Patrick Modiano s-a născut la 30 iulie 1945 la Boulogne-Billancourt, dintr-o mamă belgiancă (actriţa Louisa Copeyn) şi un tată provenind dintr-o familie de evrei mediteraneeni. În adolescenţă, pe când urma Liceul Henri IV, îl cunoaşte pe Raymond Queneau, care initial îi predă lecţii de geometrie, pentru ca ulterior să-l introduce în lumea literară şi chiar să-l debuteze la Gallimard, în 1968, cu romanul La Place de l’Étoile (Premiul Roger Nimier; Premiul Fénelon). Publică un număr impresionant de romane, volume de povestiri, o piesă de teatru, literature pentru copii, texte pentru cântece. Printre romanele sale se numără: La Ronde de nuit (1969), Les boulevards de ceinture (1972; Marele Pemiu al Academiei Franceze), Villa triste (1975; Prix des libraries 1976), Livret de famille (1977), Strada Dughenelor Întunecoase (La Rue des Boutiques Obscures, 1978; Humanitas Fiction, 2014), recompensat cu Premiul Goncourt, Une jeunesse (1981), De si braves garçons (1982), Quartier perdu (1984), Dimanche d’août (1986), Remise de peine (1987), Vestiaire de l’enfance (1989), Fleur de ruine (1991), Un cirque passe (1992), Chien de printemps (1993), Dora Bruder (1997), Des inconnues (1999), Micuţa Bijou (La petite Bijou, 2001, premiul Jean Monnet; Humanitas Fiction 2014), Ephemeride (2002), Accident nocturne (2003), Un pedigree (2004), Dans le café de la jeunesse perdue (2007), (L’Horizon, 2010), L’Herbe de nuit (2012), Pour que tu ne te perdes pas dans le quartier (2014). În 2010 Patrick Modiano a fost recompensat cu premiul Cino Del Duca pentru întreaga activitate, iar în 2012, cu Premiul Austriac de Stat pentru Literatură Europeană. În 2014, Patrick Modiano primeşte Premiul Nobel pentru literatură.
Evocarea unei iubiri efemere de tinereţe devine, în Orizontul, pretext pentru un impresionant roman despre memorie, despre puterea de a înfrunta trecerea timpului şi de a scăpa de fantomele trecutului inclusiv scriind despre ele. În stilul inconfundabil al lui Patrick Modiano, povestea lui Jean Bosmans şi a lui Margaret Le Coz ne poartă paşii într-un Paris în acelaşi timp vechi şi nou, enigmatic şi surprinzător, apoi în Berlin ca loc privilegiat al regăsirilor şi, mereu, spre orizont – spaţiu deschis tuturor posibilităţilor, suficient de cuprinzător pentru întreaga poezie a vieţii. Orizontul va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, versiunea în limba română fiind semnată de Marieva Cătălina Ionescu.
*
* *
De ceva vreme Bosmans îşi rememora câteva episoade din tinereţe, episoade disparate, frânturi, figuri fără nume, întâlniri fugitive. Toate aparţineau unui trecut îndepărtat, dar pentru că secvenţele astea nu aveau legătură cu viaţa lui ulterioară, rămâneau suspendate, într-un prezent perpetuu. Avea să se gândească mereu la ele, fără să găsească vreodată răspunsuri. Aveau să rămână pentru totdeauna nişte cioburi enigmatice de amintiri. Începuse să le noteze într-o listă, încercând totuşi să găsească măcar câteva puncte de reper: o dată, un loc precis, un nume pe care nu ştia să-l scrie. Îşi cumpărase un carneţel Moleskine cu copertă neagră şi-l ţinea în buzunarul interior al hainei, ca să-şi poată lua notiţe ori de câte ori îi fulgera prin minte una din acele fărâme de amintiri. I se părea că încearcă să dezlege o pasenţă. Însă întorcându-se pe firul timpului simţea uneori un regret: de ce urmase un anume drum, şi nu altul? De ce lăsase să-i scape printre degete figura aceea sau silueta aceea care purta pe cap o căciulă de blană stranie şi ducea în lesă un căţeluş? Îl lua ameţeala gândindu-se ce-ar fi putut să iasă din asta, dar n-a ieşit.
