Oricat de stufoasa ar fi trena postexpresionista, ea e eclipsata de protagonismul postmodern, de conceptul poeziei amice si simpatice. O poezie care nu umbla cu zguduiri subversive ori cu mofturi criptografice, ci, din contra, ne trateaza cu blandete, tandru, cu eminente menajamente de simtire si efort intelectiv. O poezie care nu vrea sa socheze si sa streseze definitiv si absolut, ci doar sa seduca si sa incante trecator. O poezie, in fine, ce prefera spatiilor sacre de lectura spatiile cotidiene: trenul, metroul ori statia de tramvai. Cititorul deprimat de ziar se poate relaxa cu o lectura poetica tonifianta si ceva mai usoara. Poezia nu mai vrea sa fie printre agresorii lui, ci printre realitatile agreabile.
Postmodernistii sunt obligati de principiu sa estetizeze pana si eticul, sa-l treaca, adica, din categoria nesuferitelor in categoria placutelor. Cu atat mai mult vor fi estetizate si promovate in agreabil starile si afectele, cu potentialul lor angoasant cu tot. Deceptiile devin euforice, tristetile volatile iar entropiile sublimeaza in snoave. Un bemol sta de cheie tuturor starilor, aducandu-le la indemana si taind acutele. Poetul nu se mai excepteaza, el e unul dintre noi, din chiar cartierul nostru. Canta pe limba noastra si face totul simpatic. Un neominulescianism se naste astfel din scrupulele de menajament ale poeticii. Nu ca revolutie inchipuita, ci, de aceasta data, ca simplu act caritabil: poezia nu mai vrea sa-si trimita cititorul la psihiatru. Il vindeca ea singura, flatandu-i capacitatile de perceptie si participare. Ar fi vorba, pe scurt, de o poezie cu principiu feminin, hotarata sa placa si sa seduca; dar fara complicatii, ci doar asa, pentru flirt.
Aceasta poetica soft prospera, fireste, si pentru ca in interiorul ei e loc de abilitate. Poeticile hard, cele care pretind suflu vizionar si autentificarea dramei clamate, sunt mai nemiloase cu simplele dexteritati. Acolo linia dintre vocatie si straduinta e neta si fatala. Ori esti un astfel de poet, ori te straduiesti degeaba. Pe cand dincoace, printre "geniile mestesugite" si "educabile" ale lui Saint-Beuve, liniile de separatie pot fi estompate prin jocuri de inteligenta si prin speculatia contextuala. E o oferta mai generoasa, in care o cultura supla poate tine loc de talent iar o inteligenta vivace poate face cat o vocatie. Sugestiile primite sunt mai plasticizabile, iar jocul diferentierii nu se face pe o singura miza. Oricum, sansele de a fi simpatic, desi nu sunt impartite chiar frateste, sunt mai mari decat cele de a fi antipatic din cauza de exces de densitate.
