După cum se ştie, Premiul Nobel pentru literatură 2010 a fostatribuit lui Mario Vargas Llosa, 74 de ani. Iată cum sună motivaţiaAcademiei Suedeze faţă de opera marelui scriitor peruvian: pentru"cartografierea structurilor puterii şi a imaginii incisive arezistenţei individului, revoltei, precum şi a eşecului acestuia".Premiul Nobel revine într-o ţară extraeuropeană după tripleta DorisLessing, Le Clézio şi Herta Müller (2007-2009). Favoriţii pentruacest an erau totuşi scriitori de limbă engleză precum ThomasPynchon, Paul Auster, Joyce Carol Oates, Philip Roth, Don De Lilloşi JohnAshbery.
Invitat la un post de radio columbian, Llosa a spus că ştirea pecare a primit-o în apartamentul său din New York şi pe care laînceput o luase drept o glumă îl bucură foarte mult şi că "implicite o recunoaştere acordată limbii spaniole" (...) "A fost o surprizăenormă. Uitasem că zilele astea se decernează premiul - a declaratunui canal TV laureatul - chiar am crezut că ar putea fi vorba de oglumă de prost gust, precum cea de care a avut parte AlbertoMoravia".
Cel mai recent roman al lui Vargas Llosa este intitulat "VisulCeltului" şi se inspiră din viaţa unui personaj istoric, RogerDavid Casement, diplomat britanic şi patriot irlandez, prieten cuJoseph Conrad. Casement a fost martor şi chiar s-a implicat înlupta împotriva atrocittăţilor săvârşite faţă de indigeni în Congola începutul veacului XX: un documentar-ficţiune despre exploatareacauciucului în Africa şi Amazonia.
Mario Vargas Llosa (n. 1936, Arequipa, Peru) îşi petrece primiizece ani de viaţă în Bolivia, fără să-şi fi cunoscut tatăl, lucrucare, totuşi, se va întâmpla odată cu întoarcerea fiului în Peru.După trei ani de şcoală militară la Lima, se căsătoreşte la doar 19ani cu o mătuşă, Julia, scandalizându-şi familia; divorţează abiaîn 1964, pentru ca în 1965 să se însoare cu o verişoară, Patricia.Profesor de spaniolă şi jurnalist în Franţa, îşi denunţă vechilesimpatii de tinereţe faţă de comunism. Călătoreşte, conferenţiazăla varii universităţi americane şi europene. Faima sa de romancierdepăşeşte graniţele Americii Latine, numerosasele traduceri,inclusiv în româneşte, aducându-i o bogată colecţie de premiinaţionale şi internaţionale: Principe de Asturias (1986), Miguel deCervantes (1994), Ovidius (2005).
Autor consacrat încă de la primele sale romane inspirate deexperienţe directe de viaţă sau convingeri ideologice juvenile,Oraşul şi câinii (1962), Casa verde (1966), MarioVargas Llosa abordează romanul comic şi parodic, ne referim înspecial la Pantaléon şi vizitatoarele (1973) şi MătuşaJulia şi condeierul (1977), nu înainte de a fi experimentatromanul politic prin Conversaţie la Catedrală (1971) în carerecurge la tehnica salturilor temporale şi a montajuluicinematografic. Revine în 1981 la naraţiunea mitico-politică odatăcu Războiul sfârşitului lumii, cronica romanţată a uneirăscoale mesianice în Brazilia veacului XIX. În anii următori(1993-2008) bibliografia sa se îmbogăţeşte cu alte câteva romane,cum ar fi: Povestaşul, Lituma în Anzi, Sărbătoarea Ţapului,Paradisul de după colţ, Aventurile fetei răutăcioase, Întâlnire laLondra, meritându-şi reputaţia de unul din cei doi dioscuri ailiteraturii sud-americane, alături de Gabriel García Marquez.
Ce anume au în comun Flora Tristan, celebra feministă francezădin vremea lui Ludovic Filip, organizatoarea Uniunii Muncitoare, şiPaul Gauguin, născut şi el în Franţa şi având parte de o viaţăaiuritoare, chinuită de boli şi desfătată în cea mai mare parte depeisajele Polineziei (Martinica, Tahiti, Insulele Marchize)înveşnicite în senzualitatea cu precădere feminină a imaginilorsale exotice?
