a transmis ştirile în întreaga ţară şi pe întregul glob în câteva minute, vestea privind Pearl Harbor a ajuns târziu, venind treptat pe calea radioului în cursul după-amiezii. Atacul a survenit în cursul orei de cină de duminică seara de pe Coasta de Est şi din Vestul Mijlociu, ceea ce însemna că majoritatea oamenilor nu aveau aparatele de radio pornite. Vremea neobişnuit de caldă din întreaga ţară îi îndemnase pe oameni să stea în aer liber, departe de aparatele de radio, pentru a merge la picnicuri sau alte activităţi. Naţiunea a aflat despre atac abia spre sfârşitul după-amiezii, când ediţiile „suplimentare“ ale ziarelor au fost azvârlite pe străzi, având titlurile editorialelor scrise cu litere de o şchioapă.

Cu toate acestea, FDR a reuşit să înşele publicul şi Congresul cu privire la anvergura carnajului. Deşi spre sfârşitul zilei primise detalii referitoare la daune şi la pierderile de vieţi omeneşti, preşedintele a refuzat să le dea publicităţii – nu doar presei, ci şi legiuitorilor din Washington. A diminuat în mod deliberat eficienţa atacului japonezilor când a întâlnit un grup de lideri ai Congresului în seara zilei de 7 decembrie.

Pentru FDR au existat motive întemeiate de a apela la dezinformare: se temea că dacă înţelegeau ce lovitură devastatoare dăduseră Statelor Unite, japonezii ar fi putut declanşa un asalt terestru împotriva Hawaiiului. Pe de altă parte, trebuia să păstreze moralul ridicat al publicului şi se temea că amănuntele privind distrugerile suferite în Hawaii ar fi putut declanşa panică în rândul americanilor. În baza comentariilor pe care le-a făcut în acea seară, se pare că FDR era de asemenea îngrijorat de ideea că publicul îl va socoti vinovat pentru acel dezastru, subminându-i autoritatea într-un moment în care avea nevoie de aceasta pentru a mobiliza naţiunea. Este revelator că reuşita lui Roosevelt a depins de un nivel de dezinformare care, potrivit standardelor de astăzi, ar fi inacceptabil.

Cu toate acestea, nu există nici o probă că FDR a indus în eroare legiuitorii sau publicul american în legătură cu un subiect extrem de controversat privind atacul împotriva Pearl Harbor: faptul că acesta s-a produs în mod surprinzător. Fascinaţia publicului faţă de teoriile conspiraţiei a distorsionat o mare parte a scrierilor despre Pearl Harbor. Teoriile conspiraţiei au apărut chiar înainte de sfârşitul războiului, odată cu apariţia cărţii autofinanţate de John Flynn, The Truth about Pearl Harbor (Adevărul despre Pearl Harbor), iar acestea au continuat până în prezent, cu lansarea, în 1999, a cărţii lui Robert B. Stinnett, Day of Deceit (Ziua minciunii). Mai toate cărţile de acest fel s-au concentrat asupra unei singure întrebări: FDR a folosit atacul împotriva Pearl Harbor drept pretext pentru a intra în război? Cu alte cuvinte, FDR a fost mintea genială care a pus la cale conspiraţia guvernamentală menită să împingă naţiunea circumspectă spre război? De-a lungul anilor, criticii conservatori ai lui Roosevelt, dar şi unii istorici, au susţinut această teorie, însă ideea nu a reuşit să câştige multă credibilitate. Toate dovezile arată că FDR şi oamenii din anturajul său au fost sincer şocaţi când au aflat de atac. Poate fuseseră naivi şi interpretaseră cu totul greşit intenţiile şi capacităţile japonezilor, dar ei nu se făcuseră vinovaţi de înşelătorie în mod deliberat.

După ce a câştigat un al treilea mandat în 1940, lucru fără precedent, FDR fusese preşedinte timp de 3.200 de zile (8 ani, 9 luni şi 3 zile, sau 76.800 de ore) când japonezii au atacat Pearl Harbor. Întreaga lui preşedinţie fusese înconjurată de criză. Şi-a început primul mandat în cursul unei recesiuni economice mondiale, când milioane de americani erau şomeri sau găseau foarte greu de lucru, când sistemul financiar traversa o masivă criză, iar sistemul politic era aproape paralizat. În 1939, războiul din Europa şi ameninţarea crescândă a armatei lui Hitler periclitau echilibrul mondial de putere şi păreau să atragă o naţiune circumspectă într-un nou război ce se desfăşura pe continentul european.