Cool poetry. Poezia amica
Anume pe formula simpatica, soft, merge Bogdan Iancu. Fata lui din lift (Editura Vinea, Bucuresti, 2003) e o balada de bloc, trasa, literar, din nuvelistica lui Cartarescu (si nu mai putin din tramvaiul lui Cristian Popescu, cum zice Mihai Iovanel in Prefata). Bogdan Iancu ia cu egala dezinvoltura si de la unul si de la altul, atat la nivelul principiului poetic, tratat lax, cat si la acela al atmosferei si structurii. Fara sa intre, insa, in teritoriile himerice ale niciunuia. Acesta si e, de fapt, pariul sau de discipol: de a folosi aceleasi arme pentru alte efecte. In fond, si Bogdan Iancu e un sentimental pus pe recuperarea de stari prin filmarea unor toposuri (cronotopii, de fapt) biografice. Numai ca nu e vorba de stari... in stare pura, ci de stari corupte prin naratii improvizate de memorie. De stari puse in scenariu. Pretextul epic e lucrat ca idila adolescentina, ca devotiune ingenua si colectiva fata de zeita scarii, si insasi viziunea poetului se aseaza intr-o perspectiva infantila. Din aceasta inocenta bravata, dar si efectiva, Bogdan Iancu polemizeaza, si el ca toata lumea, cu poeticile de pretentii, trecand scrisul de pe religia adancului si sacrificiului pe principiul suprafetei eclatante. Superficia, zice Bogdan Iancu, e singura realitate. Si nu cea urata, depresiva, ci aceea lacuita, data cu strat de vraja. Un postmodernist onest trebuie, oricum, sa intoarca lumea in farmec. Cand realitatea nu e pictata cu oja, e pictata cu sentimente usoare, de decompresie. Umbland cu grija pe realitatea ordinara, poetul umbla si mai cu grija pe realitatea interioara, pe care nu vrea nici s-o bruscheze, nici s-o alerteze. Poezia nu mai umbla nici ea dupa mofturi metafizice si cu atat mai putin isi da ea insasi astfel de aere. Ea sfideaza prin adecvarea la real si prin redundanta cu precarele si umilele din imediat: "povestea asta nu-i o poveste scrisa cu pixul, cu creta sau vopsea./ si nu-i o poveste scrisa cu sange./ povestea asta e scrisa cu oja./ pentru ca oja nu e niciodata intamplatoare./ pentru ca oja straluceste si miroase frumos./ pentru ca oja inseamna mereu adevarul, orice culoare ar avea./ e o poveste scrisa-ntr-un lift./ pentru ca nici liftul nu e intamplator./ pentru ca liftul urca si coboara in egala masura./ ca-n viata!" (Intro). Dar provocarea aceasta de jos nu se poate scuti de o evolutie in parabola si un principiu alegoric aduna toate episoadele intr-un demers de structura. Un demers burghez, fireste, ostentativ casnic si dezeroizat si care strange un sens mic, fara voltaj. Pe principiul ca autenticitatea se da acum numai in mic si intr-o gramatica minimalista. Atat a realului, cat si a poeticului, care, in fine, si-au rezolvat conflictele si au devenit una.
Dar o contrabanda cu nostalgii face si Bogdan Iancu. Poemele sale joaca insa inteligent la ruleta sentimentala si melancolia patrunde in ele pe nevazute. Dispozitivul ironic al poemelor e, in fond, tandru. Ironia e mai degraba de procedura, intoarsa spre literatura si spre veleitatile ei, in vreme ce tandretea merge pe recuperarea biografica. Bogdan Iancu are, insa, o gratie spontana si agila in procesarea agreabila a starilor. Fara indoiala ca nu pentru comoditatile ei a ales el aceasta formula minimalista. Ci tocmai pentru sansa de a pune melancolia in verva si de a transforma verva in melancolie.
