Un roman ciudat, interesant, care ar fi putut fi excelent dacă, după umila noastră părere, ar fi fost mai puţin stufos*). Oricum, un roman bun care se citeşte cu plăcere, cu o tramă mai rar descoperită în vreo carte. Jordi Puntí (n. 1967) este prozator, traducător, jurnalist şi, totodată, unul dintre cei mai cunoscuţi ambasadori ai literaturii catalane contemporane. A debutat în 1998. Pentru Maletes perdudes (2010) a câştigat numeroase premii — Premiul Librarilor (2010), Premiul Joaquim Amat-Piniella, Premiul Naţional al Criticii (2011) şi Premiul Lletra d’Or (2011) şi cartea a fost tradusă în peste zece limbi.
Un catalan, abandonat în copilărie de tatăl său, află că mai are trei fraţi vitregi, cu acelaşi prenume, împrăştiaţi în tot atâtea colţuri ale Europei. Cei patru se întâlnesc, stabilesc să se vadă cel puţin o dată pe săptămână să reconstituie istoria tatălui, apoi fac tot ce se poate să-i dea de urmă, într-un mod aproape poliţist. Viaţa lui Gabriel Delacruz Expósito este reconstituită prin mărturiile celor patru fii nelegitimi — Cristóbal, Christof, Christopher şi Christophe.
„Avem aceeaşi amintire. E foarte devreme. Tocmai a răsărit soarele. Toţi trei - mamă, tată, fiu - căscăm de somn. Mama ne-a făcut ceai, sau cafea cu lapte, iar noi îl bem fiindcă aşa trebuie. Ne aflăm în sufragerie, sau în bucătărie, aşa de tăcuţi şi de liniştiţi, că parcă am fi nişte statui. Ni se închid ochii. Nu după mult timp auzim un camion care opreşte în faţa casei şi claxonează o dată. Deşi îl aşteptam, răgetul este atât de grav, încât ne sperie şi ne alungă somnul. Geamurile ferestrelor tremură pentru o clipă. Vecinii probabil că s-au trezit. Ieşim în stradă să ne luăm rămas-bun de la tatăl nostru, care se suie în camion, scoate braţul pe geam şi schiţează un zâmbet în timp ce ne face cu mâna. Se vede cât de rău îi pare că pleacă. Sau nu. N-a stat decât două zile acasă, cel mult trei. Cei doi tovarăşi ai lui de camion ne strigă pe nume şi ne fac şi ei cu mâna. Timpul trece cu încetinitorul. Pegasoul se pune în mişcare, îndepărtându-se greoi, de parcă şi lui i-ar fi lene. Mama e în capot şi poate varsă o lacrimă, sau poate nu. Noi, copiii, suntem în pijama şi papuci, iar frigul ne îngheaţă picioarele. Intrăm în casă şi ne băgăm iar în patul care încă păstrează un pic de căldură, dar din pricina gândurilor nu mai adormim la loc. Ne fierbe capul. Avem trei, patru, cinci, şapte ani şi am retrăit această scenă de câteva ori. Acum nu ştim asta, dar este pentru ultima oară când ne mai vedem tatăl.”
Mai departe: „Suntem patru fraţi - sau fraţi vitregi, mai bine zis -, fii ai aceluiaşi tată şi a patru mame foarte diferite. Până acum un an nici nu ne cunoşteam. Nici măcar nu ştiam că toţi ceilalţi, risipiţi prin lume, există. Tata a vrut să ne numim Christof, Christophe, Christopher şi Cristòfol - Cristóbal, până la moartea dictatorului Franco. Pronunţate aşa, dintr-o răsuflare, cele patru nume par o declinare latinească neregulată. Christof, nominativ germanic, s-a născut în octombrie 1965 şi este imposibilul moştenitor al unei stirpe europene. Christopher, genitiv saxon, a aterizat aproape doi ani mai târziu, geneza sa lărgind şi nuanţând subit înţelesul unei vieţi londoneze. Acuzativul Christophe a întârziat ceva mai puţin - nouăsprezece luni -, iar din februarie 1969 a devenit complementul direct al unei mame singure, o franţuzoaică. Cristòfol fu cel din urmă care se manifestă: un caz circumstanţial, complet definit de loc, spaţiu şi timp, ablativ al unei limbi fără declinare.”
De ce sunt numiţi toţi „Cristofor”? „Sfântul Cristofor este patronul tuturor conducătorilor de vehicule motorizate, iar noi, cei patru fii, eram ca nişte mici ofrande pe care le depunea în fiecare ţară, lumânări aprinse care să-l ocrotească în timpul drumurilor cu camionul.” Mai spre finalul romanului descoperim adevăratul motiv al repetării numelui.
Naraţiunile celor patru „cristofori”, bazate pe relatările propriilor mame, refac viaţa camionagiului Gabriel abandonat la naştere, crescut la orfelinat, angajat al unei firme din Barcelona de transport internaţional, căruia îi place să trăiască, e un donjuan redutabil, hoţ de bagaje şi ajunge în cele din urmă cartofor. Cititorul e purtat prin Europa unor momente cheie, foarte reuşită fiind revolta studenţilor parizieni din 1968. În trei ţări diferite, Gabriel Delacruz întâlneşte câte o fată care se îndrăgosteşte de el, îi face câte un băiat, dar nu-l vrea şi de bărbat. Camionagiul îi vizitează pe rând, la câteva săptămâni sau câteva luni, când ajunge cu vreun transport în zonă. Apoi dispare. „De fapt, «a dispărea» nu este verbul cel mai adecvat, iar dacă ne-am hotărât să îl căutăm este ca să dăm acestui cuvânt un sens. Ca să îi dăm un trup. Poate dispărea doar cineva care mai înainte ar fi apărut, or nu e cazul tatălui nostru. Sunt aproape treizeci de ani de când nu l-am mai văzut, iar suma amintirilor noastre nu ne permite să îl portretizăm decât printr-o imagine înceţoşată.”
Iar când cei patru fii îşi găsesc în cele din urmă tatăl, imaginea istoriei sale se modifică radical. „Cristofor” fusese întotdeauna pentru acest bărbat „sinonim cu posibilitatea de a fi fericit în viaţă”.
*) Jordi Punti - Bagaje pierdute, Editura Curtea veche. Traducere din limba catalană şi note de Alexandru M. Călin
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