Erau fragmente de amintiri din anii presăraţi în viaţa oricui cu răspântii, momente în care se deschid în faţa ta atâtea cărări, încât ţi-e greu să faci alegeri. Cuvintele notate în carneţel îi aminteau de articolul despre „materia întunecată“ pe care-l trimisese unei reviste de astronomie. Dincolo de evenimentele precise şi de figurile cunoscute, simţea tot ceea ce devenise materie întunecată: oameni cu care te-ai intersectat, întâlniri ratate, scrisori pierdute, prenume şi numere de telefon uitate într-o agendă veche, toţi cei pe care i-ai întâlnit fără măcar să fi avut habar. Ca şi în astronomie, materia asta întunecată era mai vastă decât partea vizibilă din viaţa ta. Era infinită. Iar el încerca să prindă în paginile carneţelului câteva licăriri din oceanul acela întunecat. Nişte licăriri atât de palide, încât trebuia să închidă ochii şi să se concentreze ca să găsească un detaliu în stare să-l ajute să reconstituie întregul, doar că nu exista vreun întreg, numai cioburi, praf de stele. Ar fi vrut să se cufunde în oceanul de materie întunecată şi să reînnoade unul câte unul firele rupte, da, să se întoarcă în trecut ca să oprească din drum umbrele acelea şi să afle mai multe despre ele. Imposibil. Atunci nu-i mai rămânea decât să le regăsească numele. Sau chiar prenumele. Erau un fel de magneţi. Îţi retrezeau sentimente confuze pe care altfel nu reuşeai să le dezgropi. Oare aparţineau visului, sau realităţii?
Mérovée. Un nume sau un prenume? Nu trebuia să se concentreze prea mult asupra lui, altfel licărirea se stingea de tot. Era bine că reuşise măcar să-l noteze în carneţel. Mérovée. Să te prefaci că te gândeşti la altceva, singurul mijloc prin care amintirea poate să se clarifice de la sine, în mod natural, fără vreun efort. Mérovée.
Se plimba pe avenue de l’Opéra, pe la şapte seara. Atunci se întâmplase? Şi acolo, aproape de Grands Boulevards şi de clădirea Bursei? Îşi amintea în sfârşit figura lui Mérovée. Un tânăr cu părul blond şi cârlionţat, îmbrăcat cu o vestă. Ba chiar îl vedea purtând un veston – cum poartă băieţii care te întâmpină la intrarea în restaurante sau la recepţia marilor hoteluri, cu aerul lor de copii îmbătrâniţi prea devreme. Şi el, Mérovée, avea o figură ofilită, deşi era tânăr. Se pare că uiţi şi vocile. Şi totuşi el auzea încă timbrul vocii lui Mérovée – un timbru metalic, obrăzniciile lui rostite intenţionat pe un ton preţios, de băieţandru sau de dandy. Şi-apoi, brusc, un râs de bătrânel. Scena se petrecea aproape de clădirea Bursei, pe la şapte seara, la sfârşitul programului de lucru. Angajaţii se revărsau în grupuri compacte, atât de numeroşi, încât te împingeau pe trotuar, înghiţindu-te în valul lor. Acest Mérovée ieşea din clădire împreună cu alte câteva persoane. Un băiat solid cu pielea albă se ţinea după Mérovée şi-i sorbea cuvintele cu un aer stingherit şi în acelaşi timp admirativ. Un altul, blond, cu faţa osoasă, purta ochelari fumurii şi o şevalieră pe deget şi mai mult tăcea. Cel mai mare dintre ei trebuie să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani. Bosmans îşi amintea figura lui şi mai clar decât pe cea a lui Mérovée, o figură buhăită, căreia nasul scurt şi părul brunet pieptănat pe spate îi dădeau o alură de buldog. Nu zâmbea deloc şi încerca să pară foarte autoritar. Bosmans crezuse că e şeful lor de birou. Le vorbea sever, ca şi când ar fi fost însărcinat să se ocupe de educaţia lor, iar ceilalţi îl ascultau ca nişte elevi conştiincioşi. Mérovée îşi permitea, rar, câte o remarcă obraznică. Bosmans nu-şi amintea şi de ceilalţi membri ai grupului. Nişte umbre. Simţise aceeaşi tulburare pe care i-o provoca numele acela, Mérovée, şi când îi reveniseră în minte două cuvinte: „Gaşca Veselă“.