Dictee minimaliste profeseaza si Denisa Mirena Piscu, si ea adepta, in Pufos si mecanic (Editura Vinea, Bucuresti, 2003), a principiului poetic usor, fara stres nici de o parte, nici de alta. Cele patru cicluri adunate laolalta nu par sa fie din aceeasi emisie, desi nici discontinuitatile dintre ele nu sunt scandaloase. Cel din urma, recuperat din 1995, aplica lectia notatiei seci deprinsa de la Andrei Bodiu, construind o imagine de real din linii divergente si prezentandu-l ca un mozaic entropic: "Dimineata a sunat ceasul./ La blocul de vizavi, un dulap portocaliu./ Doi caini alearga prin zapada./ Vita de vie uscata se catara pana la etajul/ al treilea./ Un geam s-a spart si cineva scutura fata de masa./ Bunicii nu-i plac portocalele rosii./ La barul de jos se vand trigoane" etc. (Untura topita). Aceasta austeritate a notatiei a ramas activa si in celelalte trei cicluri, dar Denisa Mirena Piscu nu poate tine, structural, aceasta linie cinica si monoton deceptiva, de stenografa fara iluzii. Oricat de deprimata i-ar fi sintaxa, oricat de liniara descriptia, sensibilitatea ei e alertata de miracol. Toate premeditarile de poetica nihilista falimenteaza in contact cu mirajul: "In iarna aceasta/ tacuta si rece/ de multe ori mi-am zis/ ca trebuie sa ma revolt si eu, sa disper,/ sa consider viata o tarfa,/ sa o scuip si sa vomit/ pe treptele oricarei institutii solide...// Ninge!" (in iarna aceasta). Spontaneitatea impresiei (pozitive) se impune in plina persecutie minimalista, iar desenele fug spre pastel intr-o maniera irepresibila. Schitele in creion se coloreaza, cotidianul are crize de miraj, iar sugestia saboteaza scriitura de stricta redundanta. Atata doar ca nici impresiile, nici mirajele n-au suflu si consistenta, trebuind scrise cu fulgurante: "Cornel venise cu bicicleta./ A oprit in fata casei/ intr-o noapte ploioasa/ si mi-a rasturnat la poarta/ mere galbene si verzi/ din cosul metalic,/ de bicicleta". Dar scriitura aceasta premeditat drastica cu starile si cu imaginativul trage mereu spre zumzetul comprimat al conotatiilor: "...cand te plimbi cu degetele goale/ prin parul meu,/ ca un vizitiu cu cai orbi". Conceptul de ciclu, care substituie conceptul de poem, face destul loc naivitatilor ("Unde ai fost toata dimineata,/ iubitul meu?/ Te ating/ cu dor"), a caror izbavire e lasata pe mana contextului.
Pe de alta parte, cu toata profesia de insensibilitate, scriitura Denisei Mirena Piscu are, deocamdata, prea multe hobby-uri dramatice. Imaginatiei ii place panica (de aceea si cedeaza la miracol) si da tonul unui discurs agresat. Poeta porneste cu gandul sa contrarieze asemenea accese si sa le traduca domestic, dar alarma de conditie e excesiva pentru o poetica ce s-a lasat deliberat de emfaze: "Sunt suspendat ca un condamnat la spanzuratoare/ de aceste cateva clipe/ de cvasi-luciditate creatoare./ In curand, cineva drag mie si/ grijuliu/ o sa-mi traga scaunul de sub picioare,/ o sa ma acopere cu plapuma". Cand scapa de tutela conceptului, sensibilitatea poetei se rasfata genuin in sugestivitate. La urma urmei, conceptul poetic, se stie, nu e decat un instrument. El poate fi folosit si in sintonie cu sensibilitatea, si in disonanta cu ea. Nimeni nu poate garanta un randament mai mare pentru o modalitate ori pentru cealalta.
Pe cat de sfioasa si fulguranta in discursivitate e Denisa Mirena Piscu, pe atat de vorbareata, adesea torentiala, e, in schimb, Emilia H. Toma. Principiul ei poetic e cel al sporovaielii confesive, al trecerii pe curat a biografiei asa cum vine aceasta, de-a valma: cu lecturi si incidente, cu stari si cu fapte, cu nostalgii si reverii. Nici Emilia H. Toma nu se repede la principiile tari ale viziunii, caci le stie compromise si apuse. Din contra, si ea opereaza cu cele flexibile si ingaduitoare, in care incap de toate la modul spumos. Cartarescu e aici mult mai iubit si mai urmat, macar in ideea unui joc asociationist care prelungeste incontinent starea poetica. Majoritatea poemelor din Noaptea visez avioane (Editura Agatha, Pitesti, 2003) sunt, de fapt, efectul unei verve puse la lucru; al unei verve asociative, care se impulsioneaza singura si functioneaza pe criteriul expansiunii. Expansivitatea are ceva beatitudinal in sine, ca o compozitie de vertij: "Recunosc, ma inclin, ingenunchez, ma controlez,/ ma abtin, ma mentin, ma retin,/ ma-ntind pe jos, fac frumos, exersez, ma stresez, aberez,/ imi impun vointa, ma concentrez, rezist la factori perturbatori,/ ma cenzurez, ma analizez la rece, la cald, la caldut, la racoritor,/ reusesc o data, de doua ori, de n ori, pe urma ratez si bocesc,/ jeluiesc, fredonez behait, ma stropsesc la psihicul meu/ dezaxat, dezlanat, desfatat, intors cu totul pe dos./ E absurd, imi spun, sa clachez, sa vibrez, sa cedez, sa/ ma-nclin, sa ma-nchin" etc. (Framantari sufletesti).
