Intoarcerea expresionistilor. Revansa lui Ion Muresan
Cei mai buni poeti la prima carte pe 2003 sunt Claudiu Komartin si Dan Coman. Amandoi structuri vizionare, cu o viteza accelerata a imaginatiei si cu un suflu expresionist al materializarii. Amandoi profesand un concept spasmatic al poemului si un concept dramatic al confesiunii. Amandoi, in fine, dand versului o vocatie existentiala imediata, exultanta si traumatica deopotriva. Punandu-si, adica, precum maestrul lor, Ion Muresan, la tinerete, "grumazul" intre "poem si cauza sa". De multa vreme in poezia noastra nu s-a mai semnat cu propria viata, cum lasa impresia cei doi. De multa vreme poemul n-a mai parut ceva atat de imperativ si atat de atroce totodata. si nici n-a mai lasat senzatia de ceva smuls direct din carne.
Poezia ultimilor douazeci de ani traieste din generozitatea lui Mircea Cartarescu. Poezia tanara indeosebi, dar nu numai. Mircea Cartarescu n-a fost doar un fenomen de extrema fascinatie, ci si unul de absoluta generozitate. Si nu vorbesc aici de generozitatea omului, foarte concreta si productiva si ea. si nici de cea a mentorului, protejandu-si emulii ca o closca si promovandu-i cu tact si eficienta. Ci de generozitatea formulei poetice pe care a inventat-o, de caritatea genuina a principiului sau poetic. Un principiu care nu se consuma in influente - desi acestea sunt endemice; un principiu care nu se exercita nici ca o simpla dominanta - desi aceasta e aproape de nesuferit; un asemenea monopol al hegemoniei a mai fost atins doar de Nichita Stanescu. E vorba mai degraba de un principiu care lucreaza ca o iradianta si care a devenit un fel de tiranie emulativa. Mircea Cartarescu nu doar ca a sedus ireversibil poezia acestor ani, nu doar ca a contaminat-o asemeni unui drog, facand-o dependenta de sine, dar a si exaltat-o. A incitat si excitat vocatii, nu doar a convertit. Iar convertirilor la cartarescianism le-a lasat intotdeauna un spatiu de manevra personala, o speranta de originalitate, chiar si atunci cand marcajul e strident. Cartarescianismul nu e strivitor nici in flagrante cazuri de pastisa sau decalc; el ramane mai curand un factor de incitare, de o iremediabila pozitivitate: o incitatie la procesarea himeric-realista a biograficului, la transpunerea holografica a imediatului cel mai concret. El introduce o forma de vasalitate narcotica si euforica, seducand la dependenta si incurajand la divergenta. In principiul sau de iradianta incape si revolta impotriva cartarescianismului. Abia aici se vad, in realitate, marginile "incapatoare" ale generozitatii formulei sale. Multi anticartarescieni din noile valuri se tin, de fapt, de cate-un franjure cartarescian. Uneori mai strans chiar si decat fidelii declarati sau inrolati. Oricat de enervant ar fi - si trebuie sa fie -, Mircea Cartarescu a condus singur poezia ultimelor decenii; nu in sensul unui "leadership", al unui stat major al directivelor de influenta prin seductie, desi a facut-o si in acest sens; ci mult mai degraba - si mai profund - in sensul unei exaltari a vocatiilor. Dominanta lui Mircea Cartarescu e, in buna parte (si in partea buna, fireste), o maieutica. Epoca poetica ii poate purta numele nu numai din resentiment, ci si din recunostinta. Hegemonia cartaresciana n-a fost un principiu de monotonie. Mircea Cartarescu a stiut sa faca, dintr-un sentiment crepuscular al poeziei, o conditie aurorala a principiului poetic. si n-a inchis aceasta conditie intr-o rezervatie stricta, intr-o formula fara descendenta. Nu si-a folosit propria vocatie parjolind si pustiind totul in jurul sau. Exista, fireste, destui astfel de mari poeti, care secatuiesc toata formula. Desi marca lui nu e mai putin numaidecat vizibila, Mircea Cartarescu ramane un factor de generozitate. Opresiv prin eclatanta, el e, totusi, fundamental, un caritabil. A deschis atatea virtualitati, incat toata lumea are impresia ca poate duce, macar cateva, la capat. Nimeni, desigur, n-a ajuns pana unde a ajuns el insusi, dar nimeni nu si-a pierdut speranta. Acesta e modul lui Cartarescu de a credita si de a domina noua poezie: inducandu-i sansa - ori baremi iluzia - unei depasiri. si cine n-ar vrea sa castige macar un set in fata lui? Iar daca e si pe terenul sau, cu atat mai bine.
