La început de decembrie 2015 se împlineau 210 ani de la epocala bătălie de la Austerlitz, perla coroanei imperiale a lui Napoleon I, derulată exact la un an de la întronarea sa – de aceea a fost numită „bătălia aniversării” de către soldaţii care îl adulau. Dar a fost înscrisă în paginile de istorie şi drept „Bătălia celor trei împăraţi” pentru că, pe câmpul de luptă s-au aflat şi capii imperiilor adverse, ce formaseră o coaliţie contra Franţei, anume ţarul Rusiei şi kaiserul Austriei.
Deoarece era vorba de o reconstituire aniversară, în satele din jurul orăşelului Slavko u Brna – cum se numeşte azi vechiul Austerlitz din Republica Cehă – s-a adunat un număr însemnat de „soldaţi de duminică” dornici să participe la eveniment. Între aceştia s-a aflat şi un contingent valah format din şapte baionete şi un bisturiu (adică şapte combatanţi şi un chirurg militar, de fapt reporter şi cronicar de front sub acoperirea uniformei medicale).
De pe când încă eram civili şi, în aşteptarea unui camarad, ne aflam în gara oraşului Brno (fostul Brünn) am simţit emoţia zilelor ce aveau să urmeze: între călătorii zilelor noastre, cu hainele, bagajele colorate şi grijile lor contemporane, a apărut un bătrân grenadier austriac în manta gri peste uniforma sa albă şi căciula de urs pe cap. Privea afişajul electronic la fel ca toţi ceilalţi voiajori interesaţi de plecări sau sosiri de trenuri. Această apariţie insolită părea că nu miră pe nimeni. Dar noi ne-am simţit solidari cu inamicul nostru de mâine şi l-am salutat, ca oamenii animaţi de aceleaşi idealuri întru experimentarea, pe viu, a unei pagini de istorie. Ne-am despărţit promiţându-ne revederea pe câmpul de luptă, în tabere antagoniste.
Ne-am urcat apoi în automobile şi am luat drumul spre Krenovice, localitatea unde urma să avem cvartir, în sala de spectacol a unei cârciumi. A fost bine că am ajuns pe la orele 15, încă pe lumină, şi ne-am putut alege nişte locuri acceptabile pentru a ne întinde culcuşul modest pe parchetul sălii. Fiind o participare mai numeroasă ca de obicei, acolo urmau a fi găzduiţi 33 de inşi. Aşa că aceia ajunşi după noi cu greu şi-au putut găsi un locşor pe sub câte o bancă sau masă iar noaptea, când cineva se trezea pentru nevoi fireşti, risca să calce pe mâna sau piciorul unuia dintre cei întârziaţi care nu îşi alesese o poziţie mai ferită. Comandantul nostru, locotenentul Renne Ragas, ne-a întâmpinat cu gesturi amicale şi ne-a comunicat – mai mult prin semne – că la orele 16 trebuia să fim echipaţi spre a porni într-o misiune unde era foarte probabil să ne confruntăm cu inamicul. Este de înţeles excitaţia câtorva dintre camarazii ce încă nu primiseră botezul focului în aceste ţinuturi, cândva parte din monarhia habsburgică. Ne-am îmbrăcat uniformele la repezeală, ne-am luat muschetele grele, am fost încolonaţi şi duşi pe un câmp din apropiere. Pământul era destul de afânat dar, spre norocul nostru, nu era noroi, ca în alte dăţi. Deja se întunecase. Prin perdelele nopţii se vedea înaintea noastră o linie albă, mişcătare. Erau austriecii! Nu peste mult armele au început să scapere. Linia cea albicioasă s-a luminat de la salva slobozită înspre noi. În dreapta noastră aveam o baterie care a deschis focul în direcţia inamicilor. Au răspuns şi ei la fel. Lupta nocturnă era spectaculoasă chiar dacă, pe întuneric, încărcarea se făcea mai greu şi trebuia să pipăim tigăiţa înainte de a presăra pulberea în ea. Altfel riscam să o vărsăm alături, pe jos, şi când se ordona foc să ne trezim că puşca nu se descarcă. Salvele de muschetă sau de tun dădeau o notă feerică, sărbătorească, nopţii chiar dacă acolo, virtualmente, „se murea”, unii dintre combatanţi aruncându-se la pământ.
În apropiere se afla şi o echipă de filmare care, după terminarea încleştării, ne-a rugat să-i ajutăm a trage nişte duble. Aşa că a trebuit să repetăm de câteva ori încărcarea, salvele şi atacul la baionetă, cu strigăte de ura, fapt ce începuse să ne obosească şi chiar plictisească. Dar, eram sub arme şi trebuia să ne supunem ordinelor! Un sergent care o rupea puţin pe englezeşte, într-un moment de voioşie, a strigat, spre a ne încuraja „Next time in Hollywood!”, producând mare hilaritate printre trupeţi.