O euforie discursiva e toata poezia Emiliei H. Toma, cand strunita (mai rar), cand dezlantuita (de regula). Fireste ca toata aceasta ebulitie confesiva, in care se amesteca intertextualitatea si abuzul de directitate si oralitate, e controlata de o inteligenta suverana ce se pricepe pe sine ca factor ludic si exultant. E vorba, desigur, de o suveranitate limitata, caci nici inteligenta nu poate sta in fata torentului chiar fara primejdie.
Din inteligenta sunt lucrate si poemele Marianei Gorczyca din Versuri pentru pauza mare (Editura Marineasa, Timisoara, 2003). Mariana Gorczyca e, insa, optzecista si nu poate renunta chiar usor la respectul esentelor, chiar daca le stoarce fara protocol: "Am pus cuvintele/ in recipientul adecvat./ Am conectat/ storcatorul/ la priza./ si am privit cu atentie:/ coaja invartindu-se,/ pulpa invrajbindu-se,/ apoi miezul prelingandu-se/ pe Hartie" (Poezie). Si ea pretinde, intr-un Avertisment preliminar, ca se dezbraca de toate in fata cititorului, facand, asadar, o confesiune totala de fiinta. La drept vorbind, nu-i chiar asa, pentru ca abia se vad cateva nostalgii, contrariate de un real in explozie grotesca, si o inteligenta care stie sa speculeze atat fondul sentimental, cat si fondul livresc. Dar inteligenta Marianei Gorczyca e sensibila, dupa cum si sensibilitatea ei e inteligenta. Lucrand impreuna si in acelasi sens, ele feresc, pe rand si deodata, confesiunea de profunzimi si de patos. Altercatiile nostalgiei cu realul, vazut cotidian si casnic, sunt materia principala pe care ele o prelucreaza. Cand starile se agraveaza si textul poetic e in primejdie de gravitate, poeta face o pirueta inteligenta si scapa.
Amorul pe scurt
Optzecistele, la vremea lor, au auzit de la Angela Marinescu (dar si din alte parti, fireste) ca dragostea nu-i decat lucrare de chimie si hormoni. E ceea ce, azi, savantii ne si demonstreaza. Fie ca era vorba de un adevar poetic, fie ca era vorba de unul stiintific, ele l-au luat de bun si s-au pus pe denuntarea misteriozitatii si pe transformarea iubirii in ceva strict repugnant. Dar dragostea nu e mai putin ironica si razbunatoare decat soarta. Ceea ce junele optzeciste au aruncat in grotesc, optzecistele ajunse intr-un moment delicat au inceput sa recupereze cu frenezie. Ele canta acum ceea ce ar fi fost mai potrivit la alta varsta. Dar optzecistele nu erau toate postmoderne chiar din capul locului, asa ca se poate admite, cel putin pentru o vreme, un principiu de polemica in contra inefabilului si vrajei; redescoperirea iubirii ca narcoza poate fi admisa, la randu-i, nu numai ca efect de prag fiziologic, dar si ca efect de prag paradigmatic; odata convertite la postmodern, ele au trebuit sa recupereze potentialul de seductie al lumii; asa se intoarce si dragostea printre favorite, cu atat mai impetuos cu cat era mai odioasa inainte. Junele de azi au crescut insa cu hrana integral postmodernista. Ar fi fost de asteptat sa participe la campania generala de revrajire a lumii si, pe cale de consecinta, sa redescopere si iubirii oarece farmec si folos. Nu e, insa, cazul. Idila de acum e scurta si se rezuma eminent la o peripetie fiziologica. Se vede ca fiecare generatie invata doar pe propria piele. Si ca, oricat de blamabil ar fi conceptul de generatie, exista un scenariu repetitiv. In baza lui e mai mult decat probabil ca si tinerele poete de azi sa se lamenteze de amor intr-un timp nefavorabil. Acum insa, cand vremea ar fi mai compatibila, si lor iubirea le rezulta ceva strict repulsiv.