O prima rascoala impotriva acestei seductii imperialiste s-a agatat de flamura lui Cristian Popescu. Mai mult prin vorbe decat prin fapte si mai degraba prin declaratii decat prin poeme, oamenii lui Dan-Silviu Boerescu au fost primii iritati de conditia de colonie cartaresciana a tinerei poezii. Ei au incercat sa faca din principiul poetic al lui Cristian Popescu un principiu divergent si insurectional, tratandu-se, la rand si de-a valma, cu o supradoza biografista si epica si mergand premeditat, in coloana ordonata, spre mizerabilismul cotidian. Au pastrat insa aceeasi reverberatie baroca a notatiei si aceeasi euforie parabolica a confesiunii. Cand atingeau starea de gratie a propriei intentionalitati, ei erau mult mai cartarescieni decat ar fi sperat vreodata. Pentru ca "principiul Popescu" e mult mai degraba convergent decat divergent fata cu "principiul Cartarescu". Batalia decisiva se duce pe nuante si dozaj, nu pe liniile de structura. si desi bataliile pe nuante sunt cele mai crudele si mai nesfarsite, insurgentii nu-si puteau renega seductia si nici ascunde cu totul contaminarea. Exaltau un antidot care nu se opunea virusului de care voiau sa scape. Cel putin in aparenta, pentru ca, de indata ce s-au calmat, au trecut la un pact constructiv cu cartarescianismul.
Nu-i de mirare ca Mircea Cartarescu e o institutie caritabila. Ca postmodernist, el trebuie sa fie cel putin tolerant, dupa statut. Ca prim-solist al postmodernismului pe meleag, e de rigoare sa fie chiar generos. Ca pledant postmodernist, si Mircea Cartarescu e insa omul lui "trebuie". Un "trebuie", fireste, mai sfios, mai putin patetic si mai putin directiv decat al altora de confesiune postmoderna; dar un "trebuie" declamat, totusi, chiar si in fata natiunii, la televizor. "Trebuie" e mai mult decat o ideologie; e o dogma. Or, in materie de ideologie, postmodernistii ar putea indrazni cel mult pana la "n-ar fi rau sa"; nu pot fi, din cauza de pietate, chiar atat de peremptorii pe cat erau si mai sunt modernistii. Devine ca fac o disonanta interioara grava. Poeziei nu-i strica insa, in drumul sau spre dominanta, sa aiba alaturi si tunurile ideologiei. Iar daca acestea sunt insotite si de infanteria critica sau chiar de fanfare critice - e cu atat mai bine. Desi dominanta ei e opera de farmec, de seductie, oricum inevitabila, putina sustinere nu strica. Hegemonia se articuleaza astfel mai pregnant, mai irefutabil.
Actiunea acestei seductii de neoprit s-a transformat, totusi, intr-o opera de intimidare. Nu, fireste, din cauza lui Cartarescu insusi; ci din cauza modului in care el a dominat contextul, predispus intr-o constructie piramidala a postmodernismului "romanesc". Formulele concurente au fost marginalizate iar structurile opuse - de-a dreptul lapidate. De nu si mai rau - scoase la anacronism.
