Postexpresionisti de frapanta lui Claudiu Komartin si Dan Coman pot face un neoexpresionism. Dar statistica expresionista trebuie sa-i puna la exceptii. Regula o reprezinta un fenomen de redundanta, un postexpresionism de subzistenta; un fel de cantonament prelungit in formula ca atare. Nu scutit, desigur, de excitatii vizionare, de frisoase imaginative si de o perceptie cu comanda dramatica a lumii si conditiei poetice. Imaginatia panicata ori doar exaltata intra in procesare bovarica, intretinand prin diligenta o mistica a viziunii si a paroxismului expresiv. E vorba, fara indoiala, de predispozitii reale, investite insa mai degraba in tentative si tentatii.
Structura de expresionist sfasiat si nervi imaginativi supraincalziti are si Alex Moldovan. Frica de sfera (Editura Eikon, Cluj, 2003) nu-i - are dreptate Ion Cristofor, de pe coperta - un volum stanescian, ci o carte de contorsionist, cu exasperarile clamate in grotesc si cu iluminari terifiate de propria violenta. Numai ca Alex Moldovan mizeaza excesiv - si, din aceasta cauza, exclusiv - pe conflictualitatea interioara trasa in binom de antagonii si data in termeni drastici si rezoluti. Impactele acestea dramatice il imbie la cultul oximoronului, ca solutie suprema a comuniunii contrariilor. Spasme de contrarii fascinate unul de altul si terorizate deopotriva tine poetul sa transcrie. Sintaxa acestor disonante aprige e insa premeditat belicoasa si poetul cade prea degraba in reteta spectaculara. El isi scoate efectele dintr-o ecuatie paroxistica devenita de rutina, incitand ba pe rand, ba deodata diafanitatea si infernalul, suavitatea si suplicialul, ori abstractele si visceralul. E un fel de deschidere maxima a compasului vizionar, menita sa striveasca in interiorul ei, de-a valma, confesiunea, reflexivitatea si debordanta. Ambitiile sunt peste puteri si rezulta o flagranta si compacta persecutie a angelicelor de catre demonice si a armonicelor de catre informe. Dramaticul suna prea dramatic, tragicul prea tragic, iar pentru niste suave aripi de lumina se foloseste de-a dreptul drujba: "/...// Cand vreau sa-mi cunosc umbra calc pe ea cu pasi de lespede/ grea/ dupa care sar cu ambe picioarele ca un copil, sa-mi sarbatoresc/ asternutul./ Cand vreau sa-mi aud numele tac;/ capetele de copii taiate vorbesc mai mult decat orice autoportret/ pictat pe peretii murdari ai bisericii care ma locuieste./ Covarsitor ca un balot sanatos de lana ma apasa un vis/ cu un balot sanatos de lana care-mi zace pe umerii de oase,/ pe picioarele de pamant si pe bratele de lumina verde, solara./ A patra culoare pe care am inventat-o din marmura de iasca fiarta/ in zeama de rabdare mi-a strigat in fata:/ Pentru numele lui Dumnezeu lasa-lucrurile-sa-fie!/ Ochii imi arata lumea asa cum este, dar eu demult nu mai vad,/ va ghicesc doar, acolo, undeva, de ce ma chinui oare,/ mai simt doar moleseala trunchiului de brad doborat la punct fix,/ mi-ati taiat cu drujba aripile de raze.// Pe umerii de oase, pe picioarele de pamant/ si pe bratele de lumina verde, solara,/ peste toate sade oricum un imens ochi scos" (Pasarea curba de apostrof). Inocente regulat ultragiate si abstractii metodic si abrupt carnalizate tin poezia lui Alex Moldovan pe-aproape de frisonul existential, transformand crizele in drame de identitate recitate strident.
Cu "luciditate dusa pana la desfrau" promite poetul, in chiar poema de deschidere, sa contemple mirajul propriei fiinte si sa-i tina jurnalul devenirii. Nu unul euforizant, desigur, ci mai degraba unul ravasitor. E, fireste, un mod de a lega luciditatea la priza himerica, dar si mai des un mod de a o abandona in favoarea zgaltaielilor imaginative. Acestea vin, in general, din registrul "nihilist" al senzatiilor diforme si ameninta neobosit registrul suavelor. Asa cum se intampla de obicei cand conflictul interior se duce intre nostalgia puritatilor si retorica stihialelor informe, cea dintai iese grav maltratata. Dar informul si grotescul stau, totusi, la Alex Moldovan, sub presiunea unei iluminari. Lumea aceasta in decompozitie grotesca nu declasifica total speranta crestina, mentinuta ca iminenta. Oricat de "desfranata", luciditatea se loveste de frana sacrelor.
Direct in limba crestineasca scrie, in schimb, Silvestru Danila. Debutul sau (Cu adevarat Isus a fost frumos, Editura Eikon, Cluj, 2003) e un manifest care aduce frecvent a predica. Tinuta de amvon e, probabil, ceva irepresibil in poezia crestina. Oricum, grea misie, misia de poet crestin. Si cu atat mai grea atunci cand poezia tine loc de cateheza ori de exegeza ad-hoc, pre versuri tocmita. Iar devotiunea lui Silvestru Danila se consuma, de regula, in perifraze biblice si intr-un limbaj drogat si coplesit de simboale sacre. Ardenta e declarativa iar imaginatia - cata e ingaduita in acest memorial de fabule divine - se intoarce la bizantinismul iconografic, stilizat cu amanuntul in pretiozitate. Apelul, rugaciunea, interpelarea, insinuate in repovestirea de mistere, nu se personalizeaza mai niciodata, tinand mai degraba un ison popesc: "Cum ai gustat viata de om, Dumnezeule!/ Nasc revarsari de lumina peste oameni/ ca peste inimile fara de trup/ ale arhanghelilor./ Negraibile fapturi arzatoare se bucura/ deopotriva cu pastori neadormiti./ Glas de prunc a luat Cuvantul/ si pui de Fecioara S-a facut/ Fiul Imparatului./ Trei intelepti mai erau in lume;/ si-au dat intalnire in unghiul cu raze/ sa spuna deodata: <<antre morti viata/ si intru intuneric lumina/ Te-ai pogorat, Raspunsule al istoriei!>>// Cel ce ai imbracat cerul nesfarsit/ in el insusi ca pe-un cort/ imbraca-l pe om cu catapeteasma Ta/ tesuta-n stele-naripate/ in lumina" (Renasterea). Vazuta asa, mai in mare, ca set de atitudini, poezia lui Silvestru Danila poate fi ceea ce zice parintele Ioan Chirila in postfata, adica "expresia dorului nestavilit al fiintei umane dupa armoniile rostirilor vesnice". Problema ar fi, insa, chiar aceasta: sa nu mai fie vorba de dorul, stavilit ori nestavilit, al fiintei umane in general, ci al unei fiinte umane; si nici de un dor recitat prin simpla inganare a evangheliilor. Aceasta concretizare, aceasta apropriere si interiorizare a fiorului e ceea ce-i lipseste - deocamdata - poetului. Nu de tot, fireste. Din loc in loc recitativul de amvon e intrerupt de cateva scantei autentice, pentru care poetul foloseste poemul fulgurant.
Silvestru Danila isi incheie cartea cu doua poeme ale lui Raoul Follereau. Era poate mai bine sa o inceapa cu aceste transpuneri din apostolul leprosilor, in loc sa ia direct tonul de predica de la Ioan Alexandru. Ar fi gasit, astfel, poate mai repede drumul spre experienta personalizata a sacrelor si ar fi evitat drumul prin declamatia de dogma si prin exclamatiile conformiste.
Nu de amvon si nici de strana e poezia de fioare a Mihaelei Puscas, a carei Candela in vara (Editura Limes, Cluj, 2003) e doar un sir de matanii batute la icoane. Mircea Petean o da, pe coperta, drept "poezie religioasa autentica". Si ceva trebuie sa fie, fara indoiala, autentic in aceste stari de implorare cu voce suava si de iluminare prin eufemism. Mihaela Puscas recita rugaciuni si infiorari, nu altfel pe pagina decat in biserica: "Daruieste-mi, Doamne, iubirea cea vesnica!/ Daruieste-mi, Doamne, iubirea cea tainica!/ Daruieste-mi, Doamne, iubirea cea pasnica!/ Daruieste-mi, Doamne, iubirea mantuitoare!/ Daruieste-mi, Doamne, iubirea ocrotitoare!/ Daruieste-mi, Doamne, candoare!/ Daruieste-mi, Doamne, vigoare!" etc. (Daruieste-mi, Doamne, iubire!). Iar Domnul i le si daruieste (poate uitand doar de "vigoare"), stand, de regula, pe-aproape, in imanenta: "Te caut din vesnicie,/ cutreieri ca vantul/ si numele se resimte,/ pe unde treci, rostire./ Unde esti? Ochii mei mijesc a rodire. Treci./ Adie briza virtutii Tale pe tampla fierbinte,/ racoare de roua pe buza arsa presara.// Ca o tacere cu brate si trunchiuri in seara,/ o raza invinsa in palma intinsa-o candela in vara." (O candela in vara). Daca Domnul e atat de aproape, poeta va umbla prin natura, fireste, ca printre sacramente: smerita si umila, dar mereu in comuniune. Drept rasplata, ea dispune limbajul in omagii de pretiozitate.
Un expresionist sedat si adesea dispus sa treaca fara semnalizare la consemnarea mai liniara a cotidianitatii e Daniel D. Marin. Virtutile de expresionist si le joaca indeosebi in Revelatia prenatalului, ultimul din cele patru cicluri ale Orei de varf (Editura Geea, Botosani, 2003). "Prenatalul" sau e, fireste, opera de explorare si developare, dar nu prea sprijinita de imaginatie. Aceasta e saraca si de obicei suplinita de un soi de patetizare a abstractiilor, mereu tentate de emfaza: "cineva rapea rupturile spatiilor/ pentru ca eu sa ma regasesc/ in totalitatea/ decojirilor premature//... studiind suisurile si coborasurile/ propriilor riduri/ cautam a ma descoperi/ in propria minte//... de acolo imi taiam bratele/ incheieturile/ eliberam organele interne/ pentru a rarefia/ dinadinsul adapostului de carne" etc. (Revelatia prenatalului, II). Ingrijorat, probabil, de poezia de gandire, de poezia care ar trebui sa se invarta in jurul vreunei idei, Daniel D. Marin da sansa imaginatiei pe cea a jocurilor, scriind adesea adanc: "traseul/ asemeni/ marginilor golurilor/ miscarii marginilor golurilor/ lumii miscarii marginilor golurilor// pozitiile cliseu/ locul de a nu fi" (idem). Un fel de ermetism vine de la sine in aceste compozitii de concepte usor incalzite de sensibilitate, puse sa tina locul imaginatiei si tratate cu un fel de spaima religioasa. Altminteri, si Daniel D. Marin ar prefera poezia sacrificiala, cea care agreseaza drastic fiinta, stiind ca numai din jertfa se poate merge mai departe: "am scris cuvinte/ ca sa-mi pot abandona/ intelesul/ numai asa/ m-am putut strivi/ pana la capat/ ca intr-un ritual/ unde fiecare strivire/ e o noua/ plecare" (Ars poetica). Fulguratiile "prenatalului", in general persecutate de acest concept al poemului cu filosofie, dau, totusi, din cand in cand, peste o miscare ingenua a perceptiei.
Ceva mai liber, dar nu mai consistent, se misca poetul in celelalte cicluri, deschise transcriptiei de stari mai... omenesti. Dar o anumita angoasa a sensului il determina sa dispuna eminent cetos notatiile si presimtirile: "azi se citeste mai mult decat ieri/ aparent fara logica/ un prunc se naste cu o secunda mai tarziu// fara sa stim/ cineva ne-ar vedea/ visand/ pe o plaja/ cu mansarde precare" (Visand pe o plaja). Ma tem ca o religie a "scrisului adanc", utilizand cerneala oculta, pedepseste aici un poet cu sanse.
Doua fete carnivore
Pe un fel de spontaneitate imaginativa ce da direct in gratie senzuala se bizuie Adriana Tudor Gatan. Poemele ei, stranse in Diminetile unei adolescente carnivore (Editura Mirton, Timisoara, 2003), nu sunt chiar atat de provocatoare pe cat promite titlul. Dar nici sfielnice si cuminti. Amenintarea din titlu nu trimite nici la orgiile senzuale, la nimfomania si exhibitionismul de rigoare ale ultimilor ani. Ea contine doar un indiciu de senzualitate ireprimabila, exersata insa mai degraba in contemplatia cotidianului decat in parada corporala. Tupeul senzual al versurilor e mai pregnant decat avantul lor imaginativ, care se consuma, de regula, intr-o singura fulguratie. De aceea, Adriana Tudor Gatan e mai degraba economicoasa decat vorbareata, conturandu-si starile pe scurt si concentrandu-le intr-o notatie. Dar desenul acesteia inchide intotdeauna un fel de debordanta strunita, cu o gramatica de tuse violente. O exultanta a concretului a carui densitate e transpusa in acuratete face de criteriu poetic: "S-a prins de tine/ o crusta calda usor/ maronie/ ca si cerul imprastiat/ in baltile de noiembrie/ o pipai cu degetele/ cu limba cu privirea/ si ea tace precum/ carapacea de nisip a raului" (S-a prins de tine). Poeta are, fara indoiala, o privire imaginativa, caci pana si cele mai precise consemnari fug intr-o perspectiva ireala, iar notatiile incep sa fosneasca. Daca nu le atrage acolo memoria, daca nu le mana intr-acolo intemperanta metaforei ori a analogiei, ramane intotdeauna sansa unei co-notatii sau a unei notatii asociate prin care orice secventa de real sare intr-o senzualitate de sugestie. Gravura stricta aluneca astfel in inefabil, iar cotidianul are crize de suavitate: "O ora moarta a zilei/ Pe trotuarul inghetat/ un copil isi leaga sireturile/ cu un pachet de biscuiti Picnic/ intre dinti si/ noroi/ Parul vanzatoarei de fructe/ trecea ca o lumanare prin/ singuratatea dintr-o manusa sparta" (O ora moarta a zilei). Notatiile fac, pana la urma, o inflorescenta senzuala de concrete.
Scriitura Adrianei Tudor Gatan se trage si dintr-un principiu de candoare si transanta perceptiva. Dar aceasta conduita cu ingenuitati si temeritati nu se lasa purtata spre eugenie si calofilie (desi o anume eleganta a poemelor e indata evidenta). Poeta are o vocatie imediata a concretelor si stie sa transpuna epura de real intr-o perspectiva grotesca, nu fara cinisme de imaginatie si nici fara zvacnete expresioniste: "Ceva trist ceva de lume/ cu radacini/ putrede au sanii ei de/ sticla cusuta cu nasturi/ buzele zgariind cerul pe spate/ fiecare zambet pudrat pe care-l/ saluti cu doua degete/ Un vartej de tramvaie si/ oameni inghesuiti in/ mintea cladirilor/ sterge totul de pe harta/ parintii poezia reclamele de la/ McDonald inflatia de iubire/ inima ta mecanica" (Ceva trist ceva de lume). Frustetea notatiei si reverberatia ei sugestiva stau, la Adriana Tudor Gatan, intr-un echilibru promitator. Nu mai putin echilibrate sunt, acum, ductilitatea grotesca a starilor si disponibilitatea lor spre inefabil. Dar poate ca elementul cel mai important in aceasta serie de echilibre contrastive e tocmai faptul ca poeta nu-si exalta in provocare dinamismul senzual al imaginatiei.
Senzuala, dar la modul mai degraba vegetal decat carnivor, e si Romana Colceriu. Numai ca scriitura ei fuge cat poate de senzualitate si de senzatia ca atare, pe care incearca sa le piarda in epica si scenariu. Dar cand poemele ei in proza din Izgonirea in Amandia (Editura Dacia, Cluj, 2003) se opresc din goana tramei, "inventarul" corporal ce rezulta la inspectie e stricta desfasurare senzuala, cenzurata doar de respectuoase si deviante filtre livresti: "Cum ma vad pe mine./ Sarpe de catifea, pom inflorit care misca, lac curgator... mi-as spune <<rau locuit>>, m-as incolaci in jurul meu, sepie m-as face... dar sunt lac... si stau, stau pe loc; din mijloc imi privesc malurile buruienoase, pietrele inca neridicate, nepecetluite. Apoi mi-as vari mana in cap pentru a scoate de acolo monstri, fluturi, zei si camile" etc. (Organe).