Ruxandra Novac a luat vechiul principiu avangardist al "exasperarii creatoare" si l-a transformat in cel al "repulsiei creatoare". Poemele sale isi investesc virulenta imaginativa si spastica notatiei - incontestabile si chiar brave - intr-o premeditare imprecativa. Mizerabilismul ultimilor ani poetici se strange acum intr-un ghem reactiv de nervi, pe care poeta ii face sa explodeze, nu fara o fulminanta dramatica a concretelor, in descarcari grotesti. Aproape fiecare poem din Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (Editura Vinea, Bucuresti, 2003) e o apostrofa de nihilist adresata unei realitati deplin iritante. Realitati deopotriva literare si existentiale, dar care nu produc, nici singure, nici laolalta, decat o stare de voma. Poemele Ruxandrei Novac sunt si ele, intr-un fel, un "vomitoire" al angoasei. Nu al unei angoase de ceva anume, ci mai degraba al unei angoase de la sine. Un fel de angoasa de a fi si de a contempla. Nu mai putin, fireste, de a scrie.
Ca sa functioneze in aceeasi viteza si in aceeasi directie, imaginatia si iritarea ce-i tine adesea locul sunt drogate cu cinism. Ruxandra Novac da cu vitrion - dar acum veritabil, nu englezesc - peste toate poncifele si simbolurile. Cele mai sacre sunt, desigur, si cele mai preferate, caci efectul de negativizare, de anamorfoza infernala, e mai garantat socant: "imi vorbeste dintr-un sac de/ plastic imi inchide ochii noaptea apasa/ pe ei pana cand vad puncte rosii ma/ face sa vomit pana imi pierd/ mintile ea e/ mama/ ea e mama/ calarind paianjenul". Toate poemele Ruxandrei Novac sunt scrise cu aceasta metoda denuntiativa si duhul Angelei Marinescu se plimba familiar prin volum. Simbolurile sunt supuse unui afront pana cand, de sub fata angelica, rasare reversul demonic si grotesc. Dar chiar daca e vorba de o atitudine preconceputa, comanda initiala se vede destul rar. Cel mai adesea ea se topeste in spontaneitatea unei viziuni nauseuse. Ruxandra Novac a atasat unei structuri expresioniste, de imaginatie cu convulsii, un motor cu un singur piston atitudinal. Pe acesta il tot ambaleaza ea, silindu-l sa impinga lumea in pubela.
Caci acesta este, in fond, sentimentul lumii (si al literaturii): amandoua sunt ceva grabnic de evacuat, din motive stringente de ecologie a spiritului. Si pentru ca motorul sa nu se gripeze iar sentimentul sa se intemeieze, imaginatia lucreaza strict desfigurant si cinic: "in asteptarea viitorului mainile noastre/ steaguri pe turnuri negre/ in vantul negru murdar// o lumina in dimineata cheala/ infipta ca o seringa in trotuar/ ochii tai morti/ ochii mei morti/ imbratisand aerul/ memoria pana la urma e un lux/ o femeie care isi ingroapa copiii/ sub straturi fierbinti de carbid// oamenii mari/ nu stiu despre ce-i vorba/ nici eu nu cred ca mai stiu/ in asteptarea viitorului zdrobesc/ peretii goi urmele strazii/ muscandu-mi buzele/ degeaba/ cand viitorul de fapt e bland si aproape/ ca privirea de catea a femeii de peste drum/ cu umbrela ei sparta". Fara indoiala ca cinismul isi are, dincolo de bravura si bravade, stereotipiile lui. In primul rand pentru ca trage numai intr-o parte. Iar in al doilea, pentru ca devine un exercitiu de placere iar sub voluptatea exercitiului sanctionarea lumii se pierde. Asa cum a iesit insa cu primul volum, Ruxandra Novac are toate sansele sa fie o Angela Marinescu in editie noua.
