Ziarul de Duminică

Patimă întunecată/ de Toni Anderson

Patimă întunecată/ de Toni Anderson

Autor: Ziarul de Duminica

16.05.2014, 00:00 307

„Suspans intens şi o poveste de dragoste fierbinte.” Publishers Weekly

În locuinţa sa izolată de pe coasta vestică a Insulei Vancouver, solitarul pictor Brent Carver nu primeşte prea mulţi oaspeţi. Iar fiica prietenului său este ultima persoană la care s-ar fi aşteptat vreodată să-i calce pragul. Tânăra are însă necazuri şi el nu poate refuza s-o apere… tot aşa cum nu-şi poate stăpâni atracţia faţă de frumuseţea ei independentă. În vreme ce pasiunea dintre ei izbucneşte năvalnic, pe insulă îşi face apariţia un ucigaş sadic, care o vânează pe Anna şi secretele descoperite de ea.

„Ritmul acestei cărţi te ţine cu sufletul la gură. Tensiunea rămâne în permanenţă la cote maxime... Nu am simţit nicio clipă că ar exista în acţiune vreun moment de pauză, şi probabil de aceea am şi citit toată noaptea... Patimă  întunecată ar fi putut fi o poveste despre doi oameni cu sufletul distrus, cu un trecut comun, care se întâlnesc. Ar fi putut fi şi un thriller alert, plin de suspans. În schimb, este şi una, şi alta, ceea ce o pune pe Toni Anderson pe lista mea de cumpărături obligatorii.” Smart Bitches, Trashy Books

„Un thriller plin de acţiune şi trăiri intense de la primele rânduri până la ultima pagină...” Single Titles

„O poveste de iubire plină de suspans, captivantă şi emoţionantă.” Fresh Fiction

 

Născută în Shropshire, Anglia, fost biolog marin la Gatty Marine Laboratory din St. Andrews, Scoţia,  Toni Anderson a străbătut lumea datorită muncii sale.  După ce a locuit în şase ţări diferite, s-a stabilit în cele din urmă în vestul Canadei, împreună cu soţul şi cei doi copii. Combinând dragostea pentru călătorii cu suspansul romantic, Anderson scrie poveşti a căror acţiune se desfăşoară în locurile pe care le-a vizitat. A scris opt romane până în prezent, aflate pe lista bestsellerurilor New York Times şi USA Today, ca şi în topurile din Canada şi Marea Britanie.

 

CAPITOLUL 1

Anna l-a lăsat pe Peter s-o ia de mână şi s-o conducă pe aleea şerpuitoare din grădina ei. Era întuneric, dar becul de pe terasă răspândea o lumină caldă şi primitoare. Şcoala se terminase, iar ea se pregătea să intre în vacanţa de vară. Îi plăcea profesia de dascăl, dar fără un concediu bine-meritat ar fi luat-o razna. Fuseseră la cinematograf, să vadă cea mai recentă comedie romantică. Intriga fusese previzibilă, uşor amuzantă. Peter nu părea deranjat să vadă filme siropoase, un atu în plus pentru relaţia lor, deşi ea nu era prea sigură că aveau într-adevăr o relaţie. Era un tip atrăgător, e adevărat. Avea părul castaniu tuns scurt ca să ascundă buclele naturale pentru care majoritatea femeilor l-ar fi invidiat; ochii albaştri, de o inocenţă debordantă, şi o brumă de pistrui. Nu era foarte înalt şi nici atletic, lucru care ei îi convenea de minune, căci, la douăzeci şi şase de ani şi 1,60 metri înălţime, Anna nu avea nevoie de un partener cu o statură impozantă sau cu bicepşi de oţel – cel puţin, nu în viaţa reală, cea de dincolo de celuloid.

Rochia de bumbac îi foşnea în adierea înserării, unduindu-i-se în jurul genunchilor. Parfumul trandafirilor plutea în aer, purtat pe aripile vântului. Cântecul unui măcăleandru completa tabloul romantic.

A oftat adânc. Totul era perfect.

– Îţi mulţumesc pentru seara asta minunată.

– Plăcerea a fost de partea mea, i-a răspuns el, ducându-i mâna la buze şi aruncându-i o privire din care ea a înţeles că n-ar fi vrut să se mulţumească doar cu mâna.