Cat de tare a intimidat postmodernismul receptivitatea romaneasca se vede pana si in zonele cele mai conservatoare in care se manifesta aceasta: in manualele scolare. Indiferent de cine sunt facute acestea, de pazitorii canonului ori de spargatorii de canon, ele trec nonsalant cu buretele peste alte forme si structuri lirice. Pana si manualul care poarta girul Academiei, ca mare custode al canonului, s-a lasat intimidat de aceasta preeminenta a postmodernismului. Un mare poet - mare in orice conditii si in orice vremuri - cum e Ion Muresan nici nu e pomenit in lista scolara, din care postexpresionistii absenteaza cu gratie si desavarsire. De la Ion Muresan la Ioan Es. Pop, expresionistii stau toti pe margine - inconjurati, nu-i vorba, de respect. Or, daca si Academia s-a aratat timorata, cu atat mai mult s-au sensibilizat si mobilizat la postmodernism creatorii insisi. si nu numai cei tineri, botezati direct in baptisteriul postmodernitatii; dar si destui dintre cei trecuti de varsta primelor tuleie si care apucasera sa confeseze alta orientare. Poetii care voiau consimtamant public trebuiau sa-si elasticizeze si sa-si debilizeze structura; sa faca, adica, si proba de postmodernism. si n-au fost putine concesiile de agrement facute de structuri poetice de tip expresionist, cu radacini romantice mai mult sau mai putin adanci. Abia racolarea acestor vocatii inhibate de context si angoasate de marginalizare, abia reciclarea postmodernista a acestor structuri vizionare arata cat de iremediabila e ascendenta lui Mircea Cartarescu asupra poeziei romane de azi. Fireste ca aceste convertiri nu sunt meritul exclusiv al fascinatiei cartaresciene; ele se datoreaza, pe jumatate, panicii de anacronism si, mai ales, unei conditii mai degraba negociabile decat irepresibile a vocatiei. Dar pana la urma acestea nu sunt decat alte nume pentru aceeasi cauza: intimidarea cartaresciana. Nu zic postmodernista, pentru ca nu de postmodernism asa, in general, e speriat poetul roman, ci doar de ipostaza sa cartaresciana. Postcartarescianismul se anunta ca o epoca de configuratia si consistenta posteminescianismului.
Poate ca, daca s-ar face un recensamant scrupulos al perioadei, ne-ar rezulta ca trena expresionismului nu e dusa de mai putini poeti decat flamura postmodernismului. si nici de poeti mai putin relevanti. Numai ca grosul acestei ostiri de ariergarda e alcatuit din oameni obositi, care ingana formule de rutina. Dar si atunci cand e vorba de protagonisti veritabili ai viziunii, cu greu s-ar putea admite ca ei stau printre principiile active ale poeticii romane. Expresionismul, ca peripetie a principiului vizionar, a fost scos aproape cu totul la reforma. Cazurile insolvabile sunt, toate, cazuri individuale. Inhibarea postmoderna le izoleaza si mai tare, iar certificatul de buna purtare postmodernista, devenit obligatoriu, aproape ca le transforma in excentricitati. Pe de alta parte, o formula postmodernista poate fi rezolvata prin abilitate; o formula expresionista - numai prin vocatie vizionara. Cand e reala, aceasta vocatie e caz de fatalitate; cand e doar o predispozitie, ea se poate lasa intimidata de exigentele contextului. Se-ntelege insa ca predispozitia poate fi incurajata spre vocatie, daca nu se inhiba la pretentiile zilei.