Pe o scriitura a dezastrului se bazeaza Crize-le Domnicai Drumea (Editura Vinea, Bucuresti, 2003), amestec de exasperare, oroare si provocare. Nici Domnica nu vede lumea altfel decat prin ochelari cu lentile grotesti, care-i arata numai diformitati si imunditii. Imaginatia ei e o critica de viscere, cu gust pentru carnagiul detaliat. Ca lumea e hada eminent si iremediabil e insa doar premisa minora a unei viziuni de patologie grotesca. Premisa ei majora consta in agresivitate, in ferocitatea compacta, inclusiv a tandrelor. Asa ca tabloul conditiei nu poate fi decat, mai degraba decat un supliciu, un masacru: "o fabrica ruginita si tu venind desculta pe sine/ cu fata zgariata si unghiile smulse/ fugind de tandrele lor amenintari/ - jocul cu ochii legati - de cainele otravit/ o padure cu pasari spanzurate si dinti galbeni cazuti/ cu urechi taiate napadite de furnici/ maini care lovesc din toate partile/ fermoare care zgarie/ si tu, iubire, rotindu-mi deasupra capului o funie". Poeta nu vede neaparat enorm, dar de simtit simte si ea monstruos. Poemele cele mai bune sunt cele angajate in perceptia acestei terori de conditie, cand imaginarul se alarmeaza de la sine. Sunt si poemele in care Domnica Drumea compatimeste cu strivitii lumii, intr-un franciscanism desfigurat de sarcasme.
Dar programul Domnicai nu e participarea si figura ei preferata nu e cea supliciala. De aceea nici poezia nu merge pe lamentele, ci mai degraba pe sfidari de insensibilitate, pe sadisme de dictiune, pe imprecatii si pe afronturi de gust si atitudine. Confesiunea braveaza in cinism si pune sceneta biografica sa exulte in teribilism: "Acum e liniste e noapte aici/ o gheara neagra imi inchide ochii mi-i/ scoate/ e noapte acum, mi-e bine/ dupa o hemoragie de toata frumusetea/ sunt proaspata, baby/ sunt impietrita/ ma iubesti/ asa cum stau chircita aici/ la poarta clinicii de ginecologie/ izbind cu ciocul hohotind/ implorand serul vostru fiziologic, mila/ imi strangi coapsele, baby/ pielea invelita in ciorapi de plasa" etc. Poezia umbla dupa autenticitate existentiala si o intelege ca pe o confesiune fara scrupule de prudenta, nu numai fara rezerve. Ea nu tainuieste nimic, nu numai din senzatii ori din stari, dar nici macar din originalele retete afrodisiace: "vreau sa-mi strangi in palme sanii/ sa ma dezbraci/ in trenul de noapte in care fumezi singur/ in trenul negru care nu se mai opreste/ .../ ti-am pus in cafea o picatura/ de sange menstrual/ ti-a ars gura/ cand ai rupt chiloti de dantela/ cand ai patruns fese de lux/ ma dor ovarele" etc. E de la sine dat ca aici amorul se face pe scurt si ca el e treaba de fiziologie, nu de spirit. Numai ca Domnica Drumea prea le braveaza ca sa fie chiar adevarate.