Într-o seară pe când Bosmans o aştepta, ca de obicei, pe Margaret Le Coz în faţa clădirii, Mérovée, şeful de birou şi blondul cu ochelari fumurii ieşiseră primii şi se apropiaseră de el. Şeful de birou îl întrebase pe nepusă masă:
„Vreţi să faceţi parte din Gaşca Veselă?“
[…]
Se despărţise de ei pe trotuar. Se îndepărtau în mulţime, şeful de birou şi blondul cu ochelari fumurii mergând unul lângă altul. Mérovée, puţin mai în spate, se întorcea să-i facă cu mâna. Şi dacă memoria îl înşela? Poate că totul se întâmpla în altă seară, tot la şapte, în faţa clădirii de birouri, în timp ce-o aştepta să iasă pe Margaret Le Coz.
Câţiva ani mai târziu, pe la două dimineaţa, traversa într-un taxi intersecţia rue Colisée cu avenue Franklin-Roosevelt. Şoferul se opri la semafor. Chiar în faţă, la marginea trotuarului, stătea un individ nemişcat, ţeapăn, îmbrăcat cu o pelerină neagră, în sandale spartane pe piciorul gol. Bosmans îl recunoscu pe Mérovée. Avea faţa suptă şi părul tuns periuţă. Stătea proţăpit la pândă şi schiţa un zâmbet către fiecare din cele câteva maşini care treceau. Mai degrabă un rictus. Ai fi zis că încearcă să agaţe clienţi de pe lumea cealaltă. Era o noapte de ianuarie, deosebit de rece. Bosmans ar fi vrut să meargă lângă el şi să-i vorbească, dar s-a gândit că celălalt n-o să-l recunoască. Îl urmărea cu privirea prin geamul portierei din spate, până când maşina a făcut giratoriul. Nu-şi putea lua ochii de la silueta lui imobilă, în pelerină neagră, şi-şi aducea dintr-odată aminte de băiatul solid, cu pielea albă, care-l însoţea adesea pe Mérovée şi părea să-l admire atât. Ce se-alesese de el?
Erau zeci şi zeci de fantome de felul ăsta. Pe majoritatea nu le putea asocia cu nume. Şi-atunci se mulţumea să noteze în carneţel câte o indicaţie vagă. Fata brunetă cu cicatrice, pe care o întâlnea de fiecare dată la aceeaşi oră pe linia Porte-d’Orléans/Porte-de-Clignancourt... Cel mai adesea, ceea ce le făcea să răsară din trecut era o stradă, o staţie de metrou, o cafenea. Îşi aducea aminte de cerşetoarea în gabardină, cu alură de fost manechin, pe care o întâlnise de mai multe ori în cartiere diferite: rue du Cherche-Midi, rue de l’Alboni, rue Corvisart...
Se mirase că, dintre milioanele de locuitori ai unui oraş atât de mare precum Parisul, poţi să dai peste aceeaşi persoană, la intervale mari de timp, de fiecare dată într-un loc aflat foarte departe de precedentul. Îi ceruse părerea despre asta unui prieten care făcea calcule de probabilităţi consultând numerele ziarului Paris Turf din ultimii douăzeci de ani, pentru a paria la curse. Nu, nu exista răspuns pentru aşa ceva. Bosmans se gândise atunci că destinul e uneori foarte insistent. Te face să te întâlneşti de două-trei ori cu aceeaşi persoană. Şi dacă nu-i vorbeşti, cu-atât mai rău pentru tine.
