Péter Demény s-a născut la 24 iulie 1972 la Cluj. Studii la secţia maghiară-română a Facultăţii de Litere a Universităţii Babeş–Bolyai. Licenţă în 1995, masterat în 1997. Doctorand din 2001. În prezent lucrează la revista literară Látó din Tg. Mureş, fiind redactorul rubricii de eseuri. Are nouă volume în maghiară. Anul acesta i-a apărut volumul scris în limba română Ghidul ipocriţilor la editura Cartea Românească. A tradus romanul lui Ştefan Bănulescu Cartea de la Metopolis (A milliomos könyve, Bookart, Miercurea-Ciuc, 2011) şi volumul lui Traian Ştef Ţiganiada (Cigányiász, Europrint, Oradea, 2012), precum şi eseuri, poezii şi nuvele de Gabriel Liiceanu, Ştefan Borbély, Nichita Stănescu, Ioan Es Pop, I. D. Sîrbu, Constantin Ţoiu, Alexandru Ivasiuc etc. Scrie un blog pe adevarul.ro.
-Domnule Peter Demeny, aţi publicat la începutul verii acestui an, la Editura Cartea Românească, un excelent volum „Ghidul ipocritului”. Care e geneza acestei cărţi?
-Vă mulţumesc pentru delicateţe, nu ştiu dacă o merit, deşi sper, fireşte.
Aşa cum am povestit şi în volum, am citit la vremea apariţiei Ghidul nesimţitului de Radu Paraschivescu. Mi-a plăcut extraordinar această carte ingenioasă, spirituală, adusă foarte bine din condei şi savuroasă şi m-am gândit că s-ar putea scrie una şi despre ipocriţi. Aceştia din urmă m-au interesat dintotdeauna, bineînţeles şi datorită unor accidente biografice care peste ani, cum îndeobşte se întîmplă, s-au dovedit a fi destin. Chiar zilele acestea am stat de vorbă la telefon cu un prieten care m-a întrebat în legătură cu ghidul meu: oare mai există un cod al onoarei? Întrebarea m-a lovit în diafragmă, dar cred cu tărie că acest cod există până în ziua de azi, orice am gândi despre lumea care ne înconjoară. V-aş relata o întâmplare, poate vă conving. Cu câţiva ani în urmă, fratele meu, care are şi o viaţă intensivă, şi-a uitat portofelul într-o crâşmă. Lucrând în Ungaria, nu şi-a actualizat buletinul, nici n-a ştiut unde e. S-a întâmplat în jurul Paştelui maghiar, soţia a pus la cuptor cozonacul cu mac. Dintr-odată, soneria. A fost chelnerul din crâşma respectivă, care a găsit cartea de vizită a soţiei mele în portofelul fratelui meu, şi în loc să se ducă dracului acasă după 12 ore de alergat după poftele clienţilor, ne-a căutat şi ne-a găsit. Iată codul de onoare în exercitarea funcţiei, dacă e să fiu maliţios. Medicii care vindecă, profesorii care îşi pun sufletul în orele plătite penibil, jurnaliştii care nu se vând diferitelor interese, numai propriei lor pasiuni – toţi trăiesc conform codului propriu de onoare care se intersectează în punctele esenţiale cu al celorlalţi. Dacă găseşti un portofel, faci totul să-l duci înapoi proprietarului de drept. E simplu, eficient şi cinstit.
-Într-o declaraţie anterioară pentru „Ziarul de duminică” îmi spuneaţi că „Ghidul ipocritilor e şi drumul meu pavat de mine spre şi în literatura română, unul asfaltat cu dragoste şi pasiune, pe urmele lui conu Alecu şi ale lui Radu Paraschivescu”. Puteţi elabora?
-Mi-am dat licenţa la maghiară–română şi „de la adânci tinereţi” m-a interesat cum spune o limbă apropiată (am crescut cu ea în curtea blocului) şi totuşi străină un lucru pe care limba maghiară, limba mea maternă, îl spune altcumva, de ce sunt genuri şi acorduri în limba aceasta, cum „se poate” un rând ca „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” sau unul ca „N-ai să vii şi n-ai să morţi”, ca să nu mai vorbim de Caragiale tatăl şi fiul, de Arghezi etc. Cum poate o limbă să facă să curgă din ea fraze aşa de dulci şi de lejere cum sunt cele ale lui Alexandru Paleologu, sau fraze aşa de radicale şi de tăioase cum sunt cele ale lui Cioran? Nu am găsit răspunsurile, şi nu cred că o să le găsesc vreodată, dar o să le caut mereu.
-Este ipocritul portretul cheie sau portretul esenţial al societăţii de azi? Altfel de ce spuneţi „ipocritul este specia pe care o întâlnim cel mai des în ţărişoara asta”? Adică, aşa cum spuneţi mai departe în carte, suntem ipocriţi fără să mai fim conştienţi de asta?