Desfigurarea sentimentelor e doar o arma literara, iar impudoarea confesiva o indrazneala stimulata de context. Cand poezia chiar se intalneste cu evenimentul existential si nu face singura productie de evenimente provocatoare, ea se repliaza intr-o sintaxa sensibila, participativa: "il mangai pe obraz il invelesc in/ cantece de leagan asa cum el ma ingrijea/ cand eram mica si plangeam mult/.../ astazi mi-a zambit trist o lacrima a lucit in soare/ tu esti atat de aproape de moarte acolo, la tine acasa/ mi-ai spus/ ea vine uneori langa fereastra si atunci/ ne impreunam mainile". Intre fiorul sacramental si parada de cinisme, Domnica Drumea are destul spatiu de intors.
Scriitura prin incrucisare
Fan fracturist, pe cat rezulta din unele citatii, Anton Jurebie nu face, totusi, fata exasperarilor si deprimarilor sarcastice cuvenite. E mai domol in iritari si mai timid in confesiune, incercand s-o pacaleasca prin parabole. Deficitul de indrazneala e suplinit printr-o lucrare de inteligenta lirica, pusa sa aduca simbolurile in caricatura ori sa comande starilor o conditie disonanta. Elegii-le lui distrugatoare (Editura Prier, Turnu Severin, 2003) sunt joviale, conduse dupa un principiu de joc. Atentatul la gravitate se da prin familiaritate, prin insolente veniale: "nimic de zis ingerii erau frumosi/ miroseau a after-shave/ cand m-apropiam prea mult/ imi controlau genunchii// sa vada daca am stat la rugaciune/ apoi se agatau de sarma pentru rufe/ sa li se faca poze din cer/ sa se vada c-au fost la mine". Pe sub dictiunea usoara umbla, insa, stari destul de grele; dar poetul nu vrea sa vanda melancolia netransata si neambalata, asa incat o livreaza sub forme agreabile, ludice. Rezulta astfel o scriitura de incrucisare, sprintara pe deasupra, dar grava pe ascuns.
Pe incrucisarea, dar mult mai complicata, a scriiturilor mizeaza si Mihai Vieru. Complicatia nu devine doar din amestecul de stiluri, cand spontan, cand livresc; ori din alternanta de directete si ermetism, de frivolitate si religiozitate. Ea devine si din incrucisarea atitudinilor imaginative, care se consuma ba in suavitate, ba in atrocitate, ca si cum poetul n-ar fi hotarat daca sa mearga pe scriitura de alint ori pe cea de panica. Biografismul strict se bate pentru intaietate cu elaborarea scrupuloasa, ca si criptografica. "Un tip de minimalism" - remarca Ion Stratan in prefata - "cocheteaza cu obiectivitatea elementelor din figurile de stil", intr-o formula "cu geometrie variabila" si imprevizibila. Thermidor si Ketamidor (Biblioteca revistei "Familia" si Biblioteca judeteana "Gheorghe Sincai", Oradea, 2003) cultiva deopotriva senzatia de chihlimbar ("cearcanele tale/ ce usoara flacara/ pe trupul meu de ceara") si starile acute, cu deprimarea incitata: "da-mi sa beau/ din cenusa de venin/ vipera disperarii/ cloceste/ grijuliu/ fiece ou de uitare/ pe fiecare primavara/ pe fiece alga/ pe toate dimpreuna/ si pe toate in parte/ pe fiecare fir de nisip/ stim ca in cele din urma genele ei/ vor varsa/ lacrimi de lapte/ descojite de alb". Oricat de panicate, insa, concretele lui Mihai Vieru se intelectualizeaza, atrase fatal de convertirea in abstract. Jocul dintre scriitura violenta, cu agresivitati prea inflamate uneori ("mi-am inhatat intre dinti baierele neputintei/ am lovit cu cravasa/ visul" etc.), si decomprimarea ironica a aparentei tensiuni e si el un calcul de efect savant. Dar felul in care poetul isi orchestreaza aici scriiturile, adesea divergente, ii lasa toate portile deschise.