Poate că era timpul să-şi asume acest risc. Ce naiba! Se întâlneau de şase luni, iar relaţia evolua cu viteza melcului. Experienţa o învăţase însă să fie prudentă, dar prudenţa în cazul ei atingea cote hiperbolice. A făcut, aşadar, un pas înainte. El a căscat ochii mari în clipa în care ea i-a cuprins gâtul cu braţele şi şi-a lipit buzele de ale lui. A strâns-o în braţe şi a sărutat-o la rândul lui.

N-a simţit scântei de pasiune, dar a fost plăcut. Ea nu-şi dorea să trăiască o pasiune sălbatică, imposibil de controlat – nu-şi dorea să-şi piardă capul pentru nimic în lume. A deschis gura sub apăsarea buzelor lui şi a încercat să-şi stăvilească bubuitul inimii care îi bătea aşa din motive cu totul nefireşti.

Prin pânza subţire a rochiei, îi simţea palmele umede.

În clipa în care degetele lui i s-au înfipt în carne, a făcut imediat un pas înapoi, copleşită de nelinişte.

– Anna, te rog, lasă-mă să pătrund în viaţa ta! a rugat-o el, cu glas răguşit, pe un ton grav.

I-a căutat din nou buzele, strivindu-i-le într-un sărut care se voia probabil pătimaş, dar nu era decât umed şi cu scrâşnet de dinţi.

Luptându-se să-şi regăsească stăpânirea de sine, a încercat să-l mai tempereze puţin, dar fără niciun folos. I-a cuprins fundul cu mâna, ridicându-i rochia şi expunându-i picioarele adierilor blânde ale vântului de vară. Genunchiul lui se apăsa într-al ei. Ea l-a apucat de braţe, înfigându-şi unghiile în carnea lui, dându-i de înţeles să se liniştească şi să se retragă. El şi-a ridicat mâna, vrând să-i cuprindă sânul.

Nu, nu, nu! Anna şi-a încleştat buzele şi şi-a strâns picioarele. El a gemut, copleşit de dorinţă, care ar fi putut să fie măgulitoare dacă şi ea i-ar fi împărtăşit pasiunea.

Parfumul lui îi invada nările. Căldura trupului lui îi crea o senzaţie de greaţă. Încercând să nu intre în panică, a dat să-şi întoarcă într-o parte capul, dar el i-a apucat bărbia cu cealaltă mână şi apoi a împins-o, lipind-o de uşă. Îi simţea bărbăţia pe stomac. Pentru o clipă, a încremenit de spaimă. Inima îi bubuia în piept, iar plămânii îi păreau gata să explodeze în timp ce se zbătea cu disperare să scape din mâinile lui. A reuşit în cele din urmă să-şi elibereze gura, simţind gust de sânge, şi l-a îmbrâncit cu putere.

– Dă-mi drumul, Peter! Acum!

El s-a supus imediat şi a făcut un pas înapoi. Pe chipul roşu ca racul i se citeau nedumerirea şi frustrarea.

– Suntem împreună de luni de zile, dar noi nu…niciodată n-am…, a bâiguit el, trecându-şi nervos degetele prin păr. Nu ne-am sărutat niciodată, ca să nu mai zic de sex. Aşa că m-am gândit că poate aştepţi să fac eu primul pas. Înţelegi tu, să iau eu iniţiativa.

– Nu, i-a răspuns ea, copleşită de repulsie. Te-ai înşelat.

– Îmi pare rău, a spus el, făcând o grimasă, apoi încercând să schiţeze un zâmbet înduioşător. Am stricat totul, nu-i aşa?

Simţea fiori din cap până în picioare. Şi-a înfăşurat braţele în jurul trupului, dorindu-şi să fie altcineva. O persoană mai puternică. O persoană cu spiritul neînfrânt.

– Trebuie să pleci.

– Te porţi aşa pentru că nu pot să am copii? Ai spus că nu e o problemă, dar…

– Eu sunt singura vinovată, Peter. Ai înţeles? a spus ea cu voce tare, aproape ţipând. E doar vina mea. Aşa că pleacă dracului de aici şi lasă-mă în pace!

– Reacţionezi aiurea, i-a răspuns el, cu chipul întunecat, făcând un pas înainte, dar ea şi-a pus palmele pe pieptul lui şi l-a împins, forţându-l să se dea înapoi. Am făcut o greşeală, Anna. Dar trebuie să mă laşi să mă revanşez.

– Vreau să pleci, i-a spus ea, întorcându-şi capul.

El s-a încruntat, aruncându-i – i s-a părut ei – o privire furioasă. Se aştepta să-i răspundă cu violenţă, dar el s-a mulţumit doar să-şi arate nemulţumirea.