-Mi se pare că în România (în România cu tot cu maghiarii săi) se vociferează despre reguli, dar nu le ia în serios nimeni. Mulţi medici vorbesc despre „sănătatea pacientului” în timp ce-şi construiesc casa cu munca zidarilor internaţi cu probleme de inimă; mulţi profesori lăcrimează când reclamă „interesele elevilor”, se gândesc însă numai la salariul lor; mulţi ortodocşi îşi fac cruce la fiecare biserică dar te-ar păcăli cât ai zice peşte. Spun toate astea ştiind foarte limpede că de multe ori sunt ipocrit eu însumi, dar conştiinţa ipocriziei este una postumă – prima dată eşti ipocrit, cu destul de mult timp mai târziu îţi dai seama că ai fost.
-Domnule Peter Demeny, aţi publicat versuri, eseuri, roman, critică literară. În ce vă regăsiţi mai mult?
-Cartea care mi-e cea mai dragă este romanul meu Visszaforgatás (Reluare), un roman autobiografic apărut, curios lucru, în acelaşi an cu Ghidul nesimţitului. În rest, toate genurile sunt eu, un Columb care se aventurează pe mare şi abia călătorind găseşte ceea ce poate nici n-a căutat.
-Faptul că sunteţi redactorul rubricii de eseuri al revistei târgumureşene „Lato” înseamnă că aveţi o aplecare mai pronunţată spre acest gen?
-Indubitabil. Eseul e genul libertăţii, al umorului, al conexiunilor neaşteptate (Huxley are un eseu în care spune că din purtarea unei perechi de pisici putem afla multe despre purtarea unei perechi umane, conu Alecu un text pe care-l clădeşte pe mustaţa haiducească a lui Ion Ţiriac etc.), al culturii care este cultură chiar pentru că nu devine niciodată arogant.
-Publicaţi mult în mai multe săptămânale, dar susţineţi şi un blog activ, în ambele temele tratate fiind de strictă actualitate, nu doar culturale. De ce?
-Pentru că mă interesează totul, de la şlagărele formaţiei Ozon la Dragoste la prima vedere al lui Ilie Micolov şi de la reuşitele lui Eugen Barbu la neghiobia lui, de la Băsescu la Uioreanu şi deşi ca ins sunt plin de inhibiţii, din punct de vedere „scriptural” nu am niciuna – câteodată, sunt şi eu uimit de cinismul meu.
-Aţi scris la un moment dat un eseu despre Caragiale în care spuneaţi că „maghiarii au arătat cu vârf şi îndesat că sunt caragialieni cât se poate”. Vă consideraţi un autor pe filiera Caragiale?
-M-am gândit, atunci, la miticizarea maghiarilor – în ceea ce priveşte umorul, nu stăm aşa de bine ca literatura şi în general, cultura română; mă gândesc, aici, şi la cultura socială. Mă consider un autor caragialian pentru că încerc să vorbesc cu mult umor despre lucrurile şi fenomenele care mă rănesc.
-Sunteţi unul dintre scriitorii de etnie maghiară care scrie foarte bine şi în limba română. E vreo dificultate?
-Am mai spus-o: acordurile şi genurile. Să nu uit timpurile. Niciodată nu o să înţeleg care e diferenţa între perfectul simplu şi imperfect.
Dar este şi o problemă mai generală. La lansări şi în recenzii, slavă Domnului, nu a intrat nimeni într-un discurs paternalist, gen „uitaţi-vă, e maghiar şi scrie totuşi româneşte, vai, ce frumos din partea lui!” Le mulţumesc tuturor că au avut bunul-simţ să nu facă asta. Dar citind articolul lui Cristian Teodorescu Cum ratezi o carte mare despre impostură, preferând să scrii una bună despre ipocrizie de pe catavencii.ro, în care pe bună dreptate îmi reproşează printre altele că nu „m-am băgat” în ipocrizia cultelor, am fost nevoit să mă gândesc la motivul acestei lacune şi am ajuns la concluzia că nu m-am băgat pentru că (mă dezmint acum pe mine însumi) am o inhibiţie legată de ortodoxie. Aşa cum s-a putut vedea mai sus, chiar şi crucirea devenită obişnuinţă mi se pare o ipocrizie, ce să mai vorbim de biserica ortodoxă care exorcizează şi construieşte biserică după biserică fără cea mai mică urmă de remuşcare? Oricât aş încerca, nu pot să înţeleg relaţia cu Dumnezeu a unui ortodox: mi se pare prea de ochii lumii şi prea teatrală, şi rar mi-a fost dat să simt credinţa adevărată (îmi vin în minte exemplele lui Nicolae Steinhardt şi Andrei Pleşu). Dar am eu dreptul să fac aşa o afirmaţie? Nu vreau (vorba vine) să fiu ipocrit, dar mă frământa întrebarea asta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