In salva a debutat Emil Catalin Neghina, iesind, aproape simultan, cu Monstrii-s acri si cu Din culise totul se vede altfel (ambele la Editura Axa, Botosani, 2003). Si Neghina le amesteca dezinvolt si premeditat, folosind, la fel ca Mihai Vieru, scriitura plurala, permisa de regulamentul postmodernist. El e cand strict parodic, mimand euforic formule, cand ludic (dar aruncand cu zaruri grave), cand de-a dreptul grav si solemn. Nu-i vorba ca aceste registre nu se asambleaza chiar fara stridente, dar vivacitatea compozitionala le leaga destul de eficient. Primul volum pariaza, insa, mai degraba pe sampanizarea ludico-ironica a melancoliilor; ba chiar a lucrurilor mai grave, trecute in simpatic: "E greu sa fii perfect.// Primul semn/ ca ti se apropie perfectiunea/ e cand incepe sa te doara/ coloana vertebrala./ E semn de la muze/ ca trebuie sa te grabesti./ Curand te vor durea toate./ Asta e semn/ ca mai ai/ doar un pas de facut.// Partea proasta e/ ca nimeni/ nu intelege/ ca tu zbori/ de fapt,/ in timp ce ei/ te plang/ pe marginea tabloului/ in care cu funii/ groparii/ te coboara/ incet,/ incet,/ ca sa nu ti se sparga/ perfectiunea".
Nu se schimba multe - nici n-ar fi fost timp - in al doilea volum, care foloseste si el cam acelasi motor in doi timpi, unul eminamente grav, celalalt eminamente glumet. Cele grave sunt scapate, insa, in patetic, in declamatia extrem emfatica: "Curge-mi cuvintele printre pietre/ si fa-ma sa-mi suport gandurile!/ Sfarteca-mi glasul pe sub arcadele norilor/ si da-mi voie sa nu mai simt orele si pustiul!/.../ Prinde-ma-n cruce si despica-mi ranile/ sa nu ma mai doara intunericul!" etc. Tot mai simpatice raman cele simpatice, de agilitate ironica. E, de altminteri, tonul dominant al acestor "70 de poeme despre ce-am avut si ce-am pierdut". In privinta scriiturii, Emil Catalin Neghina e azi aici (in Sibiu), maine-n Focsani, rezultandu-i, cum zice prefata lui Ioan Radu Vacarescu, "o poezie multicolora si sonora".
Nu transpare de niciunde ca Targul de felinare (Editura Alutus, Slatina, 2003) al lui Silviu Viorel Pacala ar fi un debut. De altminteri, multe edituri tin acest lucru ca strasnic secret, nepermitand nici prefatatorilor sa-l divulge. S-ar putea insa deduce, din felul in care studiul introductiv al lui Aurelian Titu Dumitrescu e indreptat strict spre viitor, ca avem de-a face cu un prim volum. Dar asta nu-i mai mult decat o presupunere.
Silviu Viorel Pacala e mai unitar in atitudine, desi nu de tot unitar, fireste. Dar o bonomie ironica marcheaza atat starile mai consistente, cat si poemele de joaca. Poetul isi relativizeaza, insa, printr-o amenajare de umor, eventualele tensiuni, intorcandu-le spre gratuitate. Cand nu scrie de-a dreptul in poante: "M-am intalnit intr-o dimineata cu/ Einstein pe scari./ Nu stiu cum a venit vorba si m-a/ Intrebat:/ - 'E adevarat, domnule, ca geniul/ Fara exercitiu se netezeste?'/ si i-am raspuns:/ - 'Nu stiu, domnule!' (Raport de cercetare a). Cele sase cicluri ale volumului privilegiaza, pe rand, cate-o nuanta de comportament liric, dar fara harmalaie. Nici epitalamurile, nici elegiile nu se indeparteaza prea mult de o anume euforie ironica. Mai grav e conflictul dintre tentatia pretioasa si dictia ironica, dar si acesta e aplanat de cele mai multe ori. Caci efortul de a fi simpatic ii reuseste si lui Viorel Silviu Pacala.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