– Te sun mâine ca să vorbim după ce te mai linişteşti puţin.

Pentru că nu era deloc raţională…

A simţit cum o cuprinde mânia, făcând-o să tremure din cap până în picioare, dar a reuşit să şi-o stăvilească. Nu voia să riposteze şi nici să se certe cu el – nu voia decât să-l vadă plecat. El a coborât sărind cele două trepte şi s-a îndepărtat mergând cu spatele, împiedicându-se aproape de zidul din cărămidă.

– Gândeşte-te la asta! i-a strigat. Noaptea e un sfetnic bun.

Noaptea e un sfetnic bun?

A ieşit pe poarta boltită şi a închis-o uşor în urma lui.

Arcada era acoperită de un trandafir roz căţărător, care înflorea toată vara şi aduce frumuseţe în viaţa ei – o frumuseţe după care tânjise întotdeauna. Tufa de trandafiri şi gardul alb de ţăruşi o făcuseră să se îndrăgostească de căsuţa asta şi o cumpărase fără să mai stea prea mult pe gânduri. Era uluitor cum întunericul reuşea cu atâta uşurinţă să-şi croiască drum înapoi în viaţa ei şi să-i distrugă iluzia de pace şi linişte pe care şi-o crease cu atâta greutate.

– Noapte bună, Anna, i-a strigat el. Pe mâine. De parcă n-ar şti ce vrea.

„Nimeni n-o să te creadă. Te urăsc cu toţii atât de tare, încât doar o să râdă de tine. Şi nici măcar n-ai fost bună.”

Amintirile îi răsunau în minte.

Peter s-a urcat în maşina lui Volvo argintie şi a plecat încet.

Era ea oare prea aspră? Prea crudă? Probabil. Dar prefera să aibă reputaţia unei ticăloase fără inimă decât să fie cu un tip care îi îndesa limba pe gât doar pentru că îşi imagina că ea îşi dorea ca el să ia iniţiativa.

A deschis uşa cu mâinile tremurânde şi a intrat înăuntru, apoi a tras zăvorul. Şi-a scos sandalele roz, cu tocuri înalte, şi a lăsat cheile pe măsuţa de la intrare. Casa era goală. Glacială. Sau poate că aşa era ea.

Neputând să se liniştească, şi-a luat telefonul, pe care îl lăsase la încărcat, şi a văzut un apel de la tatăl ei. Nu voia să vorbească cu el.

Sufletul îi era invadat de emoţii şi crâmpeie de amintiri dintr-o perioadă a existenţei sale pe care încerca din răsputeri s-o uite. Peter readusese totul la viaţă, iar impactul era nimicitor – ca cel al unei găleţi de apă pe care o primeşti direct în faţă. Nu era vorba că nu făcuse niciodată sex. Făcuse sex. Doar că asta se întâmplase cu mult timp în urmă.

La naiba!

A intrat în bucătărie şi şi-a turnat un pahar mare de vin alb, din care a luat o înghiţitură zdravănă. Uitându-se pe fereastră, şi-a văzut grădina învăluită în umbre. Dar umbrele nu o speriau.

Petrecea o mulţime de timp jucând rolul unei persoane perfect normale. Doar aşa putea să meargă mai departe.

Dar asta nu punea stavilă amintirilor legate de o noapte care ar fi trebuit să fie cea mai fericită din viaţa ei de adolescentă, dar care se transformase într-un coşmar înspăimântător. Treceau şi aşa printr-o perioadă oribilă din cauza tatălui ei, care fusese arestat pentru că furase un milion de dolari, provocând un scandal în urma căruia familia lor se aflase luni de zile pe primele pagini ale ziarelor. Dar o singură noapte de violenţă îi distrusese tot mecanismul de apărare, provocându-i răni adânci care sângerau şi acum. Câteva zile mai târziu, încercase să pună capăt calvarului, aruncându-se, în toiul nopţii, în valurile oceanului zbuciumat de furtună. Din fericire, fusese salvată de o barcă de pescari. Din nefericire, stătuse închisă timp de o săptămână într-o secţie de psihiatrie.

Dar nu fusese nevoie de o evaluare psihologică pentru a-şi vindeca tendinţele de suicid. Avusese această revelaţie în timp ce se zbătea în valurile oceanului. Suferise cumplit, e adevărat, dar nu voia să moară. Mai existau şi alte căi prin care putea să fugă de trecut, iar Anna le perfecţionase pe toate de-a lungul anilor.