Romana Colceriu epuizeaza aici o idila, taiata in felii si recompusa anamnetic. Dar idila de viata devine de indata idila a scriiturii, astfel ca povestea de amor se intretaie cu povestea de scris si autospecularul ia locul realului. Adevaratul iubit devine, pana la urma, cuvantul, fata de care devotiunea capata o febra mai mare decat o aveau sentimentele cu referinta din pornire. Trama se muta, incetul cu incetul, inauntrul poeticii, din complexe postmoderne destul de transparente. Principiul e, insa, de a exploata identificarea iubit-poem, numai ca gratiile celui din urma, cum e si firesc, sunt, de la o vreme, mai convingatoare. Asa ca Romana Colceriu se concentreaza pe idila textuala, luand-o pe cealalta doar de analogie si impuls. Asta nu inseamna ca usile sentimentalitatii sunt inchise; din contra, anumite vartejuri romantice le deschid larg. Sensibilitatea isi ia avant, desi e evidenta si o metoda de oprimare a elanurilor de limbaj. Sunt folosite pentru asta si ironia, si caricaturalul, si peioratia. Dar dictiunea sentimentala rezista la afronturi si turnura biografista o sprijina in tandrete si autocompasiune. Disolutiva fata cu prestatia de sentiment se poarta si referentialitatea livresca, cu aluzii si perifraze ce merg de la rasadurile lui Anghel, la fauna grotesca a lui Urmuz. Toate acestea nu sunt insa decat o permanenta punere in garda antisentimentala; semn, fireste, ca adevarata presiune de acolo vine. Numai ca Romana Colceriu are mai mult curaj in a-si contraria sentimentele decat in a si le trai. Iese de aici o tensiune de reprimare care duce, desigur, sentimentul la acute, dar si mai des iese o peripetie meandrica a starilor, intimidata de normele - si, probabil, moda - intertextualitatii. Taxata inca de pretiozitate si placandu-i larghetea confesiunii epicizate, poezia Romanei Colceriu se pune direct in contra principiului de concizie. Ceea ce nu inseamna insa ca-i lipsesc densitatile secventiale. Si cu atat mai putin intensitatile.
Categoria pensionari. Un caz, totusi, aparte
O tipologie tot mai consistenta - macar statistic vorbind - o reprezinta debutantii de varsta a treia. Cazuri, poate, de pasiune tinuta in rezerva, refulata si ascunsa, dar care isi da drumul tardiv, in conditii de exces de timp liber; sau cazuri de singuratate agravata ce incearca sa se vindece prin scris; nu sunt putine nici cazurile de "revelatie" intarziata, fie ca e vorba de revelatii oarecum mistice, fie de simpla descoperire a poeziei si a capacitatii sale de dialog in solitudine. Motivatiile estetice sunt, de regula, surclasate de cele psihologice si poezia lucreaza cel mai adesea ca leac de angoase. Poetica e, aproape sigur, una retardata, legata de fidelitati traditionaliste, de nostalgia vremurilor sau de meditatia pe seama sortii, iar versurile abuzeaza de melancolie posteminesciana. Dar sunt si cazuri care nu potrivesc intocmai acestui caier tors alene.
Un astfel de caz este, de pilda, cel al lui Ion Cardu. Incurajat de Constanta Buzea la Post-restant-ul sau din Romania literara, Ion Cardu a debutat de curand cu un prim extras dintr-un amplu proiect poetic: Pantumuri, sonete si alte versuri, I (Editura Augusta, Timisoara, 2003). (Strict tehnic vorbind, nu e chiar un debut, caci aceste Pantumuri au fost precedate de un volumas - Cutia Pandorei - cu tiraj de casa; dar, vorba Constantei Buzea, "Cutia Pandorei, intr-un tiraj de 100 de exemplare, nu va reprezinta"). "Economist, iesit de o bucata de vreme la pensie, Ion Cardu scrie" - zice Constanta Buzea - "cu verva unui debutant si cu intelepciunea omului care s-a cultivat o viata intreaga cu atentie, dar si, parca, printre picaturi".