După ce filmarea s-a încheiat am fost încolonaţi şi am mărşăluit, în totală beznă, pe şosea. Am mers destul de mult, preţ de un kilometru – iar distanţa pare cu atât mai mare cu cât nu ştii unde mergi şi unde te vei opri. În sfârşit, am fost opriţi la marginea unui câmp pe care s-a declanşat un splendid foc de artificii la finalul căruia am mai tras o salvă. Astfel s-a încheiat programul de seară şi am revenit la campament unde ne aştepta un apetisant porc perpelit de ore bune la frigare. Ne-am ospătat cum se cuvine apoi am mers la tavernă unde se adunase mai toată suflarea ostăşească spre a-şi uda gâtlejurile uscate de atâta luptă şi efort. Sala de mese era arhiplină, printre uniforme amestecându-se şi mulţi civili.
Transpirasem abundent în timpul luptei, în pofida temperaturii destul de scăzute de 5-6 °C care era, însă, asemănătoare cu aceea de acum 210 ani. Din prevedere mă îmbrăcasem gros, pe sub cămaşa aspră şi scorţoasă de cânepă punând două maieuri şi o vestă iar ismenele şi ciorapii înalţi de lână erau ascunse de jambierele înalte, negre, a căror înbumbare exasperează pe orice soldat. S-ar fi cerut a mă schimba, dar nu era vreme pentru asemenea futilităţi, aşa că sudoarea s-a uscat încet-încept pe spinarea mea. Dacă voiam să fiu corect în reconstituire nici nu ar fi fost oportun să mă schimb. Ce plonjare în epoca trecută ar mai fi fost aceasta dacă nu respectam realităţile dintr-o campanie de la 1805?!? Căci soldatul lui Napoleon nu prea avea cu ce se schimba şi abia când se încheia pacea şi, revenit în garnizoană, se putea desfăta şi el într-o uniformă nouă şi curată. Mai presus de igienă, umplerea pântecelor era prioritară pentru combatantul anului respectiv. Aşa că, după zisa unui mare povestitor naţional, „ne-am pus şi noi bine gura la cale”. Apoi, răpuşi de osteneală, ne-am răsturnat, aproape îmbrăcaţi, pe modestul aşternut întins pe duşumea şi am adormit buştean, chiar dacă, de dincolo de subţirele perete ce despărţea cârciuma de dormitor s-au auzit până târziu, spre zori, glasuri dogite, hohote de râs, chiuituri şi diverse zgomote produse de scaune, picioare târşite şi uşi trântite. Dar ostaşul este obişnuit a se odihni în orice condiţii. Spre a evita lumina ce nu putea fi stinsă pentru că mulţi camarazi urmau a se întoarce, la diverse intervale, de la tractir, mi-am înfundat pe cap boneta de poliţie şi i-am rabătut clapele peste ochi.
La orele 6 s-a dat deşteptarea pentru că trebuia să asigurăm garda de onoare a împăratului la punctul unde văzuse el soarele în dimineaţa luptei şi-l considerase un semn bun, ceea ce s-a şi dovedit a fi. Ne-am echipat repede şi am părăsit dormitorul. Dar, ieşind în curtea a cărei bătătură era aşternută cu paie şi unde, seara anterioară fusese atâta animaţie în jurul porcului la frigare, am fost confruntaţi cu o surpriză destul de neplăcută: porţile înalte, din tablă, erau ferecate de cârciumarul care, plecând după închiderea localului, nu fusese avertizat să trupele urmau să plece la o oră matinală. De poartă era rezemată o banală scară de lemn, de zugrav, pe care camarazii o urcau şi, ajunşi pe coamă, săreau de cealaltă parte. Până la vârsta de 63 de ani nu mă căţărasem în vreun arbore, nu sărisem vreun gard sau vreo poartă, aşa că nu aveam de gând să o fac tocmai acuma, cu toată tristeţea de a nu fi prezent la ceremonia dimineţii. Mă hotărâsem să renunţ şi să mă întorc în dormitor, dar tovarăşii mei valahi au insistat să încerc şi chiar
s-au oferit să mă ajute şi să mă susţină la coborâre. Aşa că le-am dat în grijă căciula de urs, muscheta, cartuşiera, ledunca de care erau aninate baioneta şi sabia scurtă, apoi trecând, cu grijă, picioarele unul câte unul peste poartă, am fost susţinut de prieteni şi purtat pe braţe, ca un împărat roman în triumf, chiar dacă le ceream să mă lase jos.