Nimic, suntem gata să spunem. Totul, ne pune la punct VargasLlosa, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei RegaleSpaniole, pasionat de istorie, de Franţa marilor utopişti şiartişti ai veacului XIX, oferindu-ne "El paraiso en la otraesquina", roman apărut în 2003 şi tipărit aproape imediat în limbaromână, sub titlul Paradisul de după colţ (Humanitas, 2004,394 p.), traducerea din spaniolă, performantă, aparţinând MarianeiSipoş.
Totul, începând cu familia: Florita Tristan era bunica maternă alui Gauguin, fiu al lui Aline, moartă de tânără după o existenţătragică. Unde mai punem că Vargas Llosa însuşi, peruan fiind, nuputea să neglijeze legăturile celor doi cu patria sa, precum şiamprentele acesteia asupra vieţii şi lucrării lor spirituale. FloraTristan, fiică ilegitimă a unui înstărit colonel peruan, odatăajunsă la rudele din Arequipa, ia contact cu viaţa nesperat deopulentă şi frivolă a familiei paterne, prilej cu care, revoltată,îşi descoperă propria vocaţie de apărătoare a cauzei umiliţilor şiobidiţilor. Gauguin însuşi (1848-1903) îşi va petrece câţiva ani aicopilăriei la Lima, viitoarea lui artă (mai cu seamă sculpturamică) fiind înrâurită de reprezentările străvechilor zeităţiperuane.
Ceea ce uneşte însă cu adevărat acest straniu cuplu, bunică şinepot, ale căror vieţi se ating, dar nu se suprapun niciodată, estecăutarea utopiei, adică speranţa unei societăţi şi a unei arte dacănu perfecte, cel puţin perfectibile. Amândoi sunt fascinaţi dejocul infantil de-a paradisul, nu doar franţuzesc sau peruan, ciuniversal, de vreme ce Florita îl descoperă în Peru, iar Gauguin,la tropice. Deşi n-au ajuns nicicând în Paradis, amândoi au fostconvinşi că el se află după colţ. Aşadar, Florita, zisă Andaluzasau Madame-la-Colère, se află într-un turneu, la anul 1844, princâteva oraşe din Franţa; ea îşi face cunoscut programulsocial-politic, subsumat unei revoluţii mondiale cu rădăcinicreştine, bazată pe iubire şi fraternitate. Ea nu-şi menajeazăauditoriul, scandalizându-i totodată pe puternicii zilei prinradicalismul ei justiţiar. Debutase în viaţă sub semnul umilinţeişi violului din partea patronului - viitor soţ. După patru ani desclavie matrimonială, Florita are puterea să rupă lanţurilecăsniciei, spre a se dedica total cauzei, cu excepţia unei fericiterelaţii lesbiene în care a fost atrasă de Olympia, o femeie dinînalta societate pariziană. Romanul Floritei capătă accentedickensiene, mai ales când vine vorba de odiseea urmăririi ei decătre încă legitimul ei soţ, Chazal, nimeni altul decât răpitorulincestuos al fiicei lor Aline, viitoarea mamă a lui Paul. Odiosulpersonaj sfârşeşte prin a fi întemniţat pentru tentativă de omor(glonţul rămas în pieptul Floritei o va ucide nu pe loc, ci multmai târziu), victima devenind o eroină vizitată de celebrităţileParisului (Georges Sand, Eugène Sue, Victor Considérant ş.a.).Istovitorul turneu al autoarei scrierii autobiografice"Peregrinările unei paria" (care l-a încântat pe Vargas Llosa) seapropie de sfârşit şi odată cu el şi viaţa mesianicei figuri,Florita, moartă la doar 41 de ani, înmormântată fiind fără vreoceremonie religioasă.