Sunetul soneriei de la intrare a făcut-o să tresară şi să revină cu picioarele pe pământ. Lăsând paharul de vin pe masă, şi-a luat telefonul cu ea ca să sune la 911 în cazul în care Peter se întorsese ca să revendice ceva ce credea că îi aparţine. A încremenit la vederea celor doi ofiţeri de poliţie ce stăteau în pragul uşii. A retrăit într-o clipă momentul cumplit din ziua în care, pe când avea şaptesprezece ani, se treziseră la uşă cu poliţia care venise să-l aresteze pe tatăl ei.

Şi astăzi încerca să-şi refacă viaţa pe care i-o distruseseră într-o singură clipă.

– Cu ce pot să vă ajut, domnilor poliţişti? i-a întrebat

ea, cu glasul strident şi înspăimântat, încordată ca un arc.

Ofiţerul mai în vârstă a strâns din buze, pregătindu-se parcă să-i dea o veste proastă.

– Anna Silver?

Ea a încuviinţat din cap, făcându-le loc să intre în casă.

– Fiica lui Davis Silver?

O, Doamne! Ce-a mai făcut de data asta?

– Da.

– Mă tem că avem o veste proastă.

Abia mai reuşea să respire, astfel că a trebuit să tragă adânc aer în piept ca să aibă destul oxigen. Poliţiştii nu păreau să se simtă în largul lor în sufrageria ei cu modele florale, cu pernuţe din satin şi canapele albe. Ofiţerul mai în vârstă şi-a dres glasul, iar cel tânăr îi evita privirea.

– Am fost contactaţi puţin mai devreme de cei de la Regia de transport din Chicago. A avut loc un accident cumplit. Tatăl dumneavoastră şi-a pierdut viaţa.

Casa a început deodată să se învârtă în jurul ei, iar podeaua i se clătina sub picioare. S-a apucat de speteaza canapelei.

– Vă simţiţi bine? au întrebat-o ei, ajutând-o să se aşeze pe canapea.

Dacă se simţea bine? Fireşte că nu se simţea bine. Ofiţerul mai tânăr i-a adus un pahar cu apă, dar ea l-a lăsat pe podea, căci mâna îi tremura atât de tare încât a vărsat apa pe jos. Nu era cu putinţă ca tatăl ei să fi murit. Trebuia să fie o greşeală.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, răguşită.

– Tatăl dumneavoastră a căzut sub roţile metroului.

A tresărit la auzul cuvintelor lor. Ofiţerii au schimbat priviri mohorâte.

– Poliţia investighează afirmaţiile unor martori potrivit cărora cineva l-ar fi urmărit pe peron, au continuat ei.

Anna şi-a dus mâna la gură. Nu era adevărat ce-i spuneau.

– Tatăl dumneavoastră avea necazuri, domnişoară?

– Din câte ştiu eu, nu, a răspuns ea, înfruntându-l cu privirea.

– Aveţi pe cineva care să vină să stea cu dumneavoastră?

a întrebat ofiţerul mai în vârstă, îndreptându-se în acelaşi timp spre uşă.

– Mă descurc, a spus ea, ridicându-se, tremurând, în picioare. Nu-şi dorea decât să-i vadă plecaţi. Sunteţi foarte amabili, dar sunt convinsă că aveţi şi alte lucruri importante de făcut.

– Dacă sunteţi sigură că o să fiţi bine, a spus ofiţerul mai tânăr.

Anna a izbucnit în râs – un râs ascuţit ca sticla spartă. Poliţiştii nu fuseseră niciodată atât de atenţi cu ea. Poate că nu ştiau cine era tatăl ei.

– Se ocupă cineva de…?

– De trupul lui? a intervenit ofiţerul mai în vârstă, scriind un număr de telefon pe o bucată de hârtie şi dându-i-o apoi Annei. Sunaţi la numărul ăsta. Cineva de acolo vă va oferi toate informaţiile necesare. Îmi pare rău pentru pierderea suferită.

– Vă mulţumesc că aţi venit să mă anunţaţi personal.

După ce i-a condus pe poliţişti şi a închis uşa în urma lor, a încercat să nu-şi piardă cumpătul şi să nu cadă pradă disperării. Tatăl ei murise? Dar ieri vorbise cu el. Şi o şi sunase în seara asta. Nu putea să fi murit – ideea părea ireală.

Mama ei…

La dracu’, nu voia să fie ea cea care să îi dea vestea!

 

Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Leda. Traducere din limba engleză şi note de Iris Gâtlan Anghel

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO