Ziarul de Duminică

Partea dreaptă a capului (III)/ de Dragoş Ghiţulete

Trăim vremuri grele, ura e peste tot, striga domnul Be atunci cînd după mai multe schnapsuri depăna amintiri cu taţii care se foiau şi aşteptau să se termine mai repede prostia asta, cum o numise făţarnicul bucătar de la bufetul unde mergeau sîmbătă seara să-i bîrfească pe turiştii care se mai nimerea să doarmă în sat. Le prindeau bine banii celor care poposeau, se putea spune că tot turism se face şi la ei, dar aveau un dispreţ, imperial îi spuneau, pentru toţi cei care nu rămîneau peste noapte.

Ce, noi nu avem munţi aici, de ce nu stau mai mult, se lamenta Be. Aici găsesc adevărata Austrie, nu la, nu la, şi aici aproape că scuipa cuvintele, la staţiunile alea contaminate de ei. Se potolea brusc atunci cînd tante Marta apărea lîngă el şi îi spunea că trebuie să meargă, micuţului îi e somn. O facea pe o voce neutră, încît comesenii nici măcar nu comentau plecarea bruscă. Parca a anunţat că trenul de la Salzburg are întîrziere două minute, spunea bucătarul, după care se întorceau la ce mai înseamnă să faci turism în ziua de azi.

Nemulţumirea ei era legată de mîncare. Mai precis de mîncat. Nu suporta oamenii care sorbeau supa cu zgomot. În copilărie fusese terorizată de tatăl ei, un pastor riguros, dar foarte corect, care o certa tot timpul atunci cînd micuţa Marta plescăia la dejunul pe care îl luau în fiecare duminică, regulat, fără nici o exceptie. Chiar şi cînd s-a îmbolnăvit de scarlatină, tatăl ei a forţat-o să vină la masă şi să petreacă cele 30 de minute în armonia familiei, cum îi plăcea să spună atunci cînd se aşeza pe scaunul mare, cu spătar sculptat. Traim vremuri grele, iar armonia din familia noastră este importantă, Marta. Erau doar ei doi la masă, fratele mai mare murise pe front, iar mama ei se stinsese în linişte din cauza durerii. Murise într-o dimineată, a găsit-o în pat cu poza lui de pe front, o poza alb-negru, în care tînarul de nici 17 ani îşi trecea mîna prin păr.

Răbufneşte cînd şi Gyorg şi Josef, fiul lor, plescăie în timp ce îşi sorb ceaiul. Be îşi înfundă ochii în cana neagră, mîna dreaptă pipăie după o felie de pîine cu unt şi se face mic în scaun.

– Să nu mai plescăi şi să nu i te mai adresezi lui Hans cu tu. E mult mai mare decît tine, mucosule.

– E băiatul care ne aduce laptele, spune Be.

– Trebuie să plec, vă mulţumesc pentru găzduire, spune Gyorg în timp ce se ridică de la masă.

– În mod normal ar trebui să aştepţi să terminăm toţi şi să ne ridicăm împreună de la masă.

Cu acelaşi ton neutru, Marta îşi impune principiile despre politeţe în timp ce Gyorg se aşază pe scaun cu bărbia în piept, a naibii femeie, şi soarbe încet, fără zgomot, ultimele picături de ceai.

Totul îi pare ca un peisaj pictat în ceai de un sîrb, Miroslav Pavlic, o familie care apare pe cana ce-o ţine acum de toartă şi o întoarce ca să vadă mai bine, să îi rămînă în ochi imaginea completa a lor, o concesie făcută de mii de ani de oameni pentru a se autoamăgi că au învins natura, o convenţie pentru a masca brutalităţile la care au fost supuşi, dar şi părtaşi.

Cînd l-au luat la poliţie pentru investigaţii, aflase deja tot satul. Unul dintre cei supuşi experimentului se trezise în timp ce lanterna îi scormonea retina. O luase la fugă şi cu toate eforturile lui Be, a reuşit să ajungă la poliţie şi să le spună oamenilor legii ce păţise. S-a minunat suflarea din Semmering de grozăviile pe care domnul Be, a recunoscut că începuse lucrarea, cum o numea el, cu doi ani în urma, le făcuse. Scrisese de-atunci sute de pagini despre ceea ce avea să se numească în presă „căutarea arienilor prin globul ocular”. Îi găsise unuia, scria Be în primele însemnări, un berlinez care mergea cu treburi în Ungaria, urme vagi de cenuşă. După ce analizase atent, putea să bage mîna în foc că e urmaşul indirect al lui Eichmann, făcut de acesta cu o maşină de scris rapoarte. Toata lumea ştie, puncta înverşunat în note Be, că nazistul al cărui proces la Ierusalim fusese urmărit în lumea întreagă era de fapt un conţopist notoriu, frustrat de munca de birou. Siluise maşina de scris, care trimitea evreii în lagăre cu un simplu aprobat scris cu majuscule, şi ruşinat de gest, o arsese înainte să fie prins. Plodul scăpase şi se înmulţise. Berlinezul ăsta, un avocat faimos, fost turnător la STASI, se dadea acum mare capitalist. Dar cenuşa din ochi îl dădea de gol.

În cazul hamburghezului căruia i-a găsit pe retină urme de Zyclon B nu a avut nici un dubiu. I-a fost uşor să-l identifice. Mai era şi medic la o clinică privată din Hamburg, făcea operaţii estetice unor evrei bogaţi. Habar n-aveau pacienţii cine e criminalul. Îşi adusese aminte Be că se împlineau 65 de ani de la începutul „Procesului Doctorilor”, primul dintre cele 12 procese pentru crime de război ţinute la Nürnberg după sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Procesul s-a desfăşurat între 9 decembrie 1946 şi 20 august 1947. Din cei 23 de acuzaţi, şapte au fost achitaţi, iar şapte au primit pedeapsa cu moartea, restul fiind condamnaţi la închisoare.

20 din cei 23 de acuzaţi erau doctori, ceilalţi trei fiind oficiali nazişti. toţi au fost acuzaţi de a fi fost implicaţi în experimente medicale pe oameni şi crimă în masă prin eutanasiere. Cel mai cunoscut dintre doctorii nazişti, Josef Mengele, nu s-a numărat printre acuzaţi deoarece nu fusese capturat încă, avea să moară în libertate, în Brazilia.

Be ataşase hîrtiilor fragmente din ziarele vremii.

Viktor Brack era colonel în cadrul SS şi ofiţer în cadrul Cancelariei Führer-ului, Karl Brand a fost doctorul personal al lui Hitler, locotenent-general în Waffen SS şi Comisar al Reich-ului pentru Sănătate. Rudolf Brandt a fost colonel în SS, secretar al lui Himmler şi consilier ministerial. Karl Gebhardt, locotenent-general în SS, a fost doctorul personal al lui Himmler, chirurg-şef al Poliţiei şi SS-ului, preşedinte al Crucii Roşii Germane. Waldemar Hoven a ocupat poziţia de căpitan în cadrul Waffen SS, a fost doctorul-şef al lagărului de concentrare de la Buchenwald. Joachim Mrugowsky, colonel în SS, a fost igienist-şef în cadrul Politiei şi SS-ului, şeful Institutului de Igienă al Waffen SS. Wolfram Sievers, colonel în SS, a fost directorul Institutului pentru Cercetări Ştiinţifice Militare.

Cei condamnaţi la moarte au fost spînzuraţi pe 2 iunie 1948 la închisoarea bavareză Landsberg. Pentru ceilalţi, diferenţa dintre pedeapsa cu închisoarea şi condamnarea la moarte a făcut-o apartenenţa la SS, organizaţie declarată ca fiind criminală de către Tribunalul Militar Internaţional. Cu toate acestea, o parte din personalul medical al SS-ului a scăpat de condamnarea la moarte.

Ei bine, unul dintre asistenţi căzuse în depresie în detenţie şi se acuplase cu un forceps. Murise de bătrîneţe în München, sfîşiat de iubirea pentru o masă de autopsie Kugel şi un bisturiu arătos pe care îl mîngîia seara înainte de culcare, întors cu spatele la masă. Urmaşul său plecase la Hamburg. Făcuse medicina şi acum se gîndea cu nostalgie la tatăl său.

Cînd văzuse în paşaport numele Mrugowski, Be a tresărit. Nu mai era nevoie să pună lanterna în ochi. Nu se putea abate totuşi de la procedura sacră. Era scris cu i şi nu y, dar nu se putea înşela.

Joachim Mrugowsky. Polonia mea dragă, voievodatele mele scumpe, îngăimase Be.

Se ocupa de controalele intime. Mai precis, studia post-virginitatea. Încercase să explice în cîteva tomuri care adunau peste zece mii de pagini că fata care devine femeie vrea să-l ucidă imediat pe cel care a profitat de mugurele de sub pîntec, aşa îl numea în note, şi că de fapt are acelaşi comportament ca al femelei călugăriţă (Mantis religiosa) care devorează masculul după acuplare. Numai că, aici îi luase exact o mie de pagini să explice, convenţia a ceea ce numim umanitate o opreşte de la crimă. E atît de copleşită de sentimentul de specie superioară, încît nu reuşeşte să-şi ducă la îndeplinire gîndul diabolic. Odată ce momentul dezvirginării se estompează, ea revine la sentimente mai bune, mai precis revine la sentimente. Îşi vede propria-i naştere în pîntecele care stă să explodeze şi îşi doreşte să cruţe atît opera, cît şi masculul. Masculul, care atît aşteaptă, profită de naivitate, prostie notase Mrugowsky, şi începe să caute următoarea victima. Datorită acestei slăbiciuni, omenirea încă există. Restul e un mare căcat. Scheise. Era scris cu majuscule. Încheia redutabilul studiu de zece mii de pagini.

Ginecolog, tînărul scris cu i, nu avea mai mult de 30 de ani.

Cînd lumina a pătruns în orbite, doi ochi mici se uitau speriaţi la el. A ştiut că fusese un şoarece de bibliotecă, un mic slujbaş cu pretenţii de geniu, un neînţeles care încercase să scrie marea operă, dar care era constant refuzat de editori. Scrisese enorm, dar toţi cei cărora le încredinţa manuscrisele se uitau cu milă şi îi spuneau să mai încerce, un oarecare talent exista, dar e nevoie de mai mult pentru a fi publicat. Cînd a văzut că nu reuşeşte s-a gîndit să întoarcă pagina. Pagina, pe care alţii o întorseseră de ani şi ani, să nu mai existe. A fost de altfel primul care a inaugurat rugul din Bebelplatz înroşind cerul cu miile de pagini din cărţile acceptate de anumiţi editori, sublinia şi venele îi pulsau, de anumiţi editori.

 

Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.