Pana anul trecut am avut parte mai degraba de astfel de predispozitii inhibate. Dar de la debutul lui Ion Muresan din 1981 aproape ca a trecut intervalul unei generatii; nu chiar cel "clasic", de fix 33 de ani, dar se zice ca de-o vreme intervalul de dominanta s-a scurtat, ca generatiile se precipita pe intervale mai mici. Iar faptul ca au aparut, deodata, doi poeti deloc intimidati de postmodernism e semn ca fascinatia acestuia a intrat in reflux. si ca s-ar putea sa inceapa revansa lui Ion Muresan. Adica un nou ciclu poetic. Oricum, cu Claudiu Komartin si Dan Coman el ar putea incepe bine. Resurectia unor structuri vizionare autentice e mai mult decat un eveniment: e un noroc.
Komartin & Coman
Despre "evenimentul Komartin" am mai avut sansa sa scriu cateva randuri in revista Cuvantul si sper sa nu repet aici doar ceea ce am spus acolo. In mod sigur insa, imi voi pastra entuziasmul de atunci. Pentru ca Papusarul si alte insomnii (Editura Vinea, Bucuresti, 2003) e o carte ce se reciteste cu uimirea dintai. De fapt, e o carte atat de virulent vizionara, incat nu se poate zice ca o recitesti; socul imaginativ si gratia materializarii dramatice sunt atat de violente, incat par de fiecare data la prima emergenta. Chiar si atunci cand mai seamana cu altii, Claudiu Komartin introduce o frenezie spasmatica a imaginatiei care-l scoate de sub banuiala. El reface pathos-ul ca pe o dimensiune personala si-si traieste vocatia ca pe o trauma. Conceptul de profunzime al poemului sau e, fara indoiala, cel sacrificial, al textului vampiric si destructiv, al vocatiei atroce, traita ca blestem. Dar acest scenariu de stigmatizat e pus, fara scrupule si timiditati, intr-o ecuatie destinala autentic asumata. Martirii textului si vocatiile ca supliciu de dinaintea lui fac doar de garda unei conditii poetice traumatice, fara sa-si reverse prestigiile in inhibitii livresti. Claudiu Komartin intra intr-o tipologie ca si cum ar fi primul ei membru. Reia, adica, literalmente pe cont propriu toata angoasa unei vocatii criminal de acute.
Dar nu infiorarea de sine e principiul acestei poezii; nu lamentatia de vocatie, autocompasiunea de destin marcat. Sub aceste lamentele admirative, in fond, sta o sensibilitate ultragiata care participa spontan - si responsabil - la suferinta lumii. De electricitatea acestei suferinte se incarca poezia lui Claudiu Komartin, de sansa de a o recristifica. Numai ca poetul nu pledeaza in direct pentru aceasta misiune a poeziei si cu atat mai putin nu-si umple textele de parole suferitoare sau izbavitoare. Dar desenul destinului il duce inevitabil la cristoformizare; nu prin retorica de tapaj, ci mai degraba printr-una relaxata, care pune termenii ecuatiei in derizoriu, dar ajunge, in final, tot la solutia cristica, la poemul-jertfelnic si la poezia-compasiune: "Cam pe atunci, tot incaierandu-se si ranjind,/ imi sopteau:/ nu-ti mai face atatea griji, batrane, am trecut/ prin incercari si mai grele. Esti palid, tremuri/ ca varga, sa-ti mai turnam un pahar. Linisteste-te,/ ai slabit foarte mult in ultima vreme./ Ingenuncheaza. tine mainile la vedere. Fii smerit.// Ca deja ne da tarcoale ziua-n care infirmitatile/ noastre, frate, or sa-si gaseasca un rost mai bun/ pe lumea asta. Noi am scos cat am putut din ele,/ ne-am infruptat pe saturate, nu-i vorba,/ ca acu' parca-s si mai satule ca inainte./ Fara norocul asta n-am fi ajuns oameni cu stare/ vreodata.// Nuuu, nimeni n-ar fi batut un cui/ in scandurile noastre nenorocite. si-atunci, ce cruce,/ ce cruce-ai mai fi purtat in spate, peste Golgota/ de-atatia ani?" (Cam pe atunci...).
Sugativa a durerii, poemul nu e insa si o misiune de lecuire. El absoarbe suferinta, o stocheaza si o declama, dar n-o vindeca. Acesta e, de fapt, adevaratul afront al vocatiei in cazul lui Claudiu Komartin. De aceea poemul devine o chemare blestemata, un exercitiu entropic, iar izbucnirea lui e una spasmatica. Expresionismul si convulsiile nu sunt o problema de expresivitate, de metafora si de cod vizionar; ele sunt formula unei fiinte si formula unui poem care se infrunta intr-o agonie: "Zac in tuburile propriei orgi ca intr-un interminabil delir post-operatoriu./ Am creierul fisurat si negru. Respir sacadat. Flamanzesc. Scriu./ La marginea stepei ma aflu, inconjurat de hoardele stravechi pe care atata vreme le-am ignorat./ In cortul acesta, in tuburile propriei mele orgi tulburarea secreta chipuri de stanca. Spaima edifica sfincsi, zigurate./ Voi inventa marea numai pentru a-mi face din oasele de rechin amulete, arme si scuturi./ Voi scrie poeme, asa cum cei plictisiti isi inventeaza amintiri de gladiator./ Ca mamele ce viseaza in secret moartea pruncilor de la piept, imi voi dori sa nu fi scris niciodata vreun cuvant. si poate, aflandu-mi gandul monstruos, tocmai cuvintele m-or sugruma./ Am creierul fisurat si negru. Respir sacadat. Flamanzesc. S(i)criu" (Poemele insomniei, 5). Versuri de vertij impletite cu versuri de relaxare, scurtcircuite imaginative intretaiate de notatii calme, toate dispuse intr-un ritm general de febra a materialitatii si de terifianta a anxietatii, alcatuiesc, la Claudiu Komartin, grila unei viziuni foarte personale, in ciuda prestigiului tipologic din care coboara aproape toate elementele.
*
Poate putin mai retor si mai gospodar cu arteziana imaginatiei, dar nu mai putin predispus sa ridice realul in himeric si sa-l parcurga in frisoane e Dan Coman. Anul cartitei galbene (Editura Timpul, Iasi, 2003) vine si el din vremurile vizionare, cu acelasi conspect convulsiv al biografiei interioare (marcata insa si prin cateva semne "exterioare") si cu aceeasi inflamatie traumatica a limbajului. si Dan Coman se trage din damnati si cu precadere din spasmatica materialitatii lui Ion Muresan, din angoasele duse pe pragul nebuniei si din febra intensificata pana la fulguratia suprarealista a acestuia. E de admis insa si o lectie de scenografie expresionista deprinsa de la Nichita Danilov. Cu atat mai mult cu cat multe dintre poemele lui Dan Coman sunt construite ca scenografii ale entropiei, ca medii ale angoasei. Picturalitatea se sloboade in grotesc, imaginatia sare in viteza suprarealista si decorul aluneca intr-o parabola terifianta, calmata doar de ritualitatea dictiunii: "ca dupa un razboi al vorbelor impotriva lucrurilor:/ capul iubitei la marginea unui camp/ si eu sarutandu-i faldurile rosii ale gatului. maini mari si paroase ies din pamant si ne fac semne./ un lan de maini mari si paroase ne plesnesc fetele/ pana ce ni se face rusine/ si pana ce bobite galbene de sudoare ne curg din partea inalta a ochilor./ si toate acestea pentru bunul mers al lumii./ numai prietenul ramas in urma se napusteste la palmele batatorite/ si cu o violenta siguranta le duce la buze si sterge fiecare semn/ lasand in urma gauri de cartita tanara./ ca dupa un teribil razboi al vorbelor impotriva lucrurilor:/ pe campul prielnic s-au asezat cuminti ostirile si canta si beau/ si teodora duce dintr-o parte intr-alta ligheanul cu apa fierbinte/ in care pluteste atent capul tanar al imparatului" (Plimbarea). Dan Coman tine de pretext ordonator cateva resturi dintr-un jurnal cotidian implodat. Secventele care supravietuiesc din acest scenariu biografic sunt insa anamorfozate si brutalizate de o imaginatie ce sprinteaza abrupt spre conversiunea expresionista a realului. Riturile biografice devin rituri himerice, iar suprafata realitatii e doar un punct de contact intre sondajul vizionar si convulsia imaginatiei.