Nu altfel va fi îngropat Paul Gauguin, zis Koke, în limbajultinerelor sale ibovnice maori ce-i oferiseră măcar iluzia unuiParadis erotic. Vrând să se lepede de coaja burgheză în care sesimţea prizonier, Paul Gauguin, un fost onest agent de bursă,căsătorit, cinci copii, părăseşte Parisul spre a ajunge în 1891 înTahiti. După intense experienţe de viaţă, amoroase şi artistice,revine în Franţa; episoadele de la Paris, dar mai ales cele dinBretania tradiţionalistă şi catolică a debutului (unde era să fielinşat), precum şi revenirea în forţă a bolii ruşinoase(sifilis) îl determină să plece din nou în 1895, de data asta fărăîntoarcere. Mările Sudului vor fi pentru Paul ultima plajă, cea dinurmă speranţă şi consolare.
La 49 de ani Paul Gauguin arăta ca o epavă a ceea ce fusese:corpul îi era la fel de ruinat ca şi mintea. Artistul se pierdea înalcool şi diatribe contra bisericii catolice care, chipurile, ar fiexterminat zeii locali Ariori şi ar fi impus băştinaşilor cenzuraşi viciile minţii unei Europe ireversibil alienante şi decăzute.Visul sau obsesia lui de a se stabili în Insulele Marchize, convinscă acolo poporul maori nu şi-a pierdut identitatea (id estinstinctualitatea originară) devine realitate în vara lui 1901,când vaporul pe care-l luase din Papéete ancorează în insula HivaOa, meleagul fabulos, locul visat pentru lumina lui şi de OlandezulNebun din Arles. Cu care Paul petrecuse o toamnă de pomină în 1888,chemat să pună bazele unui imposibil falanster al înfrăţiriiartiştilor. Întâlnirea dintre ascetul depresiv Vincent van Gogh,sinucigaş la 37 de ani, pictorul genial care ştia totul despreculori şi nimic despre viaţă, şi vitalul, debordantul Gauguin îiprilejuieşte lui Vargas Llosa una dintre cele mai emoţionantenaraţiuni despre psihologia artei şi a artistului. La 52 de ani,Paul, zis Coke, alunecă şi el pe toboganul sinuciderii (lente),absintul, laudanum-ul, arsenicul şi alcoolul grăbindu-idezintegrarea creierului. Ultimul autoportret este cel alinvoluţiei artistului ajuns la capătul drumului. Vrăjitorul dinHiva Oa, europeanul care voia să restabilească tradiţia întreruptăa culturilor primitive şi-a artelor inseparabile de religie, deviaţa cu nevoile omului de a mânca, de a se veseli, de a facedragoste, acum aproape orb şi invalid, pictează chintesenţa omuluimaori, dar şi căluţi roz. O viziune excentrică, sau o religie asfârşitului presimţit? Ultimele 14 tablouri şi 11 desene iau drumulParisului. Mesajul era unic: abolirea graniţei dintre viaţă şi vis,de fapt visul din totdeauna al lui Paul, zis Coke. Pe 9 mai 1903,cadavrul fostului agent de bursă parizian fu dus pe furiş încimitirul catolic de pe insulă şi îngropat doar în prezenţa unuipreot. Murise un artist damnat, certat cu Dumnezeu, dar care visasesă găsească Paradisul în această pământeană vale a plângerii.
Vargas Llosa narează la persoana a treia vieţile celor doiprotagonişti, dar li se adresează, uneori în interiorul aceleeaşifraze, cu un tu predictiv, afectuos, complice, colocvial,complementar. Romanul se deapănă aparent cronologic, dar facesalturi în trecut şi reveniri în prezent, spre a semnifica totatâtea fracturi de destin şi coincidenţe între cele două vieţiparalele, narate printr-o partitură densă, realistă şi totodată deo mare, spectaculară intensitate analitică. Epicul de frescă,presărat cu scene, personaje şi figuranţi par să reproducăclar-obscurul, ravagiile şi coşmarul materialismului dominant,mână-n mână cu marea sete de evadare în aventură, artă, activismsocial, tipice romanului de secol XIX. Printr-o alternanţă decapitole echitabil dispuse, se deapănă istoriile a două vieţi, adouă personalităţi (atestate de dicţionare şi larousse-uri) care,graţie dicţiunii inconfundabile a naratorului Vargas Llosa, capătăînvestitura de personaje de roman, cu atât mai credibile, deci.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