În ciuda duratei preşedinţiei sale şi a marilor crize cu care s-a confruntat, FDR rămâne o figură greu de explicat. „Sunt un jongler“, a afirmat Roosevelt la un moment dat, referindu-se la modul său de guvernare. „Niciodată nu îngădui mâinii mele drepte să ştie ce face stânga.“ Stilul lui administrativ era deseori haotic. Refuza să stabilească linii clare de autoritate, le permitea consilierilor să se înfrunte pentru a-i reţine atenţia şi deseori apela la consilieri din afară pentru a recomandări. După aproape trei ani de conlucrare cu Roosevelt, ministrul de Război Henry Stimson scria: „Preşedintele este cel mai nepriceput administrator sub conducerea căruia am lucrat... Nu ştie să-şi aleagă oamenii şi nu se pricepe să îi coordoneze“. În 1944, cu puţin timp înainte de a fi demis, vicepreşedintele Henry A. Wallace scria că Roosevelt „se uită într-o direcţie, apoi vâsleşte în cealaltă direcţie cu o abilitate desăvârşită“.

Criticii s-au plâns că stilul lui Roosevelt era înşelător şi manipulator, în vreme ce sprijinitorii lui i-au apărat caracterul duplicitar, susţinând că acesta era necesar pentru a face faţă curentelor conflictuale ale opiniei publice americane. În orice caz, prin stilul său, Roosevelt este greu de caracterizat. Pentru că avea obiceiul de a le spune oamenilor ceea ce voiau să audă, nu era întotdeauna uşor de ghicit ce gândea cu adevărat. Henry Morgenthau, un vecin din districtul Duchess, care a lucrat ca secretar al Trezoreriei, l-a descris pe Roosevelt ca agasant, dar şi optimist, frivol, dar şi grav, evaziv, dar şi sincer... un om de o complexitate uimitoare în ceea ce priveşte stările şi motivele“.

În ciuda farmecului şi căldurii pe care le degaja, era distant şi evaziv chiar faţă de cei care îl cunoşteau cel mai bine. A avut puţini prieteni adevăraţi. Se slujea de oameni, iar când ei nu-i mai serveau scopurilor, renunţa la ei. Marguerite „Missy“ LeHand, care l-a iubit pe FDR şi l-a slujit cu fidelitate mulţi ani, a remarcat odată că el „era incapabil să lege o prietenie apropiată cu cineva“.

Relativa lipsă de documente complică sarcina de a înţelege motivaţiile personale ale lui FDR. Întrucât a murit în timpul exercitării mandatului, nu a lăsat memorii. Pe vremea lui Roosevelt, funcţia de preşedinte era mai puţin birocratică decât în prezent. Majoritatea problemelor statului erau conduse într-un mod lipsit de formalităţi. De fapt, FDR a fost primul comandant suprem care condus multe dintre acţiunile naţiunii prin telefon. De asemenea, descuraja luarea de notiţe în timpul discuţiilor, temându-se că acest lucru îi împiedica pe oameni să fie deschişi şi sinceri. Drept urmare, administraţia Roosevelt a produs mai puţine documente decât preşedinţiile „moderne“ care au urmat. De exemplu, biblioteca prezidenţială Clinton găzduieşte documente însumând 80 de milioane de pagini. John F. Kennedy a fost în funcţie mai puţin de trei ani, dar biblioteca lui găzduieşte peste 48 de milioane de pagini. Prin comparaţie, biblioteca FDR conţine doar 17 milioane de pagini de documente, în ciuda mandatului său mult mai îndelungat.

Este posibil însă ca 7 decembrie să fie ziua cea mai bine documentată din toată preşedinţia lui Roosevelt. Înţelegând probabil evenimentele capitale care aveau loc, Roosevelt şi-a încălcat propria politică şi a permis unei stenografe să ia notiţe amănunţite ale discuţiei purtate de el în acea seară cu lideri din Congres. Drept urmare, avem o transcriere completă a acelei discuţii. De asemenea, puţini dintre consilierii preşedintelui au lăsat notiţe detaliate privind activitatea lor din acea zi. De exemplu, Morgenthau, şeful Trezoreriei, şi-a continuat practica de a pune o secretară să asculte convorbirile lui telefonice şi să transcrie totul. Ministrul de Război, Stimson, a păstrat un jurnal amănunţit privind activitatea lui legată de Casa Albă.