Ne-am deplasat pe un deluşor unde era aşteptat împăratul şi suita sa. Din păcate era ceaţă şi soarele nu a putut fi văzut. În schimb a apărut Napoleon – intrupat de Mark Schneider, vioiul şi prietenosul interpret american al împăratului. Era agil şi avea un chip vesel, radios. Pe lângă personajele istorice erau prezente şi oficialităţi contemporane, civile şi militare, între care un colonel francez – probabil ataşat militar – şi trei tineri cadeţi de la Şcoala Specială Militară de la Saint-Cyr. Împăratul s-a întreţinut cu ei până la sosirea unui grup de vânători călări din gardă, cu dolmanele roşii şi căciulile de urs cu penaje aidoma roşii. Cavaleriştii aveau un drapel pe care, când împăratul i-a trecut în revistă, a fost înclinat iar Napoleon l-a lipit de buze şi l-a sărutat, teatral, pătruns de grandoarea momentului. Apoi au fost trecute în revistă şi trupele de infanterie. Când împăratul a ajuns în dreptul meu, recunoscându-mă, s-a oprit, m-a privit zâmbitor, s-a înălţat puţin pe vârfuri spre a ajunge la urechea mea de care m-a tras, uşor, prieteneşte, şi m-a întrebat „Ça va bien?”. La care eu, intimidat de atâta onoare, am bâiguit, cam nepoliticos, „Oui!”, fără a mai adăuga „Sire”, aşa cum s-ar fi cuvenit… Mi-a fost necaz mai apoi că nu am putut să răspund pe potriva gestului de mare favoare şi candoare al cărui protagonist fusesem. Apoi, însoţit de Oleg Sokolov, celebru istoric al perioadei napoleoniene şi vechi reconstituitor al ei – care, în această luptă îl interpreta pe mareşalul Soult – împăratul a dat citire faimoasei proclamaţii din data de 10 frimaire, anul XIV (adică 1 decembrie 1805), în care îşi îndemna soldaţii să lupte cu bravură şi să dea lovitura decisivă duşmanului. Citea tare, clar, dar cam exagera unele tonalităţi ajungând chiar să ţipe, cu o expresie înflăcărată, aproape isterică. Din ochii săi de un albastru limpede ţâşneau flăcări în timpul acestei lecturi pasionale. Apoi ne-a mai trecut odată în revista mergând cu paşi mari, apăsaţi. Nu s-a mai oprit la mine dar, fără a-şi schimba expresia serioasă, concentrată pe fiecare chip de soldat, severă chiar, mi-a făcut cu ochiul, ştrengăreşte, fapt ce m-a făcut să pufnesc în râs, chiar dacă mă aflam, la fel ca toţi ceilalţi camarazi, în poziţia de a prezenta arma. Pentru toate aceste gesturi de familiaritate ce mi le arătase împăratul meritase efortul şi riscurile de a sări poarta cea înaltă, de fier!
După această ceremonie ne-am întors la cvartir şi ne-a fost dat micul dejun care consta, după gust şi dorinţă, din crenvurşti cu muştar sau gulaş, ceai sau cafea. Am avut vreo două ore de relaxare după care, la orele 10, ne-a fost distribuită muniţia şi raţia de hrană pentru acea zi şi ne-am deplasat pe câmpul de luptă spre a ne familiariza cu el şi a face instrucţie de batalion ce a durat o oră. Apoi am avut încă vreo două ore libere şi am fost duşi în orăşelul Tvarozna unde fuseseră încartiruiţi ruşii şi austriecii. În micul parc al localităţii era o mare animaţie. Acolo erau întinse corturile muscalilor şi în jurul lor îşi făceau de lucru militari de diverse arme şi grade printre care se amestecau hazeaice cu broboade colorate strident şi cojoace ample, copii rumeni la obraz şi bătrâni scofâlciţi şi gălbejiţi. Focurile erau aprinse iar în ceaune fierbeau ciorbe, ceaiuri şi vinuri cu mirodenii ce gâdilau plăcut nările – dar nu mă putam apropia să gust din ele pentru că eram „francez” şi „inamic”. În dreptul unei tarabe, o cârnâţăreasă austriacă dolofană şi cam trecută îşi expunea marfa. Pe o mescioară avea puse, drept reclamă, un cap de porc cu o lămâie şi o crecuţă de rozmarin verde în bot precum şi un cozonac în mijlocul căruia era înfiptă o lumânare, căci tot se apropia Crăciunului. În spatele acestei apetisante embleme a abundenţei şi sărbătorii, pe un scăunel, stătea un umil soldat care, privind în gol cu ochii mici şi vicleni, mânca, lacom, o modestă fiertură, gârbovit asupra blidului de lemn. Această apropiere dintre opulenţă şi calicie se evidenţia ca o admirabilă ilustraţie a unei teme dragi lui Pieter Bruegel, „Lupta dintre Carnaval şi Post”! Pe stradă trecea, falnic, un general austriac, călare, învelit în pelerina sa albă, cu capă, şi cu bicornul galonat şi împăunat. Era însoţit de un husar cu uniformă bleu şi căciulă de urs.
Am mai hoinărit prin tabăra muscalilor. În trupele imperiale se aflau şi câţiva calmuci în caftanele lor orientale şi purtând pe cap mari căciuli din blană de vulpe cu fundul din postav roşu, ţuguiat. Se apucaseră să danseze la sunetele stridente scoase de un fluier mânuit de un camarad cu picioare strâmbe şi ochii oblici. După ce şi-au terminat jocul s-au luat la întrecere la tras cu arcul. Ţintele erau nişte siluete ce figurau un urs feroce sau un francez cu expresie uimită şi speriată, aşezate la o distanţă de circa 5 m de linia de tragere. Săgeţile aveau în vârf o bilă sau o minge aşa că nu perforau ţinta ci doar o culcau la pământ. Performanţele arcaşilor erau răsplătite cu aplauze de spectatorii civili.
Va urma
Fotografii de Bogdan Iorga şi A.S. Ionescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