[…]
Într-o sâmbătă seara, ieşeau de la un cinematograf din Auteuil. Ea îi spusese că i se pare că-i urmăreşte un bărbat. El se întorsese, dar ea îl luase de braţ şi-l îmboldea să grăbească pasul. Într-adevăr, era un bărbat care mergea la vreo douăzeci de metri în spatele lor, o siluetă de talie medie, într-un palton în spic.
„Îl aşteptăm?“ întrebă Bosmans pe un ton jucăuş.
Ea îl strângea de braţ şi-l trăgea înainte. Dar el nu se mişca. Celălalt se apropia. Trecu pe lângă ei fără să le dea atenţie. Nu, din fericire, nu era cine credea ea.
Ajunşi înapoi în camera de pe rue des Perchamps, el îi spusese, în glumă:
„Tipul ăla... mi-ar plăcea totuşi să ştiu cum e... ca să-l recunosc pe stradă...“
Brunet, la vreo treizeci de ani, destul de înalt, tras la faţă. De fapt, cu un asemenea portret, Margaret păstra misterul. Dar el îi punea în continuare întrebări. Nu, bărbatul acela nu locuia la Paris. Îl cunoscuse în provincie sau în Elveţia, nu-şi mai amintea prea bine. O întâlnire neplăcută. Şi ce lucra? Nu prea ştia, un fel de comis-voiajor, mereu pe drumuri între hotelurile de provincie şi din când în când la Paris. Era din ce în ce mai evazivă, iar Bosmans ghicea că pentru a-şi învinge frica îl învăluia pe individul acela în ceaţă, se izola de el printr-un fel de geam de sticlă mată.
În noaptea aceea, în cameră, el îi spunea că oricum nu contează. Trebuia pur şi simplu să-l ignore pe tip şi, dacă apărea într-o zi, să treacă prin faţa lui fără să-i arunce nici măcar o privire. De altfel, nu era singura care voia să evite pe cineva. Nici el nu putea să treacă prin anumite cartiere din Paris fără să se teamă.
„Înseamnă că... şi ţie ţi-e frică să întâlneşti anumiţi oameni?
– Închipuie-ţi un cuplu, la vreo cincizeci de ani, îi spusese Bosmans. O femeie cu părul roşcat şi privirea dură, un bărbat brunet, cu aer de preot răspopit. Femeia cu păr roşcat este mama mea, dacă e să mă iau după certificatul de naştere.“ În perioada aceea din tinereţe, de fiecare dată când Bosmans avea ghinionul să dea peste cei doi dacă risca să treacă pe rue de Seine şi prin împrejurimi, se întâmpla de fiecare dată acelaşi lucru: mama lui se apropia, cu bărbia în vânt şi figură agresivă, şi-i cerea bani, pe tonul autoritar cu care cei mari îi ceartă pe copii. Brunetul rămânea la distanţă, nemişcat, şi-l măsura sever din priviri, ca şi când ar fi vrut să-l facă să se simtă prost că există. Bosmans habar n-avea de ce fiinţele acelea îi arătau un asemenea dispreţ. Se scotocea prin buzunare încercând să găsească ceva bancnote. I le întindea mamei, care le înhăţa şi le înfunda repede în buzunar. Apoi se îndepărtau amândoi, foarte ţepeni şi foarte demni, bărbatul cambrându-se ca un toreador. Lui Bosmans nu-i mai rămânea nici măcar mărunţiş pentru biletul de metrou.
„Dar de ce le dai bani?“
Părea intrigată de-a binelea de ceea ce tocmai îi spusese Bosmans.
„Chiar e mama ta? Şi nu mai ai alte rude?
– Nu.“
Uitase pentru câteva momente de bărbatul acela care, se temea ea, avea s-o aştepte într-o seară în faţa blocului.
„Vezi bine că oricine riscă să aibă întâlniri nedorite“, îi spusese Bosmans.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu care va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, versiunea în limba română fiind semnată de Marieva Cătălina Ionescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