Ion Cardu e autor de sistem poetic, nu doar de "prim volum de pantumuri din literatura romana". Dar cum si specia ca atare s-a cultivat rar pe la noi, ii dedica si acesteia o prezentare. Pantumul e o specialitate malaeziana, importata in Europa de amatorii de rafinamente excentrice in forme fixe. El se executa in catrene cu rima imbratisata, avand obligatia de a relua versurile II si IV ale strofei precedente in pozitia versurilor I si III ale celei ulterioare. Regula pretinde sa se incheie cu versul cu care incepe. E, prin urmare, un joc de abilitati ce mizeaza suprem pe repetitivitatea literala si pe diferenta de sens. E un joc pe care Ion Cardu il respecta cu rigoare si veneratie, aparte cateva schiopatari de ritm si masura.
Dar mai important decat aceasta conformare formala e sistemul ca atare. Si el prezentat, din precautii motivate, intr-un "cuvant inainte" si un fel de "postfata" care rezuma, la randul ei, un "studiu" mult mai amplu. E o expunere de motive, o descriere de metoda, dar si o interpretare. Nu fara rost nici unele. Sistemul lui Ion Cardu are in ambitii "topirea in poeme a tuturor curentelor literare care s-au succedat dupa Clasicism pana la Postmodernism, cu accent pe Ermetism". Acestea sunt, ca sa zic asa, mijloacele. Scopul il reprezinta constituirea - "concomitent" - a unei "cosmogonii a Universului si a Spiritului". Nu stiu daca se poate inchipui sinteza mai ambitioasa. Aparte faptul ca acum "sinteza" ca atare e dispretuita; dar poate ca postmodernistii vor agrea macar principiul rescrierii.
Fireste ca mutarea cea mare din poeziile lui Ion Cardu nu e cea tehnica sau formala; ea e o mutare de idee, cu prelucrari anume ale simbolurilor. Sistemul trebuie sa respire in ritmul ideii. De aceea, imaginatia - si chiar expresivitatea - se adecveaza la misiune. Si ele sunt unelte stricte; trebuie sa serveasca linia premeditata a viziunii si sa favorizeze ideea.
De aici, de altminteri, incep si riscurile. Mai intai cel major, de principiu, rezultand din inadecvarea mijloacelor la scopuri. Ion Cardu vrea sa obtina viziune prin artizanat. Eufemisme si pretiozitati se ambaleaza la maximum pentru a ajunge la sorocul vizionar. Ca sa mearga mai repede, li se administreaza o benzina ermetizanta si un cod rutier de majuscule. Devine ca, de-o pilda, melancolia de camera e manata in peripetii metafizice, trebuind sa reproduca un cifru cosmic: "De Argint Pocale/ Misuna-n talazuri;/ Dorurile-s ale/ Vantului zagazuri.// Misuna-n talazuri/ Garduri de Nuiele;/ Vantului zagazuri:/ Dorurile mele.// Garduri de Nuiele/ Bat in Stele Toaca;/ Dorurile mele/ Isi gasesc rastoaca.// Bat in Stele Toaca/ Fulgere-n Furtuna;/ Isi gasesc rastoaca/ Dorurile-n struna" etc. (De Argint Pocale). Prea multa idee strica pana si la viziune, pentru ca face versurile sa cada in copilareala iremediabila: "Pamantul cum sa fie/ Se-ntreaba Noosfera;/ Vrea Mana si-O Mistrie/ Sa-ntoarca emisfera.// Se-ntreaba Noosfera/ Pe-ntinderi de Rascruce;/ Sa-ntoarca emisfera./ Si Visul meu se duce" etc. (Cu umbra-i, Nenascutul). Fara indoiala ca in astfel de cazuri noosfera se poate intreba orice, dar n-are rost sa astepte vreun raspuns de la poezie. Al doilea risc fatal vine tocmai din premeditarea prea stransa a sensurilor, din faptul ca nu numai imaginatiei, dar si limbajului i se ia orice sansa de rebeliune. Celelalte sunt riscuri mici, de atelier. Nici putine si nici remediabile nici ele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