Viziunea lui Dan Coman functioneaza pe principiu autoscopic, nu caleidoscopic; dar de sub valul realului iese la el o suprarealitate grotesca, tradusa in simbolurile si ritmurile alienatiei. Pe aceasta linie aproape incontrolabila isi urmareste poetul viziunea, facand pe grefierul unor vertije si pe notarul unor senzatii din infrarealul visceralitatii. Scriitura corporala e strict desfiguranta si ea cauta, de fapt, sa surprinda chimia spaimei din maruntaie. Spre aceasta panica previscerala, devenita simbol, dar si temei al poemului (si fiintei nu mai putin, intr-o ecuatie de egalizare dramatica) se indreapta acest scris de materialitati in convulsie si de epifanii grotesti ale interioritatii: "pe dinauntru capul meu e fierbinte si plin de pamant/ cartita galbena se misca in cercuri/ lasa in urma mirosurile sale de femela/ cumplita vreme aceasta a impreunarii/ de-ar fi limba mea mai lunga si mai sarmoasa/ sa-mi pot scarpina in nestire pielea dinauntrul capului/ dar nu/ asa ca-mi izbesc fata si ceafa de mobila/ pana cand ei intra purtand pe brate tortul festiv./ peste capetele lor ochiul meu stang zdranganind ca o morisca/ nimic din ce spun si nimic din increderea cu care spun./ dintre toate lucrurile cele o mie de ploi./ mama si tata fratele mai mic strainii si prietenii inconjurandu-ma si/ cantand/ si cartita galbena impingand cu botul sau umed/ buzele mele inspre fetele destinse./ e vremea se pare/ suflu cu putere inspre lumanari si din gura imi iese urletul/ cateva picaturi de sange adeveresc ceea ce banuiam inca de mult:/ marimea lui este peste puterile gurii mele" (Aniversarea, 4). Inclinatia spre grotesc, poate in surplus cateodata, face ca simplele notatii sa capete febra vizionara; iar dispunerea jeturilor imaginative pe scala unui scenariu existential duce poemele lui Dan Coman in patologia introspectiei. Viziunea atinge astfel stratul de informitate al fiintei, pe care Dan Coman il exploreaza cu o indrazneala, cel putin acum, parca mai mare chiar si decat a lui Aurel Pantea. E o temeritate a sondajului in poezia sa care anunta o sansa unica.
Exista, fara indoiala, un patrimoniu comun - de atitudini, stari, concept si chiar solutii - al celor doi poeti. Exista, poate, chiar un fel de coincidenta structurala. Intalnirea lor decisiva e insa una de radacina. Uneori poate si de fulminanta imaginativa. Scriiturile insa difera oportun inca de pe acum. Ar fi poate de asteptat sa difere si mai mult in viitor. Felul cum isi prezinta ei acum vocatiile, ca atrocitati care i-au lovit din senin, pretinde insa o religie aspra a autoexigentei. Patronul lor, Ion Muresan, nu poate pune mai putin de zece ani intre o carte si alta. Nu e, desigur, o regula. Ba nici macar o recomandare. Dar daca arderea interna e chiar cea declarata si asumata acum, ea nu poate fi intretinuta cu mormane de vreascuri. A mai existat o mare speranta expresionista la debut: George Alboiu. L-am pomenit, sper, doar ca pe un avertisment, nu ca pe o premonitie. Caci altminteri tandemul Coman-Komartin poate insemna un punct de viraj in poezia noastra.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