Cele mai valoroase sunt volumele de mărturii rezultate în urma anchetelor guvernamentale privind dezastrul de la Pearl Harbor. La mai puţin de două săptămâni după atac, FRD a semnat un ordin de înfiinţare a unei comisii conduse de Robert Owens, judecător la Curtea Supremă, pentru a se stabili de ce Statele Unite fuseseră atât de nepregătite. Comisia a intervievat 127 de martori, după care a plasat vina pe umerii amiralului Husband Kimmel şi ai generalului Walter Short, comandanţii locali din Hawaii.

Cu toate acestea, comisia nu a reuşit să îi reducă la tăcere pe criticii care susţineau că fuseseră omise probe importante. Pentru a soluţiona problema, numeroase agenţii federale au desfăşurat investigaţii separate – şase la număr – în cursul războiului, fiecare dintre ele ajungând la concluzii diferite privind vinovaţii. După război, Congresul a încercat să găsească răspunsul şi a înfiinţat o comisie mixtă pentru investigarea dezastrului. În 1946, comisia a pus la dispoziţie 40 de volume cu mărturii. La sfârşitul seriei de investigaţii, toate persoanele din anturajul preşedintelui depuseseră mărturie, unele în repetate rânduri. Puse laolaltă, mărturiile consilierilor lui FDR însumează mii de pagini. Deşi mai toate întrebările se concentraseră asupra evenimentelor care au precedat atacul, mărturiile aruncă lumină şi asupra modului de gândire şi a acţiunilor întreprinse de Roosevelt pe 7 decembrie.

Spre seara zilei de 7 decembrie, teama şi incertitudinea cuprinseseră capitala. Nimeni nu ştia ce se va întâmpla în continuare. Japonezii aveau să invadeze Hawaii? În timpul cinei din seara de 7 decembrie, un majordom de la Casa Albă l-a auzit pe FDR speculând despre posibilitatea unei invazii japoneze pe Coasta de Vest, care ar fi putut ajunge spre est până la Chicago. Această temere a dus ulterior la una dintre cele mai mari greşeli ale preşedinţiei sale: internarea în lagăre a americanilor de origine japoneză care trăiau în vestul Statelor Unite.

FDR poate fi de asemenea învinuit de faptul că nu a acordat o atenţie deosebită crizei crescânde din Pacific în lunile dinaintea atacului de la Pearl Harbor. Lui Roosevelt îi plăcea să joace şi rolul de secretar de stat, dar s-a dovedit neobişnuit de pasiv în ceea ce privea ameninţarea japoneză. Distras de evenimentele din Europa, el a delegat răspunderea secretarului de stat Cordell Hull şi altor oficialităţi de la un nivel inferior. Rezultatul a fost adoptarea unei politici caracterizate prin indecizie şi derivă.

Însă în orele şi în zilele de după atac, el a liniştit guvernul zdruncinat serios şi a inspirat naţiunea agitată. În ciuda proporţiilor înfrângerii de la Pearl Harbor şi a consecinţelor sale potenţiale, Roosevelt a rămas neclintit şi hotărât. „Preşedintele a fost tot timpul calm şi a acţionat deliberat“, a remarcat un membru al cabinetului. „În aceste momente critice, nu cunosc pe nimeni din Statele Unite care să se măsoare cu el în cea ce priveşte spiritul de anticipare şi perspicacitate.“ Eleanor Roosevelt, care l-a văzut pe preşedinte la câteva ore după atac, a remarcat atitudinea „ucigător de calmă“ a soţului ei.

Este imposibil să evaluăm pe deplin modul abil de gestionare a crizei de către Roosevelt fără a analiza caracterul lui – aspectele deseori intangibile ale personalităţii sale, care i-au permis să rămână optimist în acele momente tragice şi calm în urma acelei înfrângeri. Ultima oară când Eleanor mai văzuse o expresie similară pe faţa soţului ei fusese în august 1921, când el era paralizat de la brâu în jos, iar un medic l-a informat că suferea de poliomielită. Acea criză personală a dat naştere aceleiaşi voinţe de fier, hotărârii de neclintit şi optimismului necondiţionat pe care naţiunea le va cunoaşte în faţa celei mai mari înfrângeri militare suferite vreodată.

Din volumul Pearl Harbor. 7 decembrie 1941 – ziua care a schimbat cursul istoriei, de Steven M. Gillon, în pregătire la Editura Litera. Traducere de Gabriel Stoian