Iată că minunea s-a produs. Noul Papă a fost ales abia după cel de-al cincilea scrutin - ceea ce a dat apă la moară cârcotaşilor care susţin că Papa Benedict al XVI-lea s-ar fi retras în anumite condiţii, pregătind terenul pentru un anume urmaş. Greu de crezut aceste speculaţii, cert este că analiştii au fost cu totul naivi odată ce „au uitat” să-l numere între papabili tocmai pe Cardinalul Bergoglio, argentinianul care se clasase, se zice, pe locul al doilea la precedentul Conclav (2005), în care a fost ales Papa Benedict al XVI-lea. Neştiute sunt căile Domnului…
Faptul că avem, iată, pentru prima oară în istorie un Papă iezuit poate însemna şi un semnal de alarmă. Poate că Vaticanul a decis să scoată “artileria grea”, fiind pus în faţa unor încercări fără precedent, susţin analiştii. Cert este că iezuiţii sunt foarte aproape de cultură şi de ştiinţă, pe lângă teologie, au o formare complexă, apropiată de lumea în care trăim. Nu este cazul să enumăr acum ce personalităţi excepţionale au dat iezuiţii ştiinţei, faptul că observatoarele astronomice ale Vaticanului sunt conduse de specialişti în astronomie şi astrofizică iezuiţi etc. Biserica se aproprie şi instituţional parcă de o lume din ce în ce mai deschisă spre Cosmos. Cine ştie dacă nu cumva este şi acesta un semn că Biserica Universală are nevoie nu numai de buni comunicatori şi de păstori apropiaţi de inima oamenilor, profund oneşti, ci şi de oameni foarte bine racordaţi la Realitate. Poate cândva – chiar dacă unora le sună a SF – vom întâlni civilizaţii extraterestre (dacă nu cumva omenirea le-a şi întâlnit deja): cum vor face faţă Bisericile creştine şi religiile, în general, acestei foarte probabile noi realităţi cu care umanitatea se poate intersecta oricând, fie mâine, fie peste mii de ani?
În fine, Cardinalul Bergoglio şi-a ales numele de Francisc ca Papă, luându-l astfel drept patron spiritual pe Sf. Francisc de Assisi, personaj atât de apropiat celor săraci. Şi cuvintele de început ale Papei au fost în consecinţă. Îşi doreşte o Biserică săracă adresată oamenilor săraci, a spus noul Suveran Pontif. Afirmaţie riscantă, au comentat, iarăşi, cârcotaşii, populistă. Nicidecum, dacă ne gândim la câtă durere este în lume. În ultimă instanţă, această recentrare spre care pare să tindă Vaticanul prin acest Papă înseamnă totodată revenirea la creştinismul genuin, creştinismul primelor veacuri. Aceasta arată încă o lecţie pe care iezuiţii – înfiinţaţi, ne reamintim, tocmai ca reacţie la Reformă – au învăţat-o. Iar Cardinalul Bergoglio a exersat-o constant prin faptele sale în Argentina. America Latină, în general, este de câteva decenii tărâmul unei disputate lupte între catolici şi cultele neoprotestante. Şi avantajele (neo)protestanţilor au fost de la începuturi tocmai simplitatea, apropierea de oameni, ajutorarea săracilor.
Cu siguranţă, în acest context alegerea noului Papă a mai ostoit frustrările întregului mapamond creştin non-european. În sensul că s-au bucurat şi africanii, şi asiaticii, alături de (sud)americani. Sunt recunoscute astfel pierderea de viteză în ceea ce priveşte dinamica creştinismului în Europa, dar şi numărul mare (42%) de credincioşi catolici existenţi astăzi în America Latină.
Mai constatăm că s-a optat pentru un Papă care are deja 76 de ani. Va sluji Biserica un număr de ani relativ mic (cu ceva şansă). Tot astfel s-a petrecut însă şi cu Cardinalul Ratzinger: a fost considerat un interimar şi a terminat prin a se retrage după opt ani de pontificat.
Dar surprizele continuă prin participarea la Vatican a Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol, iată, pentru prima oară, la ceremonia de înscăunare a noului Papă după aproape 1000 de ani de gratuită înstrăinare. Desigur, paşii fuseseră făcuţi de antecesori. Istorica întâlnire şi îmbrăţişare dintre Patriarhul Athenagoras şi Papa Paul al VI-lea petrecută la Ierusalim în 1964, ridicarea reciprocă a anatemelelor (1965) etc. De aceea acest gest al Patriarhului Bartolomeu I de la Constantinopol este de o firească continuitate.
Totul pare să se petreacă încă în siajul Conciliului Vatican II. A fost o imensă fereastră deschisă spre libertatea de exprimare a Duhului în anii acelui Conciliu. Unde, este important să ne amintim, Patriarhul de la Constantinopol şi, prin el, întreaga ortodoxie, a fost reprezentat de Arhimandritul Andrei Scrima – un român pribeag care risca să facă închisoare dacă ar fi rămas în ţară. Păcatul său fiind acela că participase activ la Mişcarea Rugul Aprins de la Mănstirea Antim...
Pare că acel moment astral, Conciliu Vatican II, a fost precum o binecuvântare, precum o iniţiere, care îşi arată roadele vii, surprinzătoare, luminoase, după multe decenii. Pontenţialul de supriză oferit de creştinism nu este depăşit decât de potenţialul de bucurie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